30 decembrie, 2009

Punct și de la capăt

Pentru că tot tragem linie...

închei anul într-o notă optimistă. Oamenii nu se schimbă. Nu-i putem schimba noi. Oamenii sunt oameni cu defectele și sclipirile lor. Datoria noastră este să-i privim pe toți cu iubire. Iubirea aceea care zace dincolo de carapacea inimii. De barierele pe care dezamăgirile le-au ridicat între NOI și RESTUL.


20 decembrie, 2009

Fantezii

Era soare în cameră. Se trezise treptat și știa că va lenevi toată dimineața. Deschise ochii încet pentru ca lumina să nu o bulverseze. Nu se mai auzeau voci. Se bucură de liniște și se cuibări în brațele primitoare ale iubitului ei.

În definitiv ...era fericită. Iubea și era iubită.

Își aminti de ACELE CUVINTE strecurate pe o bucată mototolită de hârtie, pe sub ușa de la intrare, în ajun. 10 cuvinte murdare și nicio semnătură. Dar ea știa cine le scrisese.

Cu toate astea ... nu-i va spune niciodată nimic.

Mai avea doar câteva zile ca să termine lista.

Lista de dorințe pentru anul următor.

A decis brusc să scurteze capitolul DORINȚE.

În schimb a lungit coloana: TREBUIE.

Pentru că trebuia să învățe să ierte.

Să ia oamenii așa cum sunt.

Să nu aștepte nimic.

În cameră era bine și cald. El se trezise iar din bucătărie se simțea miros de cafea.

Poate că îngerul păzitor nu fugise. Aruncă o privire cu coada ochiului peste umărul drept. Era acolo și îi zâmbea.

17 decembrie, 2009

Mă întreb...

Nu știu de ce...dar mă întreb tot mai des în ultima perioadă dacă să renunț sau nu la blog. Pentru că în ultimele săptămâni m-am abținut de nu știu câte ori să scriu aici. Pentru că nu puteam să scriu altceva decât despre mizeria umană, despre țara lui Papură Vodă, despre prefăcătorie și prefăcuți, despre superficialitate, despre ușurința cu care toți punem etichete, despre prietenia care nu mai e prietenie, despre energiile care mă lovesc și cuvintele care dor, despre sufocare, despre locul care nu e al tău, sau care nu mai e al tău, despre suspiciune, despre neîncredere, despre minciună, despre nesimțire, despre ignoranță, despre dezamăgire, despre uitare, despre....Despre multe și despre nimic.

Dar dacă aș fi scris toate astea cei dragi m-ar fi întrebat dacă am pățit ceva. Sau poate alții, mai sfătoși m-ar fi acuzat că
mi-am transformat blogul într-un loc, scuzată-mi fie expresia al flegmei, în care-mi scuip toate frustrările. Oricum sunt acuzată uneori pentru pesimismul meu înnăscut.

Așa că m-am abținut să scriu. Și mă întreb dacă mai are sens să țin acest blog dacă nu mai pot scrie despre frumusețe, bunătate, iubire, oameni, prieteni, curățenie sufletească, minuni și har...

15 decembrie, 2009

Iarnă

11 kilometri în două ore şi jumătate. Adică drumul de acasă până la serviciu. 44.04 lei pe ceas. Adică 45 de lei, rotunjit. Aşa a început ziua de azi. Noroc că am avut parte de un taximetrist liniştit. Dacă era unul care trosnea, înjura şi pufnea ieşea rău.
Cică să iubeşti iarna! S-o iubească cine vrea, nu eu.
Da .....sunt frumooooooase troienele. Da..... Şi zăpada pufoasă care ţi se aşterne pe nas. Asta dacă eşti la munte. Numai că eu nu ajung la munte iarna. Sâc! Aşa că dau un vot negativ iernii. Că tot nu am votat în turul doi. Hi, hi, hi. Acum râd că sunt la căldurică, la serviciu. Dar experienţa de acum doi ani, cu vama blocată, cu zile şi nopţi în zăpadă, cu alb, alb, alb peste tot, cu chiloţii îngheţaţi, cu căile respiratorii blocate, cu ambulanţa venită în zorii zilei a rămas în memoria traumatizată a iernilor mele.
Sincer eu sunt ca autorităţile....Nu credeam că iarna o să mai vină. Şi chiar dacă ştiam că o să vină speram că autorităţile alea pe care le-am văzut dimineaţă la televizor spuneau adevărul. Acela că SUNTEM PREGĂTIŢI să o înfruntăm pe DOAMNA ÎN MANTIA ALBĂ. Şi speram că de data asta nu vom mai aştepta cu orele în trafic. Şi speram că zăpada se va topi de una singură. Şi că şoferii vor fi atât de înţelegători încât vor alege să meargă toţi cu tramvaiul 41 aşa încât drumul va fi liber....Liber, liber. Sau cel puţin suportabil de aglomerat.
Dar drumul nu a fost suportabil. Nu! Drumul a fost blocat. Am aşteptat bară la bară. Din capătul bulevardului Timişoara până la mall am făcut 45 de minute. Apoi am rămas blocaţi în intersecţia de la Lujerului. Maşinile au derapat. Şoferii s-au tamponat. Alţii au chemat ajutoare ca să-i urnească. Maşinile de deszăpezire s-au ascuns. Poliţiştii au apărut târziu. Şi oricum nu mai aveau ce să facă.
Aşa că rămân la visul meu. O casă pe plajă. La malul mării. Soare. Apă. Nisip. Hmmmm...

12 decembrie, 2009

Dor de Crăciun

Am fost la concert. Și mi-a plăcut la fel de mult de Bănică. Și
mi-e și mai dor de Crăciun. De brăduț. De colinde. De mirosul de iarnă.

07 decembrie, 2009

Amestecate

A trecut Sfântul Nicolae. L-am simţit la fel de bun. Mi-aş fi dorit o zi în care să stau doar cu cei dragi şi să vorbesc la telefon. Să merg la biserică. Să împart ceva. Să mă bucur. Nu am stat acasă dar de vorbit la telefon am vooorbit. Mult. Nu a fost cu putinţă să răspund de fiecare dată. Pentru că eram la muncă. Dar oricum m-am bucurat de fiecare vorbă bună, de fiecare om care şi-a adus aminte că port numele sfântului sărbătorit. Şi am simţit în aer multă afecţiune.

S-a dat sentinţa în cazul Imran. Cel care acum trei ani, în august a spulberat cu bolidul trei vieţi. Regizorul Cristian Nemescu, sunetistul Andrei Toncu şi taximetristul Radu Aruştei au părăsit scena vieţii. Toţi aveau mai puţin de 30 de ani. Britanicul de origine pakistaneză a primit şase ani de puşcărie cu executare. Şi are de dat în jur de 700.000 de euro despăgubiri. Deocamdată omul nu s-a prezentat la poliţie. Oricum îşi joacă ultimele momente de libertate. Le-a spus poliţiştilor că vine singur, apoi a transmis prin avocat că nu mai vine iar acasă nu a fost de găsit. Mă întreb dacă nu cumva îşi va lua tălpăşiţa. Din ţară. Că oricum nu ar fi primul caz.

Oricum am simţit din nou durerea familiilor. Care trebuie să trăiască cu o povară aşa de mare. Mi-am amintit iar ochii mari, frumoşi şi albaştri ai copilului. Ştefan. Băieţelul taximetristului care şi-a pierdut viaţa în acest accident. Bunica lui mi-a spus că la 4 ani, întreabă de ce pe el tatăl lui nu-l sună niciodată. Pentru că, acolo unde e nu are telefon a fost singurul răspuns pe care cei dragi l-au putut găsi. Deocamdată. Banii - nu cred că îi va vedea oricum nimeni. Mă îndoiesc că "băiatul" Imran a lăsat vreo proprietate sau ceva pe numele lui. A avut timp să se ocupe. Sincer nu ştiu dacă prin sentinţa asta s-a făcut dreptate. Cine suferă o astfel de pierdere nu-şi va mai putea găsi oricum liniştea. E bine însă că se dă un exemplu pentru cei care conduc iresponsabil pe şosele. Ştiu că se pot întâmpla şi imprudenţe. Dar să mergi totuşi cu viteză, să treci pe roşu şi să nu mişti un deget când trei oameni sunt zob, în faţa ta cred că se cheamă că nu ai suflet. Atât. În rest, ce mai poate fi spus?

02 decembrie, 2009

Aşteptare

Doamne, cât de mult mă enervez când am dreptate! Când acel simţ interior, rău prevestitor nu dă greş! Când am cedat în faţa raţiunii şi nu am vrut să pun pe primul loc, ceea ce simţeam. Trebuia să-mi pun "the bad feeling" în piept, ca o etichetă. Şi trebuia să mă ascund în spatele ei. Să nu cedez.
Rezultatul nu e acum decât o imensă aşteptare. Aşteptare şi minciună. Din partea unui om care nu valorează nimic. Doar minte. Şi minte. Şi minte. Pe timpul şi pe banii mei.
Cel mai tare mă enervează că nu pot face deocamdată nimic.

01 decembrie, 2009

A fost odată în România

Aveam 10 ani când a venit Revoluţia. Am amintiri puţine şi nu ştiu de ce, peste perioada de atunci s-a aşezat un praf de uitare.
Îmi amintesc că în oraş relaţia care conta cel mai mult era cea cu vânzătoarea de la alimentară. Ea putea să-ţi dea pe sub mână cele mai bune produse. Şi tot ea te anunţa când primeau marfă.
Îmi amintesc bananele verzi învelite în foi de ziar, care se odihneau zile în şir pe dulapul de la noi din dormitor şi cum aşteptam cu înfrigurare să se coacă. De multe ori eu nu aveam răbdare şi le mâncam aşa, verzi.
Îmi amintesc când am vărsat o ceaşcă de cafea bună pe rochia mătuşii mele. S-a supărat rău. Eu am crezut că e necăjită pentru că i-am stricat rochia. În realitate ea regreta gura de cafea de calitate, o raritate pe lângă obişnuitul nechezol.
Îmi amintesc spectacolele impresionante închinate partidului. Făceam parte din grupul de recitatori. Reţin şi acum stresul copleşitor dintr-un an. Aveam o poezie în care prima strofă era ceva cu "dragi conducători". Profesoara mea îmi repeta obsesiv să nu spun cumva "draci conducători". Din fericire am pronunţat corect.
Iubeam feliile de pâine unse cu margarină RAMA şi pateu. Erau o raritate oricum. Nu ştiu cum făcea tata rost de margarină. Ţin minte însă că discutam cu sora mea şi într-un fel consideram o risipă să punem pe aceeaşi felie de pâine şi margarină şi pateu. Consideram asta un privilegiu şi ne bucuram din plin când aveam parte de un astfel de deliciu.

Îmi amintesc că două, trei portocale ne făceau fericite pe mine şi pe sora mea. Ţineam fiecare felie minute în şir în gură ca să-i simţim parfumul şi să prelungim cât mai mult savoarea.

Îmi amintesc de salamul cu soia. Era îngrozitor.

Dulciurile bune şi rare, obţinute cu eforturi de părinţi erau "sechestate" de sora mea într-un dulăpior. Pentru că mă ştia pofticioasă şi pentru că vroia să păstreze cât mai mult dulăpiorul plin, de multe ori ea deschidea dulapul, eu salivam apoi îl închidea spunându-mi că ea s-a săturat doar uitându-se la ambalaje. Eu nu înţelegeam asta, cum dracu să-ţi treacă pofta doar uitându-te la hârtia unei ciocolate? Oricum, după ce devoram dulciurile păstram toate ambalajele ca o dovadă certă a dezmăţului dulceag.

Atât îmi amintesc. Şi mai sunt şi altele, dar răzleţe.

Colegii mei Nadina Câmpean şi Petre Nechita coordonaţi de Oana Despa au pus cap la cap amintirile. Amintirile puternice ale celor care au trăit o bună perioadă din viaţă în comunism. Aşa s-a născut campania "A fost odată în România". O campanie care începe în această seară, la ora 19.00 la Observator.

Mai multe despre campanie găsiţi aici:

http://nadinacampean.blogspot.com/2009/11/fost-odata-in-romania.html

sau aici:

http://oanadespa.blogspot.com/2009/11/fost-odata-romania-mea.html

Fantezii

S-a uitat în oglindă şi nu mai era ea. Nu mai recunoştea nimic. Nici ochii, nici ridurile fine de expresie, care se desenaseră în jurul ochilor. Nu mai era ea. Şi-a dus mâna la obraz ca şi cum atingerea i-a fi putut aduce şi memoria înapoi.
A intrat în cameră unde o aştepta un pat. Se aşeză. Era cald, ca şi cum cineva se ridicase de acolo de câteva minute. Prin geamul acoperit cu draperii groase, de catifea nu trecea deloc lumina. Şi totuşi nimic nu-i era familiar. Pe noptieră era o fotografie. Doi îndrăgostiţi. Se uită cu atenţie şi fugi iar spre oglindă. Era ea.
Telefonul sună. Nu se grăbi să răspundă. Îl prinse uşor între degete şi îl privi ca pe o minune a tehnicii. Apăsă încet pe taste. În difuzor, o voce de femeie. "Te mai aştept sau nu?", îi spuse vocea, uşor precipitată. Nu ştia ce să-i răspundă. Spuse simplu nu, şi imediat simţi în inimă un junghi puternic, de panică. Apoi aruncă telefonul pe pat. Vocea striga cuvinte neînţelese.
Urmă un sunet surd. Surd şi sacadat. Tonalitatea creştea. Aproape că îi spărgea timpanele. Trebuia să mişte degetul. Sau piciorul. Sau capul. Dar trupul nu o asculta. Parcă ar fi fost blocată în timp. Minutele se scurgeau tot mai încet. Iar sunetul devenise asurzitor. Parcă îi sfredelea creierul, ca ţiuitul de la freza de dentist.
Mai încercă o dată.
Imaginile se limpezeau. În dreapta era un ceas negru. Şi sunetul acela puternic. Înfăşcă telefonul şi-l opri. Pentru totdeauna. Deschise ochii. În stânga, câteva raze răzleţe. În rest, linişte. Doar linişte.

24 noiembrie, 2009

Pilda zilei

Sursa foto: www.suntemingeri.blogspot.com

E uimitor cum unele întâlniri cu anumiţi oameni au putere vindecătoare. Cuvintele îţi merg direct la suflet şi dintr-o dată realizezi că mai poţi iubi. Că ai zeci de resurse îngropate. Resurse de IUBIRE A APROAPELUI.

22 noiembrie, 2009

Pe scurt

Nu am votat. Dar sper să o fac. Din fericire, după vreo 9 ani de când am plecat de acasă am în sfârşit buletin de Bucureşti. Deci şansele de-a mă înghesui într-o secţie specială scad. Şi cum
nu-mi place să aştept, şansele să votez cresc. Am aflat şi unde e secţia de vot. Ura! Ura! Să votăm! Să votăm!
Se fură. Voturile. Sau se vând. Depinde din ce unghi priveşti. Că se fură în România nu e o noutate. Că se fură la alegeri, nici asta nu e. Mă sperie însă că oamenii se vând pentru puţin. 20 de lei la Bacău. 30 de lei în Regie. O bucată de pizza şi o bere în Hunedoara. Iar recrutarea costă 5 lei.

16 noiembrie, 2009

Electrica. Bilă neagră

La prima oră. Îmi pun telefonul la încărcat. Nu se încarcă. Mă gândesc că poate s-a stricat încărcătorul. Ajung în baie. Beznă totală. Pun mâna pe întrerupător. Misterul a fost dezlegat. Nu e curent.
Mă învârt prin casă. Deci nu pot să folosesc peria să-mi întind părul. Nu pot să-mi fac cafea la filtru. Nici pâine prăjită. Practic nu pot să fac mai nimic. Duşul îl fac aşa, pe întuneric. Iar părul mi-l prind pe orbecăite.
Ies pe holul scării şi apăs pe întrerupător. Să fiu sigură că nu a sărit vreo siguranţă. Nu, nu e curent. E clar.
Şi e chiar enervant să nu ai electricitate. Nu prea obişnuiesc dar îmi vine ideea genială să sun la Electrica. Mă uit pe factură şi găsesc numărul salvator - 9291. Cică acolo trebuie să anunţi dacă nu ai curent. Şi sun. Mă întâmpină o voce melodioasă de femeie. Robot. Ca la companiile de telefonie mobilă. Aţi sunat la Electrica! Convorbirea va fi înregistrată. Continuarea convorbirii reprezintă acceptul dvs. Bla, bla, bla şi tot aşa. Pentru Bucureşti apăsaţi 1. Pentru sectorul 1 apăsaţi 1, pentru sectorul 2 apăsaţi 2 şi tot aşa până la sectorul 6.
Apăs tasta salvatoare. Mă întâmpină o melodie gen "Ally McBeal". Bună piesa! Nu ştiu cine o cânta. Ptttti ce s-au mai modernizat aştia, zic! Din când în când tanti de la început întrerupe piesa - vă rugăm să aşteptaţi până când un operator poate prelua apelul dumneavoastră etc etc (cam asta era ideea, nu reţin exact cuvintele).
Mă plimb prin bucătărie cu telefonul la ureche. Bună piesa, chiar sună bine! Doar tanti aia a început să devină enervantă. Vă rugăm aşteptaţi etc, etc, sună sacadat şi monoton în receptor.
Trec vreo zece minute bune. Vreau să pun pe difuzor şi din greşeală închid. Repet operaţiunea. Şi mai ascult încă vreo 15 minute tot discursul. Toată placa. Aşadar convorbirea va fi înregistrată. Care convorbire, cucoană???? Că nu mă preia nimeni. Nimeni, nimeni. Renunţ. La idee. La tot.
Frigiderul începe să se dezgheţe. Eu îmi fac o cafea la ibric. Nu mă omor după ea. Dar nu pot nici fără cafea. Plec. Casa, tot fără curent. Mi se pare culmea însă ca aproape o jumătate de oră să
nu-ţi răspundă nimeni la telefonul pus la dispoziţie pentru asta. Pentru sesizări şi reclamaţii.
Dacă era ceva grav? Dacă era vorba de un bolnav conectat la aparate şi lipsa curentului îi punea viaţa în pericol? Dacă, dacă, dacă...
Fulgerător mi-a trecut prin minte cazul mirilor care au avut o nuntă de coşmar după ce restaurantul unde se ţinea petrecerea a fost cuprins de beznă. Şi imaginea nuntaşilor care sunau disperaţi la Electrica! Sunau, dar degeaba. Că oricum nu i-a băgat nimeni în seamă.
Dar asta e. Ce putem noi să facem? Serviciile din România rămân la fel, chiar dacă pe alocuri mai schimbăm un ton muzical. Rămân la fel de proaste mai ales când e vorba de societăţi care deţin monopolul pe piaţă.

08 noiembrie, 2009

30


Dedicație pentru Adeluța

Da. Am schimbat prefixul. Acum două zile. 30. Un număr ...complet. Nu am simțit schimbarea de prefix. Nu am avut depresii și nici nu m-am gândit suficient de serios că poate a trecut deja jumătate din viață.

A fost o zi ca oricare alta. Nu am văzut-o ca pe un prag care delimitează binele de rău, tinerețea de bătrânețe așa cum intuiam că o voi vedea, acum 10 ani. Acum 10 ani când mi-am scris mie o scrisoare. MIE, cea de acum. Scrisoarea e la Alba, deci nu am deschis-o.

Așadar, 30. Am avut lângă mine o mână de prieteni și am râs până târziu în noapte.

M-au sunat oamenii care mă iubesc. Am observat că trecerea timpului cerne prieteniile. Grâul se alege de neghină și poate că e mai bine așa.

Sincer vorbind nu credeam că voi ajunge FEMEIE LA 30 DE ANI. Nu! Eu eram sigură că voi rămâne veșnic tânără. Adolescentă dacă se poate. Și desigur, fără riduri :)

Singura mulțumire a trecerii timpului este că sufletul nu are nevoie de cure de slăbire, ședințe de electrostimulare ca să se mențină. Sufletul e mereu cu noi. Lipit de kilogramele în plus, ca o umbră. Sufletul nu-și schimbă vârsta. Poate doar se modifică puțin, așa... ca un guguloi de plastelină pe care îl frământă două mâini magice.

Am 30. Dar sufletul mi-a rămas la 15.

02 noiembrie, 2009

Ciudat

Sâmbătă. M-am trezit şi am simţit în casă mirosul bunicii mele, Hermina. Bunica din partea tatălului. Nu mai e de câţiva ani buni printre noi.

Mi-am amintit apoi că e sâmbăta morţilor şi că ea credea mult în sărbătoarea asta. Mi-o amintesc în fiecare an, în noiembrie ţinând în mâini crizanteme pe care le ducea la cimitir.

Cred că pentru câteva clipe a fost aproape de mine. Cu mine. Şi mi-a transmis asta, prin propriul parfum.

Cu ocazia asta am scos de la naftalină o fotografie cu ea. E însoţită de doi bărbaţi. Habar nu am cine sunt. În fotografie, bunica mi se pare fascinantă. Aşa mi se părea şi în viaţa reală. A fost frumoasă şi bogată. Brunetă cu ochi albaştri. Mereu îi admiram un portret din tinereţe, haşurat în creion. Era cu adevărat talentată la desen. Era suficient să-i dau două, trei detalii şi să creioneze pe loc, un întreg peisaj de poveste. Amintirile ei mă cucereau întotdeauna. Pentru că uneori viaţa ei aducea a ficţiune. În tinereţe era curtată de oameni cu funcţii înalte. Iar poveştile de dragoste erau presărate cu serenade în faţa balconului. La bătrâneţe însă nu a rămas cu nimic. Nu ştiu cât a fost de fericită. Nu am întrebat-o niciodată. Dar nici tristă nu am văzut-o. Pentru că nimic nu i-a ştirbit pofta de viaţă. Bucuria de-a trăi. Veselia. De aia am iubit-o. Şi aşa va rămâne în memoria mea.

27 octombrie, 2009

Decorațiuni de nuntă

Știu! A trecut sezonul nunți! Da, vine postul și până la primăvară mai e o veșnicie! Totuși, după un an de căutări și alegeri eu nu mă pot desprinde încă de lumea magică a nunții. Încă visez și respir cuvântul nuntă.

Am tratat subiectul decorațiuni pe fugă. Acest post este pentru viitoarele mirese. Eu știu ce înseamnă să cauți, să eziți și să te uiți și în buzunar. Și cunosc și fericirea pe care ți-o poate da o anumită alegere.

Așa că recomand firma AMALT DECOR. Lor le aparțin decorațiunile de mai jos. (cu excepția place-cardurilor, a meniurilor și a caietului de amintiri, toate realizate de firma CAROUSSEL CARDS din Cluj)

Mai multe fotografii pe www.amaltdecor.ro

Pentru invitații, mărturii și alte lucruri inedite vizitați www.monamourstyle.ro unde găsiți detalii despre firma Caroussel Cards.












19 octombrie, 2009

16 octombrie, 2009

Mărunţişuri

Nu am vrut niciodată să plec. Pentru că sunt prea legată de oameni, de prieteni, de pământ.
Dar mă întreb tot mai mult cum ar fi să fiu cu adevărat liberă.
Dacă aş învăţa să trăiesc cu mai puţin. Altfel. Altundeva. Dacă aş uita tot ca să-mi amintesc.

A doua listă

Cred că ar trebui să refac lista de dorinţe. Pentru că mai am doar una singură. Şi pentru 2009 şi pentru 2010. Dorinţa se numeşte DOR DE DUCĂ.

15 octombrie, 2009

Dorinţe

2009

RĂMASE DIN 2008, CU POSIBILITATE DE EXTINDERE SPRE 2010

- să-mi pun rolete de lemn la dormitor
- să-mi cumpăr lustră în sufragerie
- să ajung la Paris
- o altă maşina nu nouă, dar bună

CATEGORIA NEREALIZABILE

- să am nişte vecini care să se mişte pe MUTE

2010

- să merg în Portugalia
- să devin şoferiţă şi chiar să şi conduc :))
- să călătoresc mai mult
- să citesc mai mult

CATEGORIA NEREALIZABILE

- să nu mai stau ore întregi în trafic, în fiecare zi
- să mă mut undeva, într-o căsuţă lângă o apă

09 octombrie, 2009

Dor de Picasso


M-a vizitat ieri noapte. Aveam mai multe lucrări aranjate în faţă. Şi eu tot scoteam câte una şi o priveam pe furiş.

Picasso. Picasso.

Atât îmi amintesc.

Şi lucrări colorate cu tuşe care nu aveau nimic în comun cu descompunerile cubiste. Eu căutam sperând să găsesc una de care să fiu mulţumită. Erau ale mele şi nu-mi plăceau.

Doar cuvântul stăruia. Picasso.

Adevărul e că mi-era dor. Dor de Picasso.

05 octombrie, 2009

Despre răbdare

Am răbdare. Da. Am răbdare. Dar numai până când mă enervez. Atunci mă transform în Uraganul Catrina. Care spulberă tot. Să spunem că mai am puţin până la limita maximă.

03 octombrie, 2009

Frânturi

Cartea Oanei Pellea, "Jurnal" e o carte rugăciune. Puţine sunt aşa. Ai impresia că te rogi, citind.
Zilele astea m-am simţit mai aproape de îngeri. Nu am vorbit cu ei. Doar că am fost mai aproape.
Sunt oameni pe care i-aş îmbrăţişa. Aşa pur si simplu. Ştiu că se simt însinguraţi. Daţi la o parte. Le simt tristeţea dar nu am curaj să le vorbesc. Îi îmbrăţişez doar aşa, în gând.
Am observat că nu e obligatoriu ca rugăciunea să prindă formă prin cuvinte. Uneori e suficient să vorbeşti în gând sfinţilor.
Din nou îmi continui zilele în vis sau visez zilele, noaptea.
În luna de miere am simţit de trei ori răsuflarea divină. Pe vas, în Mânăstirea Paleokastritsa, şi în Mânăstirea de pe Muntele Pantocrator, unde slujesc călugări români. Dacă aveţi ocazia şi mergeţi în Corfu nu rataţi cele două mănăstiri.

Toamnă. Pro şi contra

Lansez o leapşa. Vă place toamna? Cine are amintiri plăcute din anotimpul cu miros de gutui??? Şi cine nu???? La mine balanţa înclină împotriva toamnei. La voi?
De ce nu îmi place toamna?
Pentru că realizez că nu am cu ce să mă îmbrac....(veşnica problemă a fetelor)
Pentru că vine frigul iar eu mă încăpăţânez să port sandale....
Pentru că nu mai pot să port rochii....(nu că aş purta în mod obişnuit, dar măcar să am opţiunea asta la îndemână)
Pentru că uite, voi merge la un botez şi nu pot să mă bucur de rochia mea turcoaz....
Pentru că două luni stau îmbrăcată în casă cu două bluze aşteptând să decidă sistemul să încălzească ţevile caloriferelor....
Pentru că plouă şi eu nu suport să port umbrelă....
Pentru că traficul din Bucureşti e dat peste cap iar călătoriile cu taxiul costă mai mult....
Pentru că nu mai pot ieşi la terasă...
Şi nici la grătar în aer liber...
Pentru că....
De ce îmi place toamna?
Doar pentru tonurile sălbatice ale frunzelor, pentru plantele agăţătoare de pe garduri care au culori roşiatice. Atât. Şi pentru mirosul de dulceaţă caldă.
Dau leapşa Nadinei, Oanei, Mariei, Simonei şi lui Fifi.

02 octombrie, 2009

Leapşa muzicală

Simona ne-a făcut să ne gândim astăzi la muzică. Cea care ne tulbură simţirile. E greu să alegi. Dar mă obsedează piesa asta. Ştefan Iordache şi Sanda Ladoşi "Între noi mai e un pas". Pentru unii e o piesă tristă. Pentru mine este un cântec despre dragoste.

Dau leapşa Adelei.

27 septembrie, 2009

Jurnal de nuntă

MARELE EVENIMENT. A fost mai mult decât mă aşteptam. Mult mai mult. A fost mult peste ceea ce am visat. A fost perfect. Cuvintele le găsesc greu. Pentru că emoţiile au fost multe. De la emoţiile negative, griji şi gânduri, până la surprize. Cele mai grele au fost zilele dinaintea nunţii. Ziua de joi. 10 septembrie. Adică ultima zi de celibat.

JOI, 10 septembrie

Ora 18.00
Sunt stresată şi obosită. Am senzaţia că totul va fi un fiasco. Nu mai suport cuvântul nuntă. Nu vreau să mai fac nicio planificare, nicio listă. Nu vreau să mai ştiu de nimic.

Ora 20.00
Alex e cazat la hotel, invitaţii sună să anunţe că nu mai pot veni. Eu vreau să alerg la capătul pământului, să mă ascund într-o văgăună şi să nu mai ies niciodată de acolo.

Ora 21.00
Totul mă copleşeşte. Mă sună Ioana mea dragă, de departe. Din Scoţia. Ce să-i spun? Nu pot să fac altceva decât să plâng. Minute în şir la telefon. Telefonul sună mereu. Alţi prieteni buni. Toată lumea vrea să ştie cum se simte mireasa. Mireasa se simte neagră şi sfârşită.

Ora 22.30
Acasă. Noapte. Telefon mire. Supărare. Telefon mire. Împăcare. Telefon mire. Nervi din nou. Telefon mire noapte bună. Şi tot aşa. De vreo trei ori.

Ora 00.00
E miezul nopţii. Sunt agitată şi nu am somn. Mă tem că, dacă nu reuşesc să adorm mâine voi fi cu mintea tulbure. Aşa că, mă rog. Nu se poate să mă lase singură, tocmai acum. Sfântul Nicolae. Fecioara Maria. Şi îngerul meu păzitor. O rog şi pe bunica mea dacă poate, de acolo de sus, să ne vegheze.

Casc prelung. Clipe în şir. După o oră de rugăciune adorm în braţele sfinţilor. Ca un copil liniştit la sânul mamei sale. Ştiu că îmi sunt aproape. Iar asta îmi dă curaj.

VINERI, 11 septembrie

Ora 7.00
Dimineaţă. Soarele străluceşte. Mesaj cald mire. Norii din suflet se topesc. Ne căsătorim civil!!!! Asta e sigur. Nu am timp să mă gândesc prea mult. Iuli soseşte cu geanta ei magică, plină de culori. Întins, buclat. Ochi pictaţi, mână vrăjită. Sora mea dragă are grijă să nu mă supere nimic. Trei flori în păr şi parcă înfloresc. Culmea, sunt liniştită. Sau cel puţin aşa cred eu că sunt.

Ora 11.00
Ajungem la primărie. Cu Adi şi Fifi. Mama, tata, Doina, năşica, Ely, Adrian şi Mihai. În ochii tuturor simt emoţie. Vântul bate şi îmi flutură buclele. Mama lăcrimează. Sosesc prieteni de suflet. Mă bucur pentru că sunt alături de noi. Intim. Ştiu că e doar o formalitate dar în faţa ofiţerului de stare civilă îmi dau lacrimile. Am senzaţia că, dacă deschid gura voi plânge trei ore cu sughiţuri. Aşa că spun un DA gâtuit. Domnul Vorochievici adună, scade numerele destinelor noastre. Ne prezice ani fabuloşi. Şedinţă foto în parc. Adrian are grijă de toate. Se joacă cu soarele, cu umbrele şi lumina. Ţac, ţac. Face aparatul. Şi culege emoţiile şi gesturile noastre de tandreţe. Nu e uitată nici marea familie care aşteaptă liniştită pe margine. Vântul s-a liniştit.

Ora 14.00
Masă, în familie. Lumea s-a destins. Ne bucurăm de poze. Uite, instantaneu cum mirele. Cu naşii. Cu invitaţii.

Ora 20.30
Spre seară. Ultimele pregătiri. Telefon hotel. Telefoane firmă de decoraţiuni. Nu, nu vreau să fie aduse florile la prima oră. Dacă se ofilesc? Să vedem sala. Nu e rău.Telefoane, telefoane. Şerveţele. Roşii. Strică aspectul. Cromatic. Apare şi managerul de evenimente. Ne explică cum e cu culorile. Eu le ştiu pe ale mele. Auriu e auriu. Deci, fără roşu. Mirele, fugă la magazin. Luat alte şerveţele. Nu sunt bune. Fifi – soluţie salvatoare. Rezolvă ea, mâine. Pus place carduri. Meniuri. Câteva poze. E târziu, e târziu. Nu mai pot vorbi. Iar oboseală.

Ora 22.30
Ajung acasă. Mirele fuge la hotel. Mă rog iar. E mult după miezul nopţii. Adorm. Nu visez nimic.


SÂMBĂTĂ, 12 septembrie
ZIUA NUNŢII

Ora 13.00
Aranjatul miresei. E deja târziu. La ora asta trebuia să ieşim pe uşă. Am depăşit cu vreo două ore programul stabilit iniţial. Ei, şi ce? E nunta noastră. Şi în definitiv programul îl putem face noi. Aşa că nu mă agit. E timp destul pentru toate. Fifi aduce buchetele. De mireasă şi de naşă. Trandafiri. Albi. Şi roşii. Îmi plac.

Ora 15.00
Plecăm la şedinţa foto. Paul, Adi, Silviu. Doi fotografi profesionişti şi un operator la fel de bun. Trei oameni blânzi şi buni ca pâinea caldă. Naşii – Roxana şi Franco. Roxana, prietena mea dragă pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale, într-o delegaţie la mare acum nouă ani. Şi mirele.

Afară, soarele ne zâmbeşte. Nici frig, nici cald. Şi cel mai important, nu plouă.
Prima oprire – centrul vechi. Ne destindem. Străduţa Hanul cu Tei ne aşteaptă. Pe noi. Lumina e bună. Eu mă simt din ce în ce mai bine. Ating rochia de lemnele vechi. O pată. Dar mie mi se pare distractiv. Mă simt în largul meu. Mă strâng sandalele. Intrăm într-un magazin de anchităţi. Ţac, ţac. Furăm câteva ipostaze pentru eternitate.

Ora 16.00
O luăm la pas pe străduţele înguste şi pline de praf. Încet, fără să ne grăbim. Doar e ziua nunţii noastre. Ne bucurăm de timp, de tot. Oprim la BNR. Poate ne poartă şi nouă noroc. Ţac, ţac repetăm o schemă din dansul repetat cu Florin, magicianul paşilor pe ritmul muzicii.

Ora 16.30
Adrian se retrage. Pentru a o ajuta pe Fifi. Ea e omul orchestră. Şi are grijă ca totul să fie aşa cum am visat. Îmi ia de pe umeri sarcini grele. Lumânările. Buchetele. Sala. Restaurantul. Lumina. Mă ţine la curent cu tot. Florile. Sunt. Şerveţele. Sunt. Lumânările – în aerul condiţionat, dat la maximum. Florile rezistă. Aşa că, nu-mi fac griji.

Rămânem în centrul vechi. Pe o străduţă, „Zilele Bucureştiului”. Avem recuzită, decoruri, tot. Inclusiv coloane antice pregătite pentru un spectacol. Mai tragem câteva cadre.
Unul dintre organizatorii evenimentului ne face o poză şi în câteva clipe, ne-o oferă cadou, pe hârtie.

Trec domni şi domniţe în costume medievale. Râdem, ne prostim. Alături, lumea mănâncă mici. Mă aşez la coadă şi facem altă fotografie.

Ora 17.30
E târziu aşa că decidem să rămânem în oraş. Nu mai e timp să ne întoarcem acasă şi să ajungem la timp la biserică. Aşa că decidem să ne aşteptăm invitaţii în faţa bisericii Curtea Veche. Cea mai veche din Bucureşti. Ne aşezăm liniştiţi la o terasă în pasajul care duce spre Calea Victoriei. Apă rece şi cafele. Mă descalţ. Râdem iar. Lumea se uită ca la urs. Eu sunt fericită.

Un telefon vechi cu cartelă. Mai tragem două cadre. Ieşim din pasaj. O tânără de pe stradă îşi cere scuze şi mă întreabă dacă îi dau voie să meargă la toaletă. Fac ochii mari. Nu înţeleg, Ea repetă. Rugămintea. Apoi misterul se dezleagă.
Ne-a văzut la terasă şi a crezut că am închiriat pasajul. Că acolo ne facem nunta. Râdem iar. Primim urări de bine.

Ora 18.30
Se apropie ora ceremoniei religioase. Ajungem la biserică în maşina închiriată. Să ne ascundem, să ne ascundem! Mai e o mireasă. Să nu vezi mireasa! Eu nu cred în astea, dar mă supun. Măcar de atât să ţin şi eu cont dintre toate superstiţiile legate de nuntă. Stau cu spatele la nuntaşi iar cei dragi vin rând pe rând. Sărutări şi flori. Intrăm în curtea bisericii şi ne refugiem într-o capelă. Eu şi naşii. În faţă, icoana Sfântului Antonie cel Mare. Mă cuprind emoţiile. Mă duc lângă icoană, mulţumesc şi am ochii plini de lacrimi. Roxana, naşa mă încurajează: „Nico, sfântul de zâmbeşte. E bine!”.

Îmi vin în fire.

Ora 19.00
Emoţii din nou. Ajung prietenii mei dragi, din Ardeal (Alina, Dan, Georgia, Cristi, Alexandra, Cristi, Roveli), Găbiţa de la Piatra Neamţ, cele două Aline, fostele mele colege de facultate şi Adiţă, domnişoara de onoare într-o rochie demenţială. Găbiţa îmi face o surpriză. Îmi dă în dar cartea Oanei Pellea pe care culmea, intenţionam să mi-o cumpăr. În ea, o felicitare cu cuvinte calde. E greu să-i enumăr pe toţi. Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Familia Olteanu. Inclusiv nenea Marius, care s-a întors de curând din Nigeria. Emoţii multe. Nuntaşii aşteaptă cuminţi în faţa bisericii. Din când în când arunc o privire pe geamul capelei. Atunci o văd pe draga mea Carolina. Ea se luptă cu viaţa într-un scaun cu rotile. Inima îmi bate tot mai puternic iar lacrimile nu le mai pot stăpâni. Pentru că ştiu cât de greu i-a fost să ajungă la biserică.Un băiat care cântă la strană mă vede că plâng şi crede că e din cauză că am văzut o altă mireasă. E o prostie asta, să ştiţi, îmi spune. Chestia asta cum miresele. Că poartă ghinion. Mă îmbărbătează. Zâmbesc.

Ora 19.15
A sosit momentul. Intrăm în biserică. Patru preoţi şi corul. Mă uit doar în faţă. În spate, deloc. Dar simt emoţia celor dragi. Oricum şi eu am emoţii toată slujba. Mă străduiesc să nu plâng. Îl ţin strâns de mână pe mire. Nu se spune degeaba că nunta e una dintre taine. M-am convins. Discursul de sfârşit al preotului e presărat cu pilde.

Apoi felicitările. S-a lăsat întunericul. Câteva fotografii de grup. Gata. Toată lumea la maşini. Mă simt eliberată. Şi uşoară ca un fulg.

Fifi e la restaurant. Mă sună şi-mi spune că totul arată super.

La 20.55 ajungem la hotel. Exact cum ne-am propus.

Ora 21.00
Urcăm. Primim invitaţii. Sala străluceşte iar lumânările aprinse îi dau o scânteiere aparte. Oglinzile amplifică efectul. Deci nu toate visele sunt premonitorii. Nu s-au greşit nici culorile şi nici nu m-am trezit ca-n coşmar cu flori de plastic pe mese. Andra Petrescu, de la firma de decoraţiuni Amalt Decor nu m-a dezamăgit. A fost aşa cum mi-a lăsat impresia încă de la prima întâlnire, o profesionistă. Un om minunat care face totul cu pasiune.

Mi-a făcut şi o surpriză. Lumânările de pe masa noastră sunt decorate cu scorţişoară, câlţi şi felii de portocale uscate. Îmi plac mult. Sunt relaxată iar invitaţii sosesc rând pe rând. Surprize.

Domnul Nezir ne aduce cadou o cărămidă. S-o punem la temelia casei noastre.

Ora 22.00
Aştept cu nerăbdare primul dans. Mă tem că nu mai ştiu paşii, mişcările. Arunc o privire pe ultima repetiţie, înregistrată pe aparatul foto. Şi repet în gând mişcările.

Schimb pantofii. Intră în scenă sandalele din Argentina. Mult mai confortabile ca primele sandale. Cele făcute de trei ori.

Ora 22.30
Dansăm. Sincer, nu văd nimic în jur. Aud aplauze şi mă concentrez pe dans. Un, doi, trei, patru. Număr. Din fericire, Alex nu mă calcă pe picioare. Şi nici pe rochie.

Se dă startul la dans.

Schimb şi sandalele din Argentina cu sandalele de rezervă. Perechea numărul trei. Eu sunt fericită.Toată agitaţia s-a risipit. Aşa că dansez nebuneşte.

Fifi şi Blonda sub acoperire mă lasă fără mire destul de devreme. Telefoane. Negocieri. Fără succes. Dau tot ce îmi cer. Îl vreau înapoi.

Ora 2.40
Mire şi Lore îşi iau revanşa. Mă fură. Lore vrea să mergem în club. Eu nu vreau să lipsesc prea mult. Paul vine cu soluţia. Oprim la stadionul din apropiere. Se toarnă o reclamă publicitară la bere. Intrăm. Facem poze în tribune. Cineva îmi aruncă o minge. Lore negociază revenirea.Ce să cerem, ce să cerem? Ceva greu de găsit la ora asta – frişcă şi căpşuni. Sunt sigură. Nu mă mai recuperează nimeni! Lore oferă şi soluţia – magazinul din colţ. Alex ne anunţă că are plata – căpşuni îngheţate beton şi un tub de frişcă. Răpitoarele cedează.

Ora 3.20
Din nou la restaurant. Îi dedic lui Alex melodia pe care o fredonez de mică, din copilărie. Dansăm. Eu cânt.

Nu vreau ca visul să se termine aşa de repede. Aş vrea să ţină ca-n poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Ora 4.30
Invitaţii se retrag. Realizez că am uitat să arunc buchetul. E prea târziu. Chestia cu luatul voalului nu am vrut eu s-o fac. Oricum nu am ţinut cont de tradiţii. Nu am plecat cu alai şi nici nu am vrut să aud vreo strigătură care să mă trimită cu gândul la înmormântare, nu la nuntă.

Ora 7.00
Doar noi doi, în camera de hotel. Cuvintele se opresc în mijlocul frazei. Aproape aţipesc în timp de vorbesc. Adormim buştean, îmbrăţişaţi. Şi fericiţi.

P.S. Nu ştiu cum sunt alte mirese dar pentru mine, ziua nunţii a fost cea mai fericită din viaţa mea. Poate pentru unii pare exagerat dar aşa a fost. Ştiu sigur că din ceruri am avut ajutor. Aşa am simţit. Şi toate au fost aranjate de o mână vrăjită. În aşa fel încât eu, MAMA MIRESELOR STRESATE să devin ŞEFA MIRESELOR FERICITE.

Mi-a fost teamă că grijile mă vor copleşi. Dar nu a fost aşa. Am simţit din plin evenimentul şi m-am bucurat de el. Chiar m-am distrat la nunta mea. Şi parcă totul a curs de la sine.

15 septembrie, 2009

Pe fuga

Maine plecam in vacanta. La prima ora. De abia am gasit un ragaz. Nu am diacritice pe laptop. Am multe de spus dar pana reusesc sa-mi pun gandurile si emotiile in ordine va invit inca o data pe blogul www.fotokolor.blogspot.com daca doriti sa vedeti fotografii de la nunta. Mie imi plac mult. Dar va las pe voi sa apreciati.
Daca vreti sa vedeti si imagini puteti intra pe link-ul:
De abia astept sa povestesc mai mult.

11 septembrie, 2009

Nunta. Prima parte

Mă cheamă Moraru. Şi a fost frumos, frumos. Acum sunt obosită şi mă pregătesc pentru ZIUA CEA MARE. Mâine. Am simţit multe astăzi. Parcă am fost aşa învăluită în dragoste. Nu ştiu, aproape că nu pot să explic. Un sentiment magic. Bucurie. Emoţie. Prieteni dragi. Multe.
Mai multe voi povesti după ZIUA DE MÂINE.
Până atunci, pentru că ştiu că sunteţi curioşi vă invit să vedeţi poze pe blogul prietenului nostru Adrian Popa care a fost alături de noi, trup şi suflet. Şi asta se vede. În fotografii.
Cuvintele sunt de prisos. Mulţumim, mulţumim, mulţumim.
Mâine. E ziua în care ne căsătorim în faţa Domnului. Dacă vreţi să mă vedeţi în rochia albă vă invităm la Biserica Sfântul Anton (Curtea Veche) din spatele Hanului lui Manuc, la ora 19.00

10 septembrie, 2009

Cununia civilă

Mâine la ora 11.30 la Primăria Sectorului 2 voi renunţa la numele atât de drag mie, Ţintea. Dacă doriţi să fiţi prezenţi la eveniment vă aşteptăm cu drag.

08 septembrie, 2009

Patru zile până la nuntă

Patru zile până la nuntă. Nu ştiu de ce dar mă simt epuizată. Am febră şi dau semne de răceală. S-a dus pe apa sâmbetei toată starea de bine.
E clar că nu voi fi o mireasă bronzată. Am fost la solar ieri pentru prima dată şi de aseară mi-e rău. Aseară am avut simptome de insolaţie, greaţă şi febră. Plus nişte bubiţe roşii pe faţă. Din fericire au dispărut, până dimineaţă.
Azi ne-am trezit la 6 şi de atunci suntem într-o goană nebună. Da. M-am vopsit. Îmi place culoarea. Ce frumos. Ce frumos. Să mergem în Iancului. M-a sunat un curier că vine coletul. Să oprim şi la magazin poate găsim aici cadoul pe care îl căutăm. Nici aici nu e pe stoc. Lasă, mergem şi în Obor. Am ajuns în Iancului. Nu, nu a venit coletul. Magnificul colet cu place carduri de la Cluj. Care ar fi trebuit să fie trimis de joia trecută. Mergem la Obor. Găsim cadoul. Ura. Ura. Telefon din Iancului. A venit coletul. Cale întoarsă în Iancului. Am crezut că folosesc un carton mai tare. În fine. Să sunăm la cel cu închiriatul maşinii. Câteva modificări. Apoi la cofetăria Agapitos. Ştiţi am comandat la dumneavoastră un tort cu flori naturale. Răspuns: noi nu facem. Ba da. Faceţi. Şi a rămas că vă aducem noi florile. Răspuns: noi nu facem torturi cu flori naturale. Vine colega la telefon. Heloooo am comandat un tort de nuntă cu flori naturale. Da. Şi? Şi a rămas că vă aducem noi trandafirii sâmbătă la 10 dimineaţa. Mdda. Şi nu se ofilesc până seara????? Păi, se înnegresc. Adică cum? Ce înseamnă asta? Adică se ofilesc? Păi, da. Ok. Şi de ce nu mi-aţi spus când am dat comanda, întreb. V-am spus. Nu, nu mi-aţi spus. Adică eu cumpăr de 2 milioane nişte trandafiri care vor ajunge gata ofiliţi la local. Bun. Atunci vă rog faceţi trandafirii din marţipan. Păi, dacă vreţi să faceţi vreo modificare trebuie să veniţi aici că noi avem treabă şi nu avem timp să vorbim la telefon. Ce să mai zic. Celebra cofetăria Agapitos. Renumita. Unde un kilogram de tort costă dublu faţă de preţul mediu al pieţei. În fine. Repede în Drumul Taberei. După-amiază trebuie să ne întâlnim cu DJ-ul. Dansul nu merge deloc. Uit schemele paşii, totul. Gata. E ora. Merg eu la întâlnirea cu DJ-ul. La întoarcere în maşină vorbesc non stop la telefon. Doamne, oare voi avea energie în ziua cea mare? E deja seară. Acum mi-e rău. Parcă mi-am pierdut şi vocea şi simt că ard. Nu am putere să scriu place cardurile. Mă pun în pat. Mirele e acum la farmacie. Să-mi ia vitamina C şi pastile. Trebuie să mă pun pe picioare. Dar mâine ne aşteaptă o nouă zi, la fel de plină.

07 septembrie, 2009

Mai sunt 5 zile

Nu ştiu dacă mi se trage de la petrecerea burlacelor. Sau poate e mirosul de vacanţă în aer. Dar sunt fericită. Şi îmi încarc bateriile pentru seara cea mare.
Azi noapte am dormit în sfârşit. Ştiam că nu trebuie să ne trezim pe goană, că niciunul nu mai trebuie să ajungă la o destinaţie precisă, pe listă nu mai erau chestii grele şi complicate.
Aşa că am întârziat mai mult în vârful patului. Gustând din licoarea cea dulce, cafeaua.
Nu m-am supărat că nenea de la local nu ne-a răspuns la telefon deşi aveam întâlnire cu el. Nu. Ştiam că nu va răspunde. Nu mă întrebaţi de ce. Din seria ştiu ce se va întâmpla. Poate va răspunde mai târziu. Pentru că sunt singură că nu va suna el înapoi.
Şi nu m-am supărat nici când a sunat telefonul şi am fost anunţaţi că X şi Y nu mai ajung la nuntă. Am înţeles repede din cuvintele lui Miki: "staţi liniştiţi". Şi am stat şi eu liniştită.
Nu mi-am făcut griji chiar dacă pachetul de la Cluj e încă pe drum.
Am lenevit în braţele lui Miki.
În definitiv ne căsătorim. Vreau să ne bucurăm de momentul ăsta. Sunt sigură că lucrurile se vor aranja. Nu mai sunt prea multe de pregătit. Oricum amân momentul listelor. Care cu cine pleacă, cine cu cine în ce maşină se urcă. Şi aşa mai departe.
Am stabilit şi locurile unde vom face fotografii. Sper doar să nu plouă. Poate câţiva stropi când suntem în biserică. Nu vreau mai mult. Nu vreau mai mult.
Poate de mâine va trece starea de visare. Dar astăzi... încă nu.

06 septembrie, 2009

Petrecerea burlacelor. În imagini.

Legendă:

Fotografiile nu sunt puse în ordine. Am încercat dar nu am reuşit.

Fotografia nr. 1 Aşa am plecat.
Fotografia nr. 2 Mihaela. Mirela şi Adi. Şi genţile.
Fotografia nr. 3 Fifi, mireasa şi Blonda sub acoperire
Fotografia nr. 4 Mireasa dezlănţuită
Fotografia nr. 5 Tortul minune
Fotografia nr. 6 Făcăleţul lui Miki
Fotografia nr. 7 "Love of my life"
Fotografia nr. 8 Mireasă cuminte
Fotografia nr. 9 Mic îndreptar pentru fetele pasionate de pantofi
Fotografia nr. 10 Fericirea copilului care primeşte cadouri
Fotografia nr 11 Geantă cu cadouri şi mireasă curioasă
Fotografia nr. 12 Muşcă sau nu?
Fotografia nr. 13 Confirmarea
Fotografia nr. 14 Ploaie