22 septembrie, 2013

DOR DE SOFIA (II)



Zilele astea învăț orice...
Să pierd timpul, să tac, să vorbesc despre vreme,
Despre frig și despre nimic.
Dar dorul...
Ce să fac Doamne, cu dorul?

**********

Brațele mele-s prea mici
Pentru îmbrățișarea pe care o visez
În fiecare clipă,
Cuvintele mele sunt prea seci
Pentru ultimul discurs -
Cel pe care i l-aș fi spus.

***********

Sunt aici și totuși nu sunt.
Mintea mea este departe,
Atât de departe cât este și ea,
Atât de aproape cât este și ea,
Doar eu cu ea.
Atât.

************

17 septembrie, 2013

Darurile

De ziua Sofiei am primit două frumoase cadouri. Un înger desenat special pentru Sofia, de Bianca, o fetiță care luptă cu cancerul și un text de suflet, de la Adriana. Mulțumesc.

Îngerașul Sofiei
"Teodora si Sofronia sunt strabunicile din partea mamei, Safta si Iuliana sunt bunicile tatalui meu, Anastasia este bunica si Elena mamaie, toate femei intelepte, cu nadejde, credinta, dragoste si frica de Dumnezeu pentru ca au avut grija de neamul lor, lasand dupa ele urmasi. Asa au invatat de la mamele, bunicile si strabunicile lor, care sunt sigura ca au invatat toate acestea intr-un trecut indepartat de la vreo sfanta mucenita, poate chiar de la Sfanta Mucenita Sofia. O femeie care chiar daca nu a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos. (...)

Am intalnit de-a lungul timpului foarte multe persoane, dintre care unele mi-au devenit atat de apropiate precum familia mea. Dintre acestea, trei imi sunt adanc infipte in inima si minte. La doua dintre ele le stiu si numele: prietena mea Victorita, care intr-o fractiune de secunda mi-a devenit precum o fiica si pentru care, cu dragoste materna, m-am rugat pret de 5 zile sa se vindece si trupeste, asa cum s-a vindecat sufleteste, si Sofia pentru care  mamica ei Nicoleta s-a rugat infinit de mult sa vina pe lume si sa traiasca.

Victorita si Sofia, sunt acum fericite, pentru ca dupa 7 luni pentru prima si 5  zile de suferinta pentru a doua, au reusit sa ajunga in Imparatia lui Dumnezeu, si chiar sa Il vada pe Dumnezeu, ba mai mult, sa-i si multumeasca Lui Dumnezeu, la fel cum fac multi copii fericiti, zilnic, fiind saraci cu duhul si curati cu inima.

Pe cea de a treia nu o cunosc decat din vedere si doar Dumnezeu stie de ce am intalnit-o doar de trei ori pana acum. Nu ii stiu numele dar din cele cateva vorbe pe care le-am schimbat, am inteles ca am intalnit-o in trei momente importante din viata ei. Prima data, am intalnit-o, in urma cu 13 ani, in Postul Mare, in Sambata lui Lazar, am vazut-o plangand in hohote si am intrebat-o ce i s-a intamplat: repeta intr-una ca este cea mai mare pacatoasa, pentru ca a pierdut cu voia ei, ceea ce Dumnezeu i-a daruit. Nu am stiut ce sa ii spun dar m-a pufnit si pe mine plansul si imediat m-am trezit intreband-o daca se spovedeste. Mi-a promis ca isi va cauta un parinte duhovnic. 

Anii au trecut si intr-o iarna, am vazut-o inconjurata de foarte multi copii; era trista si fericita in acelasi timp si pentru ca nu am vrut sa ii stric acel moment, cu toate ca as fi vrut sa o intreb multe, doar am privit-o. 

Anul trecut, am zarit-o pentru cateva clipe in toamna, cand se inchina la Moastele Sfintilor Imparati Constantin si Elena, ale Sfintilor Dumitru, si Nectarie, pe Dealul Patriarhiei si mai apoi in iarna la Moastele Sfantului Spiridon. Era atat de fericita, incat dupa Sfanta Liturghie, am oprit-o un pic si i-am spus ca este pentru prima data cand inteleg ce mare putere are Dumnezeu, cum poate El sa transforme o femeie ingreunata de griji si cazuta la pamant intr-o femeie fericita. 

Nu cred ca si-a amintit ca ne-am intalnit cu multi ani in urma, nici eu nu i-am reamintit, dar mi-a spus ceva ce m-a facut din nou sa plang: faptul ca dupa multi ani de nelinisti si cautari, L-a descoperit pe Dumnezeu foarte aproape de ea, in cei pe care de multe ori i-a judecat si i-a invinovatit de greutatile ei:. Era atat de fericita cand imi spunea toate acestea, incat mi-am dorit  sa fiu eu in locul ei. Parca citindu-mi gandurile a continuat: "Daca nu as fi suferit atat de mult, nu as fi fost astazi atat de fericita si nu as fi aflat niciodata ce oameni sfinti au trait inaintea mea. Pentru mine, astazi parca  Mos Craciun a coborat pe pamant,  trimis de toti mosii din neamul meu. La fel am simtit si in vara, de Rusalii, ca Maica Domnului, m-a luat de mana, printr-o batranica si m-a ferit de un accident."

Era fericita! Am stat de vorba si cu toate ca era ger afara, simteam caldura din inima ei. Intrebarea mea a fost scurta si concisa: 
- Cum de esti atat de fericita?! Raspunsul a fost sincer si copilaresc: 
- Nu stiu! Stiu doar ca acum ascult de sot si de duhovnic si nu mai incep nimic fara sfatul si binecuvantarea lor. Mi-a fost greu sa ascult de ei, pentru ca eram foarte incapatanata si mandra dar multumesc lui Dumnezeu ca inca din copilarie am intalnit mereu oameni, unii buni, altii rai. De la fiecare am invatat cate ceva, deci pentru mine toti sunt ca niste binefacatori. care m-au ajutat sa capat incredere in oameni si in sfinti. De cativa ani, pentru fiecare bucurie sau suparare, am multumit Sfantului ocrotitor al persoanei care  m-a bucurat sau care m-a suparat, citindu-i Viata si Acatistul si mergand la biserica de ziua lui. Unii poate cred ca am innebunit, altii poate cred ca imi pierd timpul dar eu stiu ca am castigat in felul acesta mult timp: pentru mine si pentru cei dragi. 

O ascultam cu gura cascata, cum se spune, pentru ca vroiam sa o intreb cum se numeste dar in acelasi timp imi doream si sa o ascult cat mai mult. Ne-am despartit fara sa aflu cum o cheama dar promitandu-i ca voi spune si altor femei ca Dumnezeu exista chiar in inimile lor, la fel cum exista in Inima Maicii Sale, dar trebuie mai intai sa planga mult si sa se roage Maicutei Domnului, ca impreuna cu un parinte duhovnic, sa scoata  samanta de scandal si de ura, incoltita  in inima si in minte si apoi sa planteze ca si cum si-ar sadi o gradina, ganduri milostive si impaciuitoare, redobandind in acest fel pacea, bucuria si celelate roade ale Duhului Sfant: credinta, nadejdea, facerea de bine, indelunga rabdarea, curatia, infranarea, dragostea, nadejdea.

(...) Astazi, de ziua Sfintei Mucenite Sofia, si a fiicelor sale Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea), si Agapi (Dragostea) mi-am respectat promisiunea  si am scris si sper ca   intr-o zi sa aflu si cum se numeste aceasta femeie care mi-a aratat ca viata este chiar frumoasa si merita traita, nu numai rastalmacita, pentru ca stiu sigur ca Maica Domnului a trimis-o in viata mea, chiar si pentru doar cateva scurte intalniri. 

Am scris astazi aceste randuri si in memoria Sofiei, intrata de prunca in vesnicie, in memoria Victoritei si a Cosminei, intrate in vesnicie precum pruncii, botezate si  impartasite cu Trupul si Sangele Lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu,  in memoria altor fetite si femei, Ana, Susana, Violeta, Anisoara, Maria, Emilia, Constanta,  Elena, Alexandra Simona, Madalina, Andra Ioana, Roberta, Marina Denisa, Alexandra, care au trecut in vesnicie si prin botezul lacrimilor izvorate din  boala si necazuri, spre vesnica pomenire a  tuturor femeilor care si-au purtat crucea privind increzatoare la Maica Domnului, dar si spre iertarea pacatelor acelor femei care inselate de cel rau, nu au mai putut sa traiasca.

Sper ca  veti primi cu drag cele scrise si va veti inscrie in aceasta toamna la cea mai frumoasa scoala,  Scoala Vietii Vesnice si Adevarate, ale carei lectii se desfasoara in Biserica si se numesc Sfinte Slujbe, care va vor descoperi Sfinte Taine. Fara aceste Taine Sfinte, riscam sa ramanem vesnic saraci, tristi sau rai, plini de ura,  adica vesnic nefericiti. Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva! Dar pentru aceasta, suntem si noi datori sa incepem sa purtam timp de noua luni, pana in vara, sarcina pe care Sofia nu a fost nevoita sa o poarte, sarcina cunoasterii binelui si a raului, sarcina inteleapta ce ne conduce spre Viata, doar daca o purtam in Biserica, asistati si indrumati de parintii duhovnicesti. Amin!"


DE ZIUA EI...

Sfânta Sofia și fiicele sale, Pistis, Elpis și Agapis
Sper ca Sfânta Sofia și fiicele ei să o îmbrățișeze și să o țină de mână...

Mai multe despre viața Sfintei Sofia și a celor trei fiice ale sale ce au avut un sfârșit mucenicesc puteți să citiți aici. 

15 septembrie, 2013

DOR DE SOFIA


Fiecare zi este altfel acum. În fiecare zi mă întreb dacă am visat sau dacă a fost aievea. În fiecare noapte încerc să reconstruiesc la nesfârșit în vis, povestea, ca și cum dacă aș reuși, dimineața m-aș trezi într-o altă realitate. Visele nu mă ajută însă. Povestea se oprește mereu la momentul în care inimioara Sofiei a încetat să bată. Nici măcar în somn nu pot să schimb nimic iar asta mă face să simt din nou neputința, iar și iar... 

Am remușcări și vini chiar dacă știu că Sofia se odihnește acum în lumină. Sau poate chiar aleargă pe un câmp plin cu maci, înconjurată de îngeri sau de Sfinții Arhangheli, cum îmi place mie să cred - că vede fața Sfinților Arhangheli, cei care i-au și vestit venirea pe lume. 

Știu că planul lui Dumnezeu nu-l putem pătrunde cu mintea noastră. Și mai știu că Sofia nu mai vine înapoi. Oricât de mult mi-aș dori să o strâng în brațe. 

Alinarea vine uneori prin oameni. Alteori este doar durere. Durerea de părinte rămâne. Toată viața. Sunt conștientă că trebuie să învăț să trăiesc cu ea. 

Pe Sofia o văd uneori în fiecare copil de pe stradă sau de la biserică. Și-n cei sănătoși, și-n cei bolnavi. Ar fi putut fi oricare dintre ei. Și fetița jucăușă cu nasul în vânt. Și copila cu privirea pierdută sau mersul anevoios. 

Aștept să nasc. Rațional, aștept să nasc. Mintea mea refuză să accepte că nașterea s-a produs deja. Mă trezesc că-mi pun inconștient mâna, pe propriul pântec. Ca și cum aș vrea să protejez viața care s-a născut acolo. Ca și cum Sofia ar fi încă acolo. Apoi realizez că-n pântec nu mai există prunc. 

Aș vrea să adorm și să mă trezesc cu câteva săptămâni înainte. În acea perioadă a bucuriei. Să șterg totul cu buretele și să construiesc o altă poveste în care Sofia rămâne alături de noi, pe pământ. 

Sofia are coșul ei cu amintiri. Jucăria pe care mi-au trimis-o copilașii bolnavi de cancer, un ursuleț care doarme, mă face să mă simt cel mai aproape de ea. 

Merg zilnic la cimitir. Pe vecinii Sofiei nu pare să-i mai viziteze nimeni. Doar astăzi o bătrână curăța printre lacrimi un mormânt năpădit de buruieni. Plângea din când în când șoptind „Frățiorul meu cum ai ajuns! Să te lase copiii tăi așa!”. Mi s-a părut trist. 

Pe mormântul Sofiei florile se ofilesc. Așa realizez și eu că au trecut zilele. Uneori soarele se strecoară printre brațele unui brad din apropiere și parcă ne mângâie. Un vânticel călduț adie printre frunzele copacului care face puțină umbră și mormântului Sofiei. 

Din când în când trecem și pe la mormântul unui prunc care a murit în incendiul de la Giulești. Mormântul lui este foarte aproape de cel al Sofiei. De câte ori îl privesc și văd cât de îngrijit este, simt dragostea nesfârșită a părinților care l-au pierdut. 

Mi-e teamă mereu să nu găsesc cumva candela stinsă la Sofia. Așa că așez în fiecare zi o candelă de rezervă pentru ca Sofia să știe că nu este singură. 

Nu am visat-o până acum deloc. Mi-ar fi plăcut. Poate Dumnezeu îi va îngădui totuși să ne viziteze în timpul somnului. Sau poate este prea devreme. Cine știe?! 

Cineva care nu știa ce s-a întâmplat m-a visat totuși alături de un înger, chiar în ziua în care ne-am despărțit de Sofia. 

Am citit zilele acestea povestea altor mame care au copii în cer. Și am suferit la fiecare cuvânt. Am citit și povestea unor copii care au fost salvați în America deși cântăreau doar jumătate din cât avea Sofia. Pare incredibil nu-i așa? Ca un copil de 240 de grame să aibă o șansă la viață! Iar unul de doar 300 de grame să trăiască fără probleme de sănătate. Are acum 20 de ani. Dar Dumnezeu are tainele lui. 

Regret enorm că la noi medicii te lasă să-ți vezi copilul la terapie intensivă atât de puțin. Doar de două ori pe zi. Realizez că sunt condiții speciale, care țin de imunitatea copiilor dar îmi pare enorm de rău că am stat lângă Sofia atât de puțin. M-am bucurat să aflu că-n alte spitale, cum ar fi la Timișoara li se permite mamelor să-și țină copilul pe burtică, ore în șir, chiar în timp ce bebelușul este conectat la aparate. Sunt sigură că bebelușul simte căldura mamei și mă întreb dacă Sofia nu ar fi fost cumva mai bine dacă ar fi stat în cele cinci zile numai lângă inima mea. Cât mi-aș fi dorit să o fac să simtă mai mult dragostea noastră! 

Când cred că sunt bine sunt rău și invers. Trec de la o stare la alta. Mă întreb cum ar fi fost dacă... dacă aș fi urcat scările cu Sofia în brațe, dacă aș fi legănat-o, dacă aș fi așezat-o în pat, între noi doi, dacă aș fi apucat să-i pictez pe pereți, zânele portocalii în dormitor... 

Dumnezeu știe cât de mult m-am bucurat când am aflat că vom avea o fetiță. Am trăit o bucurie ireală pentru că întotdeauna am avut sentimentul că voi fi mamă de băiat. Pentru mine nu conta că va fi băiețel sau fetiță dar m-am bucurat copilărește la gândul că-i vom face codițe, că vom trăi în împărăția rochițelor și a păpușilor. E ca și cum te-ai întoarce într-un fel înapoi în propria ta copilărie. 

Acum mă gândesc să găsesc o păpușă potrivită pe care să i-o las pe mormânt. 

În Rai nu cred că are nevoie de păpuși. Păpușile sunt doar pentru oameni și pentru alinarea noastră. 

Poate că în Rai copiii se joacă cu globuri de lumină. Sau fac întreceri cu îngerii... ca să vadă cine reușește să zboare mai departe. 

O mamă mi-a povestit zilele acestea ultimele clipe ale copilului ei, care mi-a fost drag. Un copil care a luptat cu cancerul. În ultimele lui clipe a văzut și Raiul și Iadul. Rugăciunea preotului i-a adus iertarea iar copilul a adormit liniștit pentru că și-a redobândit aripile și îngerașul. I-a spus chiar el asta, mamei sale. 

Of, dacă am putea să fim conștienți că viața noastră-i nu-i decât zădărnicie! 

Nu aș putea să explic niciodată câte semne am primit. Nici câtă iubire ne-a trimis Dumnezeu în ultimele două zile ale Sofiei, pe pământ. Și chiar și acum. Nu aș putea să mulțumesc oamenilor pentru compasiunea lor gingașă cu care ne-au înconjurat. Sper să știe că le suntem recunoscători pentru asta. Nu voi putea scrie aici despre botezul îngeresc al Sofiei. Nici despre straniile coincidențe care i-au însoțit viața și adormirea. 

Am ajuns să cred că Sofia este de fapt un nume de înger. Și să tresar de fiecare dată la simpla lui rostire. Un nume ireal de frumos. 

Mi-e teamă uneori că voi uita totul. Că nu voi putea fi suficient de bună pentru Sofia. Că nu voi reuși să duc memoria ei mai departe. Că voi fi iar rea, că voi judeca și că nici măcar ea nu va reuși să mă schimbe pentru totdeauna. De aceea aș vrea să îngrop tot ce este urât în inima mea. Doar așa voi reuși să rămân mama Sofiei și-n veșnicie. Mama acelui suflet minunat care a poposit doar cinci zile pe pământ. Doar cât să ne amintească de Rai.

11 septembrie, 2013

DRUMUL SPRE RAI TRECE PRIN IAD


“Nu mă plângeţi pe mine, că n‑am făcut nimic vrednic de plâns, strigă pruncul cel mort; ci mai degrabă plângeţi‑vă pe voi toţi, rudelor şi prietenilor, cei ce păcătuiţi, ca să nu aveţi parte de osândă la chinuri.” 
Slujba înmormântării pruncilor 

Șapte zile, cât șapte vieți. Trepte de spital urcate cu îngrijorare și speranță. Mișcarea vie a pruncului nenăscut cercetată în fiecare secundă. Emoții necontrolate. Mame cu prunci în pântece și cu copii în cer. Ace lungi și dureroase. Sânge. Lacrimi. Nopți nedormite. Rugăciune. Multă rugăciune. Și mame care-și trăiesc așteptarea într-o continuă agitație. 

Apoi panica. O zi de durere fizică apăsătoare și decizia care nu te lasă de fapt să alegi. Undeva s-a ales deja iar copilul tău este obligat să vină mai repede în lume. Spaima că nu va trăi în afara pântecelui iubitor și dulce. Frica. Deznădejdea. Carnea care tremură fără oprire. Dorința de a-l mai ține acolo, în interiorul tău cu orice preț. Chiar cu cel al vieții tale pentru că doctorii îți spun că riscul e mare. Că poți tu să mori sau să-ți jertfești propriul uter. 

Plângi fără control. Te gândești doar la pruncul din burtica și inima ta. A crescut în amândouă, în același timp. Și ai un singur gând – să fie botezat. E singura ta rugăminte către medici, să te lase să-l botezi. Chemi preotul prieten și pe tatăl copilului zămislit cu atâta dragoste și rugăciune. 

Nu mai e timp. Medicii se mișcă rapid în jurul tău. Ești pregătită repede pentru operație. Semnezi acte nesfârșite în care scrie voalat că-ți asumi riscurile pentru copilul tău. Dar tu nu crezi în ele. Tu crezi în sfinții pe care-i chemi în ajutor – Sfântul Luca al Crimeei, Sfinții Doctori fără Arginți Cosma și Damian, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Nectarie, Sfântul Nicolae și Sfinții Arhangheli. Și în Maica Domnului, Maica noastră, a tuturor. În câteva clipe ești deja pe masa de operație. Te rogi continuu pentru ca sfinții să țină bisturiul medicilor, în mâinile lor. Ultima secundă conștientă e cea în care o strângi pe o asistentă de deget. 

Te trezești la terapie intensivă. Un înger de om, soția preotului prieten îți stă deja la căpătâi. Copilul tău trăiește și are deja un nume – Sofia. L-a primit prin Sfântul Botez la nici o oră după ce a intrat plângând în viață, mai energică decât și-ar fi închipuit medicii. 

Cântărește 600 de grame. 600 de grame de trup. Sufletul Sofiei se mulțumește cu o fărâmă de trup pentru că el e prea mare și prea luminos. Prea modest și prea bun, ca să aibă nevoie de mai mult. 

Ești liniștită pentru că simți că Sofia va trăi. Citești asta în ochii tatălui ei și-a soțului tău. Și le mulțumești sfinților pentru că au fost alături de voi. Sofia trăiește iar riscurile operației pentru tine au fost îndepărtate. 

Ziua următoare clipele se scurg greu la terapie intensivă, într-o profundă stare de rău. Nu poți să-ți vezi copilul pentru că îți este imposibil să te ridici din pat. Așteptarea este cumplită. Veștile care sosesc din lumea incubatoarelor nu sunt cele pe care tu ai vrea să le auzi. Somnul te ocolește în ciuda stărilor de rău. 

Dimineața numeri clipele, care trec ca picăturile care-ți curg în vene, prin perfuzii. Te miști cu efort, dar faci orice pentru ca durerea din pântece să nu te împiedice să-ți vezi fetița. Nu mai suporți gândul că nu ai privit-o până acum, că la mai bine de 24 de ore Sofia nu știe cine-i este mamă. Drumul până ea îl faci cu un cărucior. Anesteziată și amețită de durerea fizică te ridici și faci câțiva pași până la incubator. Sunt patru de toate, în cameră. Te ia cu leșin când îi vezi suferința. Îți înghiți lacrimile și îi șoptești că va fi totul bine. Că o vei strânge în brațe, că-i vei da câte-n lună și stele. Că nu e singură și că trebuie să fie puternică și curajoasă. Luptătoare ca mami și bună ca tati. 

Operația de abia acum începe. E o operație care-ți mușcă din carnea inimii, chiar de acolo de unde a crescut copilul tău ca un copăcel luminos. O operație pe viu pentru care anestezia nu există iar veștile sunt crude și se spun fără niciun fel de pansament. 

De trei ori ești avertizată că Sofia ta va muri. Și tot de trei ori închizi ușa, ridici zidul și te agăți cu speranță de firul ei de viață. Te legi de respirația ei plăpândă care-i agită pieptul micuț. Îi numeri mereu degețelele de la mâini și de la picioare. Și te întrebi cum va arăta fetița ta peste ani și ani, când totul va fi doar o amintire urâtă. Te plimbi bezmetică pe holuri în zorii zilei încercând să afli dacă a supraviețuit peste noapte. Te întorci apoi de câteva ori ca să fii sigură că într-adevăr trăiește. 

Operația durează cinci zile. Cinci zile în care timpul se dilată și fiecare secundă te face să trăiești toate sentimentele umane la maximă intensitate. Acum există doar „ÎNAINTE” și „DUPĂ”. Adică înainte să naști și după. Familia ta e acum familia mamelor cu prunci născuți prea devreme. Sunt toate cu ochii înfundați în orbite. Își strâng la ore fixe sânii, cu mâinile, în încercarea de-a le dărui viață, prin lapte, pruncilor lor. Merg toate legănat cu pași înceți. Unele de la durerea cezarienei, altele doar de groaza că pruncii lor nu vor trăi. Vorbesc puțin și așteaptă cele două întâlniri zilnice cu copiii lor. 

Asistentele te privesc ca pe o stafie. Sau poate că așa și ești. Încearcă să-ți spună încurajări dintr-un alt film, în care tu refuzi să joci. Le întinzi mâinile pline de vânătăi cu ochii închiși. Le lași să te înțepe pentru că durerea fizică nu mai contează acum. Poate dacă te taie sau te chinuie uiți de durerea psihică care-ți sparge pieptul. 

Medicii preferă să taie însă în carne vie. Fără avertismente, fără pregătire. Vorbesc despre viață și moarte cu lejeritate. Și despre riscuri. Le spui că pentru tine nu contează. Că dacă Dumnezeu te-ar întreba nu ai alege. Nu ai putea. Ce să alegi, un copil în cer sau unul pe pământ, bolnav? Ești mamă și mamele duc orice cruce, pentru copilul lor, indiferent cât de grea. În inima ta tu știi că doar Dumnezeu o poate salva. 

Așa că timpul e acum durere, disperare, lacrimi și rugăciune. Dar și speranță și întărire. Pierzi șirul zilelor. Totul este amestecat. Nu vrei să vezi pe nimeni. Nu vrei să vorbești cu nimeni. Pentru că nimeni nu ar putea înțelege ce este în inima ta. Singurul care te alină și te pansează este tatăl copilului tău. Doar el pune dragoste peste fiecare rană a inimii din care iese continuu sânge. Fiecare ieșire pe holul de spital este un chin. Pentru că acolo sunt femeile care-și mângâie pântecele în care există viață. Și acolo se aud zgomotele surde ale aparatelor care măsoară bătăile inimii copilașilor care nu s-au născut încă. Iar sunetul sacadat îți amintește că așa erai și tu, cu doar câteva zile înainte. Cu un copil care se mișca în pântece și cu multă speranță. 

Timpul se măsoară acum doar prin întâlnirile cu copilul tău. Sunt numai două în fiecare zi. Mirosul de la terapie intensivă ți se lipește de nări. E miros de viață și moarte, de spaimă necontrolată și speranță. De câteva ori, cobori până în Iad. Aparatele încep să sune, medicii se agită și te gândești că pruncul tău va muri sub ochii tăi. După acest moment o găsești pe Sofia legată de tot mai multe aparate. 

Îi citești acatiste și te bucuri să vezi că rugăciunea îi crește saturația oxigenului și o ajută să respire mai bine. La prânz îi vorbești iar seara te rogi lângă trupușorul ei, pe care ți-ai dori să-l poți atinge. 

Chemările la terapie la alte ore decât cele permise sunt năucitoare. Te temi să nu primești vestea că a murit. 

Ultima zi a Sofiei este cumplită. Dimineața, medicii te cheamă ca s-o vezi. Îți spun că mai are câteva ore de viață și dacă vrei, poți să-i spui alături de tatăl ei, o rugăciune. Dar tu plângi, te uiți la incubator și nu poți rosti un cuvânt. Uiți toate rugăciunile din lume. Te aduni și spuneți amândoi „Tatăl nostru”, de trei ori. Vă întoarceți în salon și rămâneți clipe bune îmbrățișați, înecați în lacrimi. La prânz, întâlnirea cu Sofia îți varsă pelin în inimă. Trupul ei pare un pește rămas pe uscat. Sângele care i-ar fi putut aduce puțină alinare a ajuns la ea cu întârziere. Un bec roșu stă mereu aprins. Parametrii de pe aparate se apropie de zero. De X, de fapt, pentru că zero nu există. Chemi preotul în grabă iar Sofia primește și Sfânta Împărtășanie. O oră mai târziu, iubita noastră fetiță se duce la Domnul, acolo unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. 

Șapte zile cât șapte vieți. Și un suflet prea mare pentru un trupușor neputincios. Un suflet care și-a deschis prea repede aripile și a zburat în lumea luminoasă a îngerilor, acolo unde nicio frică nu-l mai poate atinge. 

De acum încolo pentru noi doi, binele pe care-l vom face va avea un nume – Sofia. 

Și poate cine știe, Dumnezeu va rândui ca și binele făcut de alții să poarte același nume, iar viața Sofiei pe acest pământ să nu fi fost de numai cinci zile. Misiunea ei să continue, să ne unească, să se rostogolească precum un bulgăre de lumină și să ne ajute pe noi și pe alții să fim mai înțelegători,  mai curați și să facem mai mult bine.

“Acum m‑am odihnit şi am aflat uşurare multă, că m‑am mutat din stricăciune şi m‑am dus la viaţă; Doamne, slavă Ţie.” 
Slujba înmormântării pruncilor