28 decembrie, 2007

Să tragem linie...

Nu greşesc dacă spun că 2007 a fost pentru mine cel mai bun an, dintre toţi pe care i-am trăit. Nu exagerez când spun asta. Recunosc fiecare an, în felul lui mi-a dăruit câte ceva, bucurii mai mici sau mai mari pe care le-am apreciat la vremea aceea mai mult sau mai puţin.
2007 mi-a dat însă cîte puţin din toate. A fost mai echilibrat. Mi-a aşezat câte un cadou pe fiecare braţ al balanţei.
Anul care se încheie mi-a dat multe amintiri - am văzut aievea tărâmuri alteori doar visate.
Am văzut o fărâmă din Scoţia, cu muzeul din Glasgow, şi am privit tuşa nervoasă a lucrărilor pictorului meu iubit, Vincent Van Gogh.

Am admirat castelele şi bisericile ascuţite din Edinburgh şi am mâncat la poalele ruinelor, într-un restaurant de profil cea mai savuroasă mâncare chinezească.

Am văzut un strop din Anglia şi am visat cu ochii deschişi în patul matrimonial, tipic englezesc. Castelul în care am locuit m-a dus cu gândul înapoi în timp, la o lume cu lorzi. Trebuie să precizez că am aşteptat, în fiecare clipă ca din ungherele castelului să răsară o fantomă. Nu a apărut.

La fel de vie e şi scurta vizită în Italia. Imaginea orăşelului medieval, situat la peste o mie de metri altitudine a rămas şi ea lipită de memoria subiectivă a sufletului meu. Căsuţele de pitici, străduţele înguste şi ceaţa care dădea o patină misterioasă clădirilor toate acestea au fost pentru mine un dar nepreţuit.

A urmat Grecia, tărâmul pe care l-am visat nopţi de-a rândul în adolescenţă, cu cartea de istoria artei în mână. Aici m-am bucurat de imaginea fascinantă a Acropolelor, acolo unde ai impresia că timpul se opreşte şi te întrebi cum au putut oare, minţile din Antichitate să plămădească clădiri atât de bine proporţionate.

Cafeaua grecească, Plaka, nebunia din Atena şi insula Paros sunt şi ele trecute în jurnalul afectiv al anului 2007.
Şi în Lituania am găsit un loc impresionant. Dealul Crucii situat la 20 de kilometri de oraşul Şiauliai, numit şi oraşul Soarelui este un loc de pelerinaj unic în lume. Milioane de cruci răsar de nicăieri iar locul pare a fi o uriaşă biserică în aer liber. Lumea vine acum să ridice câte o cruce şi în momentele de bucurie dar şi în cele de necaz. Aici comuniştii au ras dealul de câteva ori dar credinţa a fost mai puternică iar crucile au apărut la loc, de fiecare dată. Locul a primit şi binecuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea.

Pentru toate acestea 2007 a fost pentru mine cel mai frumos an. Pentru că mi-a dăruit o lume fascinantă. Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Să văd, să cunosc, să aflu.
În plus, în 2007 ceea ce părea un vis a devenit realitate. M-am mutat în căsuţa mea şi am scăpat de stresul proprietarilor. Am rămas doar cu stresul ratei la bancă:)
Mai trebuie spus că anul acesta am întâlnit şi oameni valoroşi. Oameni obişnuiţi ale căror drame şi-au pus amprenta pe sufletul meu. Am văzut oameni care au pierdut tot, dar nu au pierdut credinţa. Oameni care pot lupta cu boala sau cu pierderea propriului copil. De la ei am învăţat încă o dată că totul este trecător, că pe lumea cealaltă nu luăm cu noi nimic. Poate doar sacul cu fapte bune.
Pentru mine 2007 a fost un an frumos. Greu, dar frumos. Acum îmi îndrept speranţele spre 2008.

20 decembrie, 2007

Cărţile copilăriei mele

M-a provocat Maria.
Două cărţi m-au fascinat în copilărie. Una a fost "Aventurile lui Habarnam". O carte mare, cu coperţi albastre, lucioase. Mă fermeca cartea aceea. Avea desene inspirate. Îl iubeam pe Habarnam. Pentru modul lui trăsnit de a fi. Povestirile erau comice dar aveau şi tâlc. Cred că am citit de nu ştiu câte ori cartea cu pricina. În plus, priveam prostită minute întregi pozele încercând să-i identific pe toţi prichindeii din poveste. Sincer, eu eram ferm convinsă că lumea lui Habarnam există iar aventurile lui sunt cât se poate de reale.
A doua carte care mi-a rămas în minte este "Cuore inimă de copil". Ştiu că îmi era milă de toţi copiii necăjiţi ale căror poveşti erau descrise în paginile cărţii.
M-a marcat şi povestirea "Puiul", care se preda în clasa a cincea sau a şasea, nu mai reţin. Am plâns când am citit-o prima oară. Şi am urât-o pe mama care şi-a abandonat puiul. Nu am putut să accept că îşi lasă copilul să moară de frig. Povestea mi s-a părut ireală şi nedreaptă. Aş fi vrut ca mama să rămână cu puiul iar o forţă supranaturală să-l facă bine şi nimeni să nu moară. Dar autorul poveştii, a vrut altceva. Din păcate pentru speranţele mele de copil.

11 decembrie, 2007

Jucării pentru cei mici

Am primit o invitaţie şi o transmit şi eu celor care intră pe acest blog.

Dacă aveţi jucării de care nu mai aveţi nevoie puteţi să le duceţi în fiecare după-amiază, după ora 18.00 la Librăria Cărtureşti (lângă Cinema Patria) până pe 21 decembrie. Acolo va fi cineva care vă va întâmpina şi va dona ulterior jucăriile, copiilor nevoiaşi.

Mulţumesc.

Caut canapea. "Găsitorului" ofer recompensă...

În căutarea canapelei perfecte.
De câteva luni, vreo trei mai exact caut o canapea. În puţinul meu timp liber mă înarmez cu răbdare şi o iau hai-hui prin magazine. Am consultat reviste, cataloage, am ascultat sfaturile prietenilor.
Recunosc, nici cu mine nu e de glumit. Pentru că sunt foarte nehotărâtă.
Până acum am fost de vreo trei ori în Ikea. Am privit, am analizat. Nu îmi plac canapelele de acolo şi pace. Într-o duminică mi-am consumat toată energia şi am colindat halele cu mobilă din cartierul Ghencea. Canapelele care îmi plac sunt fie prea scumpe, fie nu sunt extensibile. Am găsit una într-un colţ dar nu se potrivea culoarea. Era vişinie cu portocaliu. Avea două perne mari, cu flori. Am aflat că se fabrică la Sibiu. Dar nu se poate face comandă pentru simplul motiv, că vânzătoarea nu primise codurile pentru culori. Următoarele săptămâni am sunat-o constant. "Nu am primit, nu avem, nu ştiu!".
Să fie lesne de înţeles, canapeaua perfectă trebuie să facă faţă unei provocări - trei pereţi plus un tavan, sunt portocalii spre cărămiziu iar unul e ciclam.
Aşa. Următorul popas l-am făcut la Eurocanapele. Modele cât de cât acceptabile dar materiale oribile. Înflorate.
A urmat Elvila. Majoritatea modelelor sunt bătrânicioase. Două modele m-au atras cât de cât. M-am învârtit în jur lor, le-am extins, m-am sucit, m-am învârtit până la urmă am plecat cu mâna în buzunar.
Am căutat şi în Alba-Iulia. E un magazin care se numeşte Ambient şi e deschis numai în Ardeal. Am găsit ceva, ciclam cu portocaliu. Din păcate nu asigurau transport în Capitală.
La Staer am văzut un material mişto. Mi-ar fi plăcut. Era în degrade- ciclam deschis, portocaliu pal şi culoarea untului. Dar nu au canapele ci numai colţare. Iar eu nu vreau colţar.
Oricum nu am crezut că o nenorocită de canapea îmi poate consuma tone de energie.
Am vizitat şi câteva magazine de pe DN1. Pe fugă, înainte de a veni la serviciu.
Mi-am pus viaţa în pericol, am traversat neregulamentar şi mi-au căzut câteva plombe când am văzut preţurile - 5000- 6000 de euro o canapea.
Am consultat şi internetul. Dar şi câteva magazine din Pipera, plus Mobexpert.
Ieri m-am hotărât. Am dat iar o fugă în Ghencea să văd dacă nu cumva pot comanda acea canapea de care m-am îndrăgostit. Ajung la magazin. Acum, nu se mai iau deloc comenzi.
Am banii în buzunar aşa că nu mă dau bătută. Merg la Elvila. Sunt hotărâtă să comand canapeaua pe care am zărit-o acum câteva luni. Trebuie să fie acolo. O găsesc prăfuită într-un colţ. E deja uzată de la fundurile clienţilor care au probat salteaua. Mă uit la ea. Mă decid. Chiar dacă spătarul se cam zgâlţâie. Aleg o culoare deschisă ca să nu mai fac eforturi cromatice şi să nu fiu nevoită să schimb canapeaua o dată cu zugrăveala. Vânzătoarea îmi dă un mănunchi de bucăţi de materiale. Îmi spune că oricum, canapeaua e gata pe la sfârşitul lunii ianuarie. "Nu-i nimic", zic. Oricum am aşteptat câteva luni. Aleg culoarea. "Îmi pare rău! Dar materialul ăsta nu îl avem pe stoc". "Da, dar e în mănunchiul pe care îl ţin în braţe". "Poate vreţi s-o luaţi pe cea expusă". "Nu, nu vreau o canapea murdară!"."Avem dacă vreţi una albastră şi una portocalie". Ce să-i spun? Că albastru nu merge cu ciclam?

Deocamdată nu am canapea. Dar mi s-a spus să mai sun, poate primesc cei de la Elvila materialul în stoc. Mai am o speranţă....

08 decembrie, 2007

Bârfă de weekend

De câţiva ani ies cu câteva prietene într-o cârciumă din Dorobanţi. Nu sunt o fiţoasă dar ăsta e localul pe care îl preferă prietenele mele şi în timp a început să-mi placă şi mie.
Mergând relativ des am ajuns să cunoaştem şi clienţii. Mulţi bărbaţi trecuţi de 30 de ani. Mulţi burlaci şi destul de mulţi străini. Lor li se alătură o gaşcă de fete singure, multe bătrâne s-ar putea spune, dar în definitiv dragostea o poţi căuta la orice vârstă, nu-i aşa?
Mai în glumă, mai în serios pe unii dintre bărbaţi, i-am botezat .
Aşa s-au născut "Americanul", "Russell Crowe" sau "Piţigoi". Au toţi în jur de 40 de ani. Par să aibă şi lovele dar sunt singuri. Sau cel puţin aşa lasă impresia. Fiecare reprezintă însă o tipologie.
AMERICANUL e chiar american. De aici îi vine numele. E genul de om nedorit de femei. Scund şi cu părul lung. Vorbeşte mult. Pare să creadă că româncele trag ca muştele la miere, când vine vorba de străini. El intră în vorbă cu toate femeile din local. Tinere, blonde, brune, urâte sau frumoase. Totuşi nu are prea mare succes. Niciodată nu l-am văzut să facă un cuplu cu cineva. Femeile îi vorbesc, râd dar pleacă singure acasă.
PIŢIGOI e mult mai simpatic. Are un năsuc ascuţit şi o faţă de şoricel. E chiar drăguţ. E sociabil şi de treabă. Blând şi glumeţ. Totuşi aspectul fizic, nu îl prea ajută. Aşa că, deşi face eforturi să intre în conversaţie, să fie amicul perfect, pur şi simplu...fetele nu se lipesc de el.
RUSSELL CROWE e un tip arătos. Seamănă cu celebrul actor. E însă atât de ursuz şi de ciufut încât sperie toate domnişoarele aflate în căutarea lui Făt Frumos. L-am văzut de câteva ori în compania unor tinere seducătoare, apetisante, gen top model. Priză are...prin urmare, dar nu şi noroc. Una blondă, înaltă şi subţirică părea că i-a sucit minţile. Omul se foia în jurul ei, nu ştia ce să-i mai facă. Fata îl privea însă pasiv. El îi spune la un moment dat...nu ştiu ce să mă fac, dar fetele se plictisesc de mine. Cred şi eu...Oricum în general e ursuz cu restul persoanele din jur. Adică dacă îl întrebi de un scaun ocupat răspunde în sictir şi aşa mai departe. Cu blonda nu l-am văzut decât o dată. În rest, şi celelalte femei nu par să fi rezistat mai mult de o întâlnire.
Pe mine una, mă distrează să-i privesc. Pe Piţigoi, pe Americanul şi pe toţi ceilalţi de pe listă. Pentru că lista e mai lungă. Îi include pe barmani, pe fata care vinde la bar şi e serviabilă doar cu bărbaţii şi aşa mai departe. Mie îmi place să privesc oamenii şi să imaginez poveşti. Poate nimic din ceea ce cred eu despre Piţigoi, despre Americanul şi despre ceilalţi de pe listă nu e adevărat. Poate că nu sunt singuri iar acasă, au fiecare câte o nevastă iubitoare care îi aşteaptă cu masa pusă.
Mie îmi place însă să privesc de la distanţă, vânătoarea.
Indiferent dacă vine din partea doamnelor bătrâne care se poartă ca tinerele în călduri sau a domnilor trecuţi de a doua tinereţe care se consideră încă valabili. Şi poate chiar sunt. Pentru anumite femei.
P.S Ultima întâmplare din local. Prietena mea merge la toaletă. Acolo se întâlneşte cu o doamnă trecută de 40 de ani. Ce credeţi că făcea femeia? Mânca chiftele. Îşi aşezase o pungă cu chiftele pe marginea chiuvetei şi mânca. Îi era foame, nimic de zis. Dar putea comanda mâncare în local. Cum e să mergi la un restaurant considerat de fiţe, în buricul târgului, cu punga de chiftele după tine? Nouă ni s-a părut distractiv.

05 decembrie, 2007

Moş Nicolae

Întâmplător sau nu, port numele derivat din numele Sfântului Nicolae. Mult timp am urât prenumele ăsta. Am considerat că părinţii mei au fost lipsiţi de inspiraţie. Al doilea prenume, de fapt primul în buletin mi s-a părut şi mai penibil - Eugenia. Cine nu ştie bancul cu "Eugenia, cea mai ieftină femeie". În fine, părinţii au repetat practic numele tatălui - Eugen - Nicolae, Eugenia- Nicoleta.

Întâmplător sau nu, în urmă cu câţiva ani însă am realizat brusc, că de fapt am un sfânt protector - Sfântul Nicolae. Am început să-i vorbesc şi în timp am ajuns să-l simt mai apropiat decât oricare alt sfânt.

Poate părea ciudat dar Sfântul Nicolae nu m-a părăsit nici o clipă. Mi-a ascultat dorinţele şi mi le-a îndeplinit pe cele bune. Nu a fost dorinţă pe care să nu o transforme din vis în realitate. Sfântul îndeplineşte dorinţele nu numai de ziua lui. El e bun şi blând prin excelenţă şi îi ajută pe toţi cei care cred în el. Ca un magician. Ştiu că nu pare credibil, dar legătura mea cu Sfântul Nicolae e palpabilă. În plus, dacă nu ar fi fost atât de bun şi de puternic, sărbătoarea de Moş Nicolae nu ar fi avut o asemenea rezonanţă şi rezistenţă în timp.

Aşa am învăţat să iubesc numele meu. Prenumele mai bine spus. Chiar mă bucur că am fost botezată cu acest prenume. În acest fel cred că am moştenit şi protecţia Sfântului Nicolae.
Sfântul îşi arată dragostea şi faţă de cei care nu îi poartă numele. Poate fi aproape de oricare dintre noi. Aşa că, nu vă rămâne decât să vă faceţi cizmuliţele şi să-l chemaţi în casa voastră....

04 decembrie, 2007

Între bine şi rău

Ieri noapte am visat urât. Îmi amintesc destul de multe detalii din vis, dar cel mai bine îmi amintesc spaima pe care am simţit-o.
De frică, m-am trezit din somn.
La scurt timp, mama şi tata au intrat în cameră să-şi ia la revedere. Toată ziua am avut însă aşa, o stare de nelinişte. Am privit cu ochi mari oamenii pe care i-am întâlnit pe stradă. Suspicios. Mă aşteptam ca fiecare să mă atace, să-mi dea una în cap, sau să-mi smulgă geanta. Recunosc sunt paranoică.
Spre prânz am ajuns la gară. Renovată recent. Bucăţile de marmură nu au reuşit să schimbe sentimentul de murdărie umană. O lume pestriţă. Şi mult jeg. Câteva şatre stăteau grupate. Fiecare cu zona ei. Am cumpărat o mână de reviste.
Vine trenul. Aleg un loc unde nu e nimeni. Mă aşez comod. Alături, patru locuri libere. Un bărbat, beat mort se aşează acolo. Vine naşul. Omul îi arată unde are loc. Mă gândesc că poate pleacă. Nici gând. Rămâne acolo. Nu are linişte. Vorbeşte la telefon. Limba i se împleticeşte. Urlă. Înjură. Se plimbă agasant. Aduce două beri. Mi-e teamă să nu încerce vreo conversaţie. Îmi ascund nasul în reviste. Bărbatul se împrieteneşte subit cu un tânăr aflat pe o banchetă alăturată. Încearcă să-i dea de băut. Tânărul refuză. Apoi se preface că intră într-un somn adânc.
Beţivul se uită la mine. Vreo trei ore. Mă enervează teribil să mă privească cineva insistent. Apoi aflu o veste proastă.
Mă simt tot mai rău. Ajung. Târziu. E noapte. Sunt obosită dar nu pot să dorm. Am impresia că în jocul de domino fiecare piesă care se prăbuşeşte ia cu ea, alte piese.
Azi mi-e mai bine. Mâine, nu ştiu.

25 noiembrie, 2007

Nu am votat

Îi înţeleg pe toţi cei care nu s-au dus la vot. Pentru că fac parte din gaşca lor. Nu votez pentru că pur şi simplu nu mai cred demult în politică.

Cunosc teoriile despre datoria de cetăţean. Dar dacă nu mă reprezintă nimeni atunci mă aflu în postura cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale...şi mă întreb ...cu cine să votez?

Pentru mine politicienii sunt la fel. Indiferent de culoarea politică.

Am citit azi un articol despre ce au făcut parlamentarii români în 2007 la Bruxelles. Mulţi recunosc că nu au strălucit. Dar...se bucură că au legat relaţii:)

Păi şi atunci, cu cine să votez? Cine să mă reprezinte?

24 noiembrie, 2007

O zi perfectă

Dorm. Visele mă poartă spre tărâmuri îndepărtate. Visez că zbor. E aşa de frumos să simţi că eşti în aer. Avionul prinde înălţime. Parcă sufletul mi se desprinde o dată cu el. Ceas nu mai există. Timpul nu mai e măsurat. Nimeni nu îmi cere să mă trezesc. Şi bineînţeles, nu trebuie să merg la serviciu.

Nu se aud manele. E linişte. Mă întorc de pe o parte pe alta. Nu mă interesează că e ora prânzului. Că am haine de spălat. Nu, nu mă interesează deloc! Că trebuie să fac curat. Nu! Oricum nu am musafiri. Aşa că...îmi pot face de cap.

Mă trezesc alene. Mă ridic din pat şi îmi fac o cafea tare. Şi două felii de pâine prăjită. Le mănânc în timp ce stau tolănită în vârful patului. Sorb din cafea, cu înghiţituri mici. Telefonul nu sună. Ce bine! Mă uit la televizor la o emisiune care nu îmi solicită neuronii. Termin cafeaua. Mi se face...ce credeaţi? Somn.

Mai dorm o tură. E încă linişte. Mă trezesc şi mă uit la un film. Tot în pat. Citesc câteva pagini dintr-o revistă. Îl sun pe tata. Să-i spun că am ajuns cu bine. Chiar dacă e ceaţă.

Mă gândesc dacă să mai dau sau nu vreun telefon. Mai bine nu! Poate mai târziu. Încerc să nu mă gândesc la ziua de mâine, de poimâine, de răspoimâine. Şterg încet cu buretele ultimele date. Nu simt nevoia să văd pe nimeni. Nici să vorbesc. Închid televizorul şi mă uit pe tavanul portocaliu. Privesc în gol. Închid ochii şi visez. Cu ochii închişi. Nu dorm. Adulmec doar liniştea.

Ce bine e acasă.

16 noiembrie, 2007

Din nou internetul

Cine a zis că lucrurile mici se realizează cu eforturi mari, nu a glumit.
Să-l ia naiba de internet. Că mă apucă nervii.
Am schimbat firma. Am ales astral. Că alta de cartier nu mai există. Şi nici RDS nu e în zonă. În fine. Am semnat contractul, a venit un agent acasă. Azi aveam programare pentru conectare.
Am lăsat din nou ajutoare acasă. Două ore de aşteptare. Nici un semn de la firmă. Sun la agentul cu care am încheiat contractul. Aceeaşi poveste ca la Estel. "Doamnă, nu aţi vorbit cu mine".În fine. Îmi promite că în jumătate de oră, vin sigur cei de la tehnic. Mai trece o oră. Nimeni. Sun din nou la agent. Nu mai răspunde. Insist. Nimic.
Sun la firmă. Da, spune operatoarea. "Aveţi o întârziere de trei ore. Vă fac o altă programare?"
Simt că sângele îmi pulsează în vene. Mă gândesc să tai răul de la rădăcină. "Nu doamnă, nu vreau o altă programare! Pentru că, după cum ştiţi firma dumneavoastră nu deţine monopol pentru serviciile de internet". Tonul doamnei se nuanţează. Bine, îi trimitem pe cei de la tehnic.
Sunt conectată. Am toată casa plină de cabluri. Cablul de televizor nu a putut fi folosit. Deşi iniţial agentul mi-a spus că e suficient pentru a fi băgat şi netul. În plus, aflu că din cauza bormaşinei s-a stricat "puţin" şi peretele. Cât de puţin, voi vedea când ajung acasă.
Oricum sunt nervoasă. Nu înţeleg de ce nu funcţionează un principiu simplu- acela al cuvântului dat. Adică dacă o firmă face o programare să o şi respecte. Sau să dea un telefon. Pentru că timpul înseamnă bani. Şi nu numai. Mă enervează să plătesc diverse servicii dar să nu fiu respectată.
Acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să meargă internetul. Pentru că mi-am devastat casa, trebuie să bag firul într-o baghetă, să dau cu vopsea, să repar peretele şi mă gândesc că ar fi culmea să nu mă pot bucura nici de internet.

Îmi place Oprah

Îmi place Oprah. Şi prezentatoarea şi emisiunea. Oprah mi se pare că poate fi un exemplu pentru toate prezentatoarele emisiunilor lacrimogene din România.
Ştiu sigur că emisiunea e rezultatul unei echipe. O echipă care găseşte cazurile, le documentează şi le filmează.
Îmi place însă că Oprah reuşeşte cu o deosebită decenţă, fără a fi patetică să dirijeze discuţiile cu oameni din toate categoriile sociale. Reuşeşte să nu joace teatru atunci când vorbeşte cu părinţi care şi-au pierdut copiii sau invers. Asta îmi place la nebunie. Că reuşeşte să nu-i facă pe oamenii ăia să plângă. Că îi tratează cu respect. Şi chiar glumeşte fără a-i jigni. Eu cred că ăsta e talent.
Şi reportajele din emisiune îmi plac. Tare mult aş vrea să se găsească şi la noi undeva un spaţiu pentru un format asemănător. Un format care să pună problema unor boli necruţătoare, a anomaliilor fizice sau psihice, a eroilor care trăiesc lângă noi şi a oamenilor obişnuiţi cu poveşti impresionante. Există emisiuni care imită pe undeva ideea dar sunt departe de orginal. Şi asta pentru că prezentatoarele plâng de mila invitaţilor. Dar plâng cu ipocrizie. Aşa mi se pare. Sau poate că mă înşel.

13 noiembrie, 2007

La noi, ca la nimenea

Culmea internetului. Să-ţi instalezi net acasă, dar să nu meargă. Să suni de cel puţin zece ori la firmă, asta timp de o lună şi jumătate. Să vină cei de la firmă şi să spună că internetul, merge. Merge desigur, dar numai până pleacă ei.
De la telefoane, ajungem la ameninţări. Le spun că reziliez contractul. Promit solemn că vin din nou, a doua zi. A doua zi...pauză însă. Nu vine nimeni. Sun din nou. Bărbatul vorbeşte ca şi cum aş fi nebună. Aaaa...probabil că aţi vorbit cu colegul, nu ştiam că trebuia să venim. Asta în condiţiile în care numărul era de mobil.
În fine. Lăsaţi că trimitem pe cineva. Spune. Acasă, las ajutoare. Într-un final soseşte un bărbat de la firmă, înarmat cu cabluri şi toate cele. Vrea să mă conecteze la net. I se spune că sunt deja conectată, de mai bine de o lună. Nu se poate. El e de la conectări, l-au trimis de la firmă. În fine, se semnează un proces verbal şi omul pleacă.
Sun din nou la omul de la tehnic. A zice el, nu a venit nimeni de la noi. Ba da, îi spun, am semnat şi un proces verbal. Nu, nu se poate. "Domnule", îi spun. "Să înţeleg că în casa mea a intrat unul de pe stradă?".
În fine, zice bărbatul. Trimitem pe altcineva. De la tehnic de această dată. Vă sunăm imediat. Orele trec, nu sună nimeni. Cedez nervos.
A doua zi, vreau să reziliez contractul. Surpriză ...softul de la firma de internet nu merge. Contractul nu poate fi prin urmare reziliat.
Culmea culmilor.
La o zi distanţă, victorie! Reziliez. Plătesc şi netul pe două luni, chiar dacă nu l-am folosit nici măcar o secundă. Gata. Am scăpat.
Ajung acasă. Rămân mască. Merge netul.

12 noiembrie, 2007

Totul până la manele

Am declarat război. Vecinei care stă cu un etaj mai sus. Suport multe. Totul până la manele însă. Piesele dezlănţuite îmi provoacă o reacţie de respingere. Nu am o explicaţie logică. Dar reacţia e atât de puternică încât mă domină. Ochii mi se înceţoşează şi nu mai gândesc limpede. Pur şi simplu. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai gândesc. Tot ce vreau e să se oprească muzica aceea stupidă, cu versurile ei la fel de "profunde".
Sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, vecina de sus o ţine numai cu manele. Am înţeles că pentru ea comunicarea se face prin ţipete, am înţeles că pentru copiii ei apartamentul e o pistă de alergare, am înţeles şi am acceptat, totul până la manele însă.
Am fost servită cu acelaşi meniu, câteva weekend-uri la rând. În prima fază am crezut că e ziua cuiva din familie. La scurt timp am realizat însă că aşa înţelege vecina să se bucure de sfârşitul de săptămână. Recunosc că fiecare poate să facă tot ce vrea în casa lui, dacă prin asta înţelege să nu-i lezeze pe ceilalţi.
Vecina mea iubeşte se pare manelele. Matinală, dă muzica la maxim de la 8 dimineaţa până seara, la 22. Mie însă mi-e imposibil să mă odihnesc.
Duminică dimineaţa am fost trezită în urlete. M-am întors de pe o parte pe alta. Asta e, viaţa la bloc, mi-am zis. În câteva minute urletele au fost acoperite de muzica. Ce credeaţi? Manele pe pâine. M-am sucit, m-am învârtit, somnul a fugit şi pace. Manelele mă zgâriau însă pe creier. Nu am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi m-am dus la vecina. Am fost calmă şi am rugat-o să asculte muzica la o limită a decenţei. Mi-a răspuns în sictir "bine, bine", şi mi-a trântit uşa în nas.
Nu a mişcat însă un deget. În apartamentul meu, muzica duduia parcă şi mai aprig.
Am mai aşteptat vreo jumătate de oră. Într-un final am cedat. Am sunat la poliţie. Practic am declanşat războiul. Le-am spus poliţiştilor că nu vreau s-o amendeze, ci doar să oprească într-un fel muzica aceea asurzitoare. Prima bătălie am câştigat-o. Decibelii s-au redus la scurt timp după venirea poliţiştilor. Şi eu am dormit în neştire. Nu ştiu dacă am greşit sunând la poliţie. Cunosc principiul acela al înţelegerii depline şi al bunei convieţuiri între vecini. Totuşi, în cazul ăsta nu l-am putut aplica.
Voi ce aţi fi făcut?

06 noiembrie, 2007

...

Zilele astea au parfum de sărbătoare. Vorbesc la telefon, pălăvrăgesc cu prietenii. Mă simt bine. Casa mea îmi e tot mai dragă. Am uitam de autocolantul pe care trebuie să-l mai lipesc, de faianţa pe care trebuie s-o spăl şi de geamurile murdare.
Mai e timp. Pentru toate astea. Şi oricum mai e timp pentru treburile casnice. M-am hotărât să mă văd mai des cu cei dragi, să ies mai mult, să mă plimb mai mult...
Nu ştiu cât mă ţine. Am făcut un pact. Pentru casă, termenul e sfârşitul anului. Pentru prieteni, oricând.
Am chef să visez, să ies la un cico, să înşir pe aţă amintiri frumoase.

30 octombrie, 2007

Amestecat

Acasă nu am net. De mai bine de o lună. M-am războit cu sistemul. Am chemat firma de internet de câteva ori. Practic, i-am exasperat. Apoi am dat calculatorul la curăţat. Am crezut ca eu sunt problema. Am semnal, dar nu am net. Probabil voi schimba firma. Probabil. Asta înseamnă să îmi trag fire prin casă. Mă mai gândesc. Poate îmi iau un abonament mai scump. Nu ştiu.

În fine. Ajung acasă şi nu mă dau bătută. În fiecare seară mă uit să văd dacă nu cumva netul nu a revenit, aşa din senin. Am încă poze nedescărcate din concediu în aparatul foto (Doamne, parcă a trecut o veşnicie de la concediu). Poze pe care trebuie să le trimit pe net prietenilor. Aşa că am început să cumpăr carduri ca să pot face alte fotografii.

Timpul trece repede. Repede, repede. Parcă nu am timp să respir. În fiecare seară ajung acasă şi rememorez lucrurile pe care le mai am de făcut. Multe. De dat cu aspiratorul, de cumpărat autocolant pentru uşi, de lipit autocolantul minune, de pus perdeaua, de călcat perdeaua din dormitor, de cumpărat canapea, de spălat câteva rânduri de faianţă. Baia am spălat-o în reprize. Până la Crăciun, o termin sigur :). Pe bufetul din bucutărie praful e de un deget. De fapt, pot chiar să desenez. Oricum nu mi-am mai pus demult în aplicare talentele artistice. Lista e lungă, lungă.

Urmează capitolul prieteni. Mă gândesc unde am cele mai mari restanţe. Câteva zile, poate câteva săptămâni de când nu am mai dat nici un semn. Mă simt vinovată. Fac eforturi să-mi amintesc a cui e ziua în perioada asta. Scotocesc prin sertare, mă uit prin hârtiuţe şi găsesc sărbătoriţii plus încă vreo doi, care au fost sărbătoriţi acum trei săptămâni. Pun memento pe telefon, sun sărbătoriţii restanţi, îmi cer scuze. Îmi propun în fiecare seară să găsesc timp să trec pe la un magazin să cumpăr şi cadourile restante. Am deja de luat vreo trei. Tot pentru aniversări. Anul ăsta m-am purtat mai rău ca niciodată.

Prietenii îmi dau buzz-uri pe messenger. Şi mă întreabă de ce nu le răspund la mesaje altor prieteni comuni plecaţi în ţări mai calde. Răspund mirată că nu am primit nimic. Mă uit la telefonul personal şi realizez că de trei zile mi-e descărcat. Şi alte vreo trei l-am ţinut închis, cât am fost plecată. Uff.

Ajung acasă seara. Nu mai trec pe la supermarket. Încerc să-mi amintesc dacă mai am ceva în frigider. Ceva pentru supravieţuire. Ştiu că am fulgi şi iaurt. Ajung acasă. Fulgii s-au terminat. Beau o gură de iaurt. E suficient. Oricum mâncarea îngraşă.

Dimineaţa mă trezesc în zori. Am vecini noi şi metehne de asemenea. Unii au copii plângăcioşi şi jur că pe cei mici nu mă supăr. Mă oftic însă în momentul în care părinţii lor dau muzica la maxim. Manele. Off, Doamne, de ce am fugit nu am scăpat.

Cu prietenul meu câinele cel rău nu m-am mai întâlnit. Sper să nu ne revedem prea curând. Am rămas cu frica. Ieri un alt patruped de rasă, la fel de negru însă mi-a ieşit în întâmpinare şi am tresărit. Noroc că era paşnic:)

Totuşi viaţa e frumoasă zilele astea şi printre picături, sunt fericită.

16 octombrie, 2007

Zile mai bune

Am zile bune în care iubesc. Iubesc oamenii, iubesc strălucirea dulce a soarelui. Iubesc frunzele îngălbenite din copacii din faţa geamului meu. Îl iubesc pe necunoscutul de pe stradă. Îi iubesc pe cei care sunt lângă mine. Sau care îmi sunt aproape doar prin gând. Atunci le trimit tuturor gânduri bune. Sărutări şi îmbrăţişări calde. Dintr-o dată parcă sunt şi eu mai înţelegătoare. Văd mai mult plinul decât golul. Lumina, în locul umbrei. Liniştea, în locul haosului. În astfel de momente fiecare bucată din puzzle îşi ocupă locul care îi era destinat. Încă de la început. Fără eforturi, fără griji.
Pe un balcon, din apropierea casei mele scrie cu litere imense, roşii - IUBESC. Nu ştiu cui vroia proprietarul să-şi declare iubirea, dar declaraţia mi s-a părut duioasă.
Azi iubesc şi eu...

08 octombrie, 2007

Despre frică şi căţei

Cred că frica este unul din cele mai puternice sentimente. Poate pentru că îţi paralizează simţirile. Sângele îngheaţă brusc în vene, iar extremităţile devin reci.
Nu ştiu dacă sunt fricoasă. Am temeri ca oricine. Situaţii de care îmi e frică. Zone în care mă simt rău. Şi aşa mai departe.
Acum am o altă problemă. Mi-e frică în fiecare zi. În zona în care m-am mutat e un câine agresiv care mă paralizează de teamă. Ştiu, câinii simt frica. Nu am nici o problemă cu patrupezii. La fostul apartament chiar aveam prieten, un căţel care mă însoţea la etaj ca să-l hrănesc. Era blajin şi bun. Dar cu noul vecin nu mă înţeleg şi pace.
L-am zărit din prima zi. Hau, hau. El. Nu i-am dat importanţă. Într-o dimineaţă am plecat însă de acasă pe la 5 dimineaţa. A apărut de sub o maşină şi s-a repezit la piciorul meu. Şi-a chemat ajutoare - toţi câinii din cartier. Am înţepenit. Am simţit frică, o frică puternică. Noroc că un vecin m-a văzut şi a alungat câinii.
De atunci nu mai am linişte. Pur şi simplu. Mă uit în stânga şi în dreapta de câte ori ies din bloc. Mai rău e că pericolul poate veni de oriunde. Aseară îl văd. E mic şi negru. Îi spun, cuţu, cuţu. Mă gândesc că poate ne împrietenim. El ripostează. Mă latră amarnic.
Azi dimineaţă am luat mâncare. Să-i dau. Nu mi-a ieşit însă în cale.
Am stat şi m-am tot gândit la câinele ăsta. Cred că şi câinii sunt la fel ca oamenii. Unii au suflet bun, alţii suflet rău, alţii doar latră. Încă nu m-am decis în ce categorie să-l încadrez pe vecinul meu patruped. Totuşi, frica rămâne.

27 septembrie, 2007

Aiurea

Milioane de gânduri aleargă pe o autostradă cu zeci de sensuri. Gândurile intră uneori, brutal pe contrasens. Se întâlnesc cu o maşină în faţă şi nu lipseşte decât o clipă să provoace o catastrofă. Gândul nebun trage pe dreapta. Răsuflă greu. În faţă era moartea. Respiră sacadat. Trage o gură de aer. Lacrimile se dezlănţuie. Curg şiroaie, şiroaie. Apoi începe sughiţul.
Durerea de cap dă petrecere. Şi-a găsit o casă nouă şi nu vrea să se mai mute, acum. Cu noii musafiri capul devine greu, tot mai greu.
Mâinile au reacţii defazate. Până să ajungă la gură, paharul se sparge în zeci de cioburi pe podeaua prăfuită.
Gândurile nu vor să spună nimic. Nu vor să fie găsite de nimeni. Dacă s-ar putea, cuvintele s-ar transforma în linişte. Ochii ar privi direct în ceilalţi ochi, iar cei din urmă ar înţelege tot. Ce simplu ar fi.

17 septembrie, 2007

Prima zi de şcoală

Am aşteptat înfrigurată ziua asta. Ştiu deja cum arată abecedarul. L-am găsit de atâtea ori în ghiozdanul surorii mele mai mari. Cunosc şi ceva socoteli.

Mi se pare că uniforma mea e cea mai frumoasă rochie din lume. Am guleraşul apretat şi ciorapi tricotaţi, de un alb imaculat. Săndăluţe, tot albe. Şi o cordeluţă de care sunt prinse două flori imense de pânză.

Mor de emoţie. Palmele îmi transpiră. Mă aşez în careu şi aştept să-mi aud numele strigat. Se face repartiţia elevilor. O doamnă învăţătoare trecută de vârsta a doua îşi preia elevii. Îi caut privirea şi mă tem. Mi se pare bătrână şi hâdă. Mă lipesc speriată de mama. "Mamă, eu nu vreau la asta!" Aştept. În transă. Numele sunt citite agale. Gata. Lista e completă. Nu sunt pe listă.

Urmează o altă învăţătoare. Tânără, cu păr bălai şi zâmbet larg. Teama mea se risipeşte ca un fum. Ştiu deja. Ea e învăţătoarea mea. Nu mi-a spus nimeni. Aşa vreau eu. Îi spun mamei că vreau să plec cu ea. Minunea se întâmplă. Învăţătoarea cea tânără mă strigă. Mă aşez mândră, în coloană. Sunt fericită.

Aşa îmi amintesc prima mea zi de şcoală.

Iar moarte

Nu pot să-mi scot de pe retină imaginea ultimului accident pe care
l-am văzut. Au trecut patru zile de atunci.
Părea un accident obişnuit. Asta până am ajuns la faţa locului. Doi tineri au murit striviţi de o basculantă pe Calea Plevnei. Circulau cu motorul şi au fost loviţi în plin de şoferul unei basculante care a ieşit din curtea unui şantier şi nu s-a asigurat.
Nu am văzut niciodată un accident mai îngrozitor. Culmea e, că am văzut destul de multe accidente, unele dintre ele cu mult mai multe victime.
Imaginea de pe şosea - cutremurătoare. Creier spulberat, şi un corp de om despicat, ca pe masa de autopsie. Am privit şi m-am îngrozit. Mă gândeam cum pot să explic lumii, ce am văzut. În astfel de momente nu mai ai cuvinte. Pentru restul, nu e decât un accident. Ca oricare altul...
Prima noapte nu am putut dormi. M-am trezit în zori. Imaginea stăruia agonizant. În ziua aceea am cunoscut familiile victimelor. Povestea - sfâşietoare. Aveau 18 ani, erau frumoşi şi se iubeau. Traian era singur la părinţi, iar mama sa a făcut tratamente 16 ani ca să-l aducă pe lume. Motocicleta era cumpărată de o zi. Erau fericiţi. Vroiau să se plimbe, să se bucure din plin de ea.
Părinţii - dărâmaţi. Nu voi uita însă puterea pe care am citit-o în ochii lor.
Dintre toţi, cea mai puternică a fost mama fetei. Nu ştiu. Aşa am simţit eu. A avut puterea să-i dea fiicei ei, binecuvântarea pentru ca tânăra să se ridice, liniştită la cer.
Înmormântarea a fost impresionată. Zeci de motociclişti s-au mobilizat şi i-au condus pe cei doi tineri pe ultimul drum. Motoarele turate la maxim. Nu voi uita chipul mamei lui Traian. Parcă în fiecare motociclist îl vedea pe fiul ei. Îl încuraja pe fiecare motociclist care depăşea cortegiul mortuar.
La groapă - sinistru. Sicriele nu intrau în groapă. Agonia părinţilor a fost astfel prelungită.
O înmormântare. Două familii pe care le-am simţit însă aproape. Parcă drama lor, a fost pentru câteva clipe şi drama mea.
Nici azi noapte nu am putut dormi. Poate mâine.

11 septembrie, 2007

Amintiri din vacanţă

M-am întors. Grecia mi-a plăcut la nebunie.
Atena m-a şocat. Am văzut vestigiile antice pe care le visam cândva.

M-am plimbat pe lângă Acropole. M-am întors cu gândul în timp. Am admirat oraşul de la înălţime.

Am privit în culisele teatrului antic. I-am văzut cu ochii minţii pe vechii greci jucând scene cu zei în sanctuarul cu o acustică perfectă.


Am privit spre cer şi m-am bucurat de lumina ireală. Am admirat proporţiile perfecte ale Cariatidelor.

Mi-am amintit perioada în care stăteam cu nasul în cărţi şi învăţam despre proporţiile de aur ale artei greceşti.
În rest, oraşul m-a surprins. Traficul e de-a dreptul dement. Sute de maşini gonesc pe străduţele cu sens unic. Din stânga, din dreapta, de nicăieri sute de motociclişti te înconjoară.

Gunoaiele stau maldăr în centrul oraşului. Am văzut drogaţi plimbându-se în miezul zilei, nestingheriţi de poliţişti.
Comerţul e şi el suprinzător. În numai câteva minute zeci de libanezi îşi aştern păturile pe carosabil şi deşartă rebuturi oferite spre vânzare. Alţii stau pe şosea cu tarabe ambulante. Totul se întâmplă în plin centru, în timp ce maşinile nu se opresc din goana lor.

La greci, şoferul deţine supremaţia. Am văzut o maşină de poliţie care nu dădea prioritate unui pieton - o bătrânică aflată pe zebră. Până şi semafoarele ţin cu şoferii. Pentru pietoni culoarea verde ţine mai puţin de 15 secunde. Practic, trebuie să alergi pe zebră. Oricum, poate fi distractiv.

Cartierul Plaka e fascinant. Străduţe înguste cu chilipiruri frumos luminate. Terase care te îmbie la tot pasul, greci care te poftesc, aşa cum numai ei pot s-o facă, la masă.
Servicii bune. Te aşezi obosit şi grecul îţi aduce mai întâi un pahar cu apă. Îl sorbi cu nesaţ. După plimbările interminabile, parcă îţi e mai sete ca oricând.
Nu poţi rezista însă cafelei. Nu se cade însă să ceri, pur şi simplu, o cafea. Ai de ales, cafea grecească, cafea dublă, frappe cu gheaţă şi aşa mai departe. Pe mine m-a sedus frappe-ul cu îngheţată.
Insula Paros a fost şi ea minunată. Hotel decent. La intrare eşti primit de un papagal vorbitor. Repetă pe un ton caraghios "Hello Rico".

Marea, aproape. Terase luxoase pe marginea apei. Muzică în surdină, aşa cum îmi place mie. Şi o apă de milioane. Limpede, cât să-i vezi fundul. Peştii arginti te înconjoară. Ai impresia că-i poţi prinde năstruşnic între degete. E doar o impresie, desigur. Plaje diverse. Cu nisip sau golfuri magnifice, între stânci.

Soarele apune în mare. Mingea de foc e înghiţită seară de seară, de apele line.

Sunt multe de spus. Nu voi uita cina cu fructe de mare servită la un restaurant cu specific, în orăşelul Paralia Avlida. Apoi, portul Halkis cu Apele Nebune, cum le numesc localnicii. Acolo, apele din golf sunt mişcate de curenţi şase ore în stânga, şase în dreapta iar o oră sunt ţinute pe loc. Nu e o glumă. Aşa e acolo, iar specialiştii nu au reuşit să explice încă fenomenul.

Cam atât din vacanţă.

26 august, 2007

Concediu

Gata. Plec în concediu. Două săptămâni. Recunosc. Am aşteptat momentul ăsta cu disperare. Ultimele zile s-au scurs anevoios. Sau poate sunt eu mai prăpăstioasă din fire.
Am trecut prin toată paleta de stări. Disperare, nervi, linişte, disperare din nou. Şi tot aşa. Acum se aşterne LINIŞTEA.
Mă voi întoarce cu poze şi cu gânduri mai bune. Sunt aproape sigură. Mă voi gândi la voi.

24 august, 2007

Azi

Azi sunt tristă. Şi am nervi. Iar nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului. Fac calcule. Adun, scad. Pare ciudat, dar cândva eram bună la matematică.
Calculele ies şi nu prea. Creierul mi se transformă, fără să vreau în creier de babă. Totul mi se pare scump. Şi parcă toţi vor să ia pielea de pe mine.
Sunt zgârcită zilele astea. Sunt zgârcită cu banii mei. Iar apar întrebările alea cretine. Ce să fac. Cum să fac.
Sunt suspicioasă. Oamenii mi se par falşi şi şarlatani. Doar în perioada asta.
Vine concediul. Totuşi problemele nu se rezolvă de la sine. Acum sau mai târziu, cineva tot trebuie să le rezolve.

21 august, 2007

Un strop de linişte

Zilele astea au trecut egal. Weekendul a fost ceva mai furtunos. După ce am făcut câteva alegeri cromatice, m-am liniştit însă.
Nopţile sunt tot timpul pline. Aproape că nu mă pot plictisi. Acum două nopţi m-au trezit artificiile. Chiar mă gândeam, cine o petrece, aşa în toiul nopţii. Azi am văzut pe buletinele poliţiei că petrecăreţul a fost amendat.
În rest. Cotidiene. E un vecin căruia îi place să trezească tot cartierul. Umblă cu maşina în care urlă manelele. Stă cam zece minute pe loc, dă câteva ture, revine.
Recunosc. Uneori mă lasă nervii. Iubesc tot mai mult liniştea.
Timpul trece agale. Nu mai visez prea mult. Oricum în ultimele două zile m-am trezit la şase dimineaţa, aşa că, şi dacă am visat, am uitat tot. Mă gândesc că se apropie concediul. Şi totul pare mai uşor.

19 august, 2007

Ajutor de la străini

Am primit ajutor de la străini. De mai multe ori în viaţa mea. Chiar şi de la oameni pe care i-am văzut o singură dată. Nu am apucat nici să le mulţumesc. Parcă au apărut de niciunde. Şi apoi s-au făcut nevăzuţi.
Există o lege a firii. Undeva totul se compensează. Şi mă gândesc că ajutorul pe care l-am primit li s-a întors şi lor.

Îmi amintesc ultimul an de facultate. Eram pe ultima sută. Nu aveam calculator. Lucrarea de licenţă am scris-o pe la rude dar şi la calculatoarele de la locurile de muncă ale prietenilor. Lucrarea trebuia predată. Avea nouăzeci şi ceva de pagini. Peste cincizeci erau color. O lucrare despre afiş. Costa o groază de bani să o scoţi la imprimantă în nu ştiu câte exemplare. Mă apucase disperarea. Aveam nevoie de o hârtie de calitate. În aceeaşi perioadă am cunoscut un băiat. Nu îmi amintesc nici măcar conjunctura. Acel om mi-a scos lucrarea la imprimanta lui. Lucra într-o firmă de publicitate iar calitatea hârtiei, şi mai ales a culorilor era impecabilă.

Nu l-am mai întâlnit niciodată. Nici nu cred că l-aş mai recunoaşte. Nu am uitat însă ajutorul pe care mi l-a dat atunci.
Nu e singurul om care m-a ajutat necondiţionat. Mai sunt şi alţi necunoscuţi care au apărut în viaţa mea doar pentru a-mi arăta că mai există ...OAMENI.

11 august, 2007

Trapani. Aceeaşi poveste. Cu imagini

Erice. Oraş medieval. Castel.

Ceaţă peste timp.

Străduţe înguste într-un oraş de poveste.

Marea.


Baza NATO. Cu palmieri.

Apus de soare.

Clopot singuratic.


Italian bătrân în faţa unui magazin de bikini.


10 august, 2007

File de călătorie

Am imagini noi. Imagini noi păstrate în memoria subiectivă a sufletului meu. Imagini noi pe care le voi folosi înainte de culcare, seri bune de acum încolo.
Aşa sunt eu. Când nu pot să adorm mă gândesc la o imagine care îmi place. Deseori e vorba de apă şi valuri.
Imaginile pe care le vedem ne pot îmbogăţi sufleteşte. Mult. Sau invers.
Am cunoscut o mână de oameni remarcabili pe parcursul existenţei mele. Oameni care m-au marcat. Personalităţi de modă veche desprinse parcă din poveste. Prea modeşti, ca să fie reali. Prea inteligenţi, ca să aparţină lumii noastre. Genul de oameni pe care i-ai asculta ore întregi vorbind.
Una dintre aceste persoane este profesoara mea de istoria artei. Lector universitar. Ea m-a meditat pentru facultate. O adevărată enciclopedie. Avere - aproape zero. Două camere înghesuite, locuite contra unei sume modice. Pe celălalt taler - zeci de ţări şi muzee vizitate. Asta e adevărata bogăţie, îmi spunea profesoara mea. Şi avea dreptate. Nu luăm casele, gresia, faianţa cu noi în mormânt. Profesoara mea a rămas singură. Prea devreme. A găsit putere şi a plecat să predea pe tărâm francez. Stă între cărţi, albume, studenţi. Şi îşi dă doctoratul. În plus, şi-a găsit o nouă pasiune - pictura.
Aşa. Să revin. Am fost trei zile în Italia, la Trapani. În Sicilia de fapt. Păstrez însă imaginile calde pe care le-a cules de acolo. Le-am pus cu grijă în albumul memoriei mele.
Ce mi-a plăcut. Străduţele înguste. Lumina de seară care învăluie blând luciul de apă. Şi mai ales contrastele moi de pe faţadele caselor : teracotă şi bej.
Ce nu mi-a plăcut. Am vrut să mâncăm o pizza făcută ca-n Italia şi am nimerit la o terasă unde bucătăreasa era româncă. Şi pizza la fel. Ne-a cântat serenade la acordeon un etnic rom. Nu ştia piesa "Radu mami, Radule". De fapt nu ştia să cânte nimic româneşte. Doar o canţonetă scârţâită. Chelneriţele, şi ele românce vorbeau stricat româneşte. Deşi plecaseră din ţară de numai cinci luni.
Nu mi-a plăcut că la Roma bagajele grupului meu au fost rătăcite. Alitalia e o companie jalnică. Am stat mai bine de o oră după ele. Noroc că bagajele au ajuns cu alt zbor. La întoarcere a fost şi mai rău. Din tot zborul, doar bagajul meu a fost rătăcit. De tot. Până la această oră nu l-am recuperat. Încă mai sper.
Revin. Cel mai mult mi-a plăcut un orăşel, Erice situat pe vârful unui munte. Oraş medieval cu străduţe înguste. Piatră mâncată de timp. Căsuţe de pitici locuite. Un castel învăluit în ceaţă. Umbre care cădeau misterios pe ziduri. Magazine de nimicuri aşezate ciorchine lângă clădiri. Privelişte de milioane din telecabină - mare şi munte.
Atât.

05 august, 2007

Numere şi vise

Azi noapte am visat din nou frumos. Nu era ceva important, dar oricum nu am mai avut sentimentul acela tâmpit din ultimele zile. Am primit un cadou azi noapte. Ceva care nu poate exista în realitate. O prietenă bună mi-a făcut cadou o cutie de farduri. Mi-a spus că în momentul în care mă voi farda, pe pleoape mi se va imprima imaginea unei fotografii cu grupul meu de prietene. Pentru că am un grup de trei prietene bune. Una stă în Sfântu Gheorghe, una în Italia şi una în Scoţia.
Acum mi se pare distractiv gândindu-mă la vis. Pentru că nu există astfel de farduri. Oricum am avut un sentiment bun în vis şi parcă m-am trezit ceva mai liniştită.
Contrar obiceiurilor am jucat şi la LOTO. Nu îmi amintesc să mai fi jucat vreodată. Şi dacă am făcut-o, cu siguranţă nu a fost decât o joacă. Nu cred în câştigurile astea gen loto prono. Cel puţin nu cred că îmi va fi pica mie vreo pleaşcă.
Oricum mi s-a părut distractiv după ce colegii mei şi-au luat fiecare câte un bilet. Am dictat şi eu cuiva numerele prin telefon. Am încercat combinaţii legate de data naşterii, chestii din astea obişnuite şi prosteşti. Dar mi-a plăcut.
La noi în familie există un obicei. De revelion toată lumea răzuieşte un loz. Eu nu am câştigat niciodată nici măcar valoarea biletului.
De aia spun că nu câştig. Dar îmi place jocul.

03 august, 2007

Din nou vise

În ultima perioadă am scris mai multe despre vise, decât despre viaţă. Nu ştiu, dar delirul nocturn pare mai voluptos decât ceea ce trăiesc zi de zi.
Mai voluptos şi mai sumbru în acelaşi timp. Există însă o acurateţe a culorilor şi a simţurilor care mă surprinde. Totul pare mai intens.
În ultima perioadă visele nu au fost prea frumoase.
Azi noapte de pildă mă uitam cu teamă la un zid care stătea să cadă. Tencuiala era desprinsă ca şi coaja umendă a unei portocale. Aerul era umed, impregnat de mucegai. M-am trezit într-un apartament cu multe camere. Două din ele aveau covoare persane înnegrite de timp. Şi mobilă. Multă mobilă veche. Senzaţia nu era totuşi plăcută. Simţeam nevoia să arunc totul. Sau să fug. Alături alte două încăperi purtau o amprentă ceva mai modernă. Gen interior de casă de artist. Pereţii erau sufocaţi de tablouri. Nefinisate. Multe schiţe, desenate direct pe pânză. M-am apropiat şi am pus mâna pe unul dintre tablouri. Vroiam să simt textura pânzei, volumul tuşei desenul.
Nu prea înţeleg visele astea. Încă. Culmea e că mi-e teamă să le găsesc sensul.

02 august, 2007

Imagini în culori

Am început să gândesc din nou în culori. Zilele astea m-am uitat obsesiv, prin reviste. De decoraţiuni interioare. Am acum un vraf imens lângă pat. Azi noapte mai aveam puţin şi renunţam de tot la somn.
Am câteva obsesii. Cromatice. Mov. E greu de definit culoarea. Lila romantic de fapt. Uşor grizat. Gen frescă. Hmmm. Mi-ar plăcea.
Movuliul e urmat de portocaliu. Puternic. Ţipător.
Pe următoarele locuri e bătaie. Galben. În combinaţie cu gri. Galben strident. Ca petala de floarea soarelui. Galben. Galben cu ocru. Galben cu gri. Galben cu portocaliu. Apoi...verde. Praz. Vesel ca o dimineaţă. Debordant. Energie.
Mai am. Şi altele. În top. În special combinaţii. Albastru pal cu maro roşiatic. Vişină putredă cu bej. Şi aşa mai departe.
E frumos să gândeşti în culori. Am uitat cum e. De când mă uit prin reviste tânjesc tot mai mult după o paletă de culori. După culori aruncate pe pânză. După pictură şi artă. După muzee şi expoziţii. După frumos.

01 august, 2007

Mai aproape

Mai aproape de concediu, de vis, de tot. Întind mâna şi ating voluptos ...visul.
Văd cu ochii minţii cum se construieşte imensul puzzle. Mai am puţin şi trăieşte.
Coşmarurile mai apar doar noaptea. Numai atunci revin monştrii. Totul se dărâmă. Alerg şi o forţă malefică vrea să mă stăpânească. Iau liftul.
Scările sunt tot mai întortocheate şi lumina, de negăsit. Etajele se surpă unul după altul.
Zilele acestea nu mai vreau să cred în visele nocturne. Cred doar în ceea ce simt, miros, respir. Cred numai în visele trăite cu ochii deschişi. Sau în cele pe care le văd aievea cu ochii minţii.
Urăsc labirintul în care mă afund, noapte de noapte. Şi aştept nopţile în care voi visa din nou, că zbor.

Fascinaţia străzii

Îmi place să privesc oamenii. De când mă ştiu. Să mă plimb agale şi să mă uit la ei. Acum, practic mai rar sportul ăsta al minţii.
Când sunt pe stradă ador să mă uit la oameni. La fel şi în tren. Nu-i privesc obsesiv. Fur însă câte o privire. Îi analizez pe furiş. Privesc cu atenţie perechile. Imaginez poveşti. Mă uit la îndrăgostiţi. Şi nu numai. De câte ori văd un bărbat şi o femeie ţes o poveste în minte. Mă întreb unde lucrează el şi ce face ea. Cum s-au cunoscut. Care iubeşte mai mult. Şi care nu. Mă uit la modul în care se privesc. Îmi închipui serile lor împreună. Cine conduce şi cine suferă.
Nu ştiu cât de aproape de adevăr sunt poveştile mele.
În adolescenţă mă uitam pe străzi şi mă întrebam cum ar fi fost viaţa mea dacă un anumit bărbat care mi-a ieşit în cale ar fi fost tatăl meu. Ce s-ar fi schimbat.
Am fost surprinsă când prietena mea studentă la actorie mi-a spus că în facultate erau puşi să facă exerciţii asemănătoare de imaginaţie.
Oricum strada m-a fascinat întotdeauna. Şi oamenii. Şi privirile lor.

Nopţi albe

În faţa blocului meu se întâmplă mereu ceva. Nu ai cum să te plictiseşti. Lucrurile cu adevărat interesante au loc noaptea. Practic, nu ai cum să dormi liniştit. Mai ales că atmosfera încinsă din ultimele săptămâni m-a obligat să dorm cu geamul deschis.
Vecinii mei sunt tare imprevizibili. Mă surprind întotdeauna. Într-o seară stau la mâncat seminţe în faţa blocului. Pe fundal - La Familia şi BUG Mafia la maxim. Ce să le fac eu? Mă foiesc de pe o parte pe alta şi mă rog să îi prindă mai repede oboseală. Următoarea noapte - alt concert. Şi mai rău. Manele. Nu ştiu de unde se auzea, dar oricum pe la două dimineaţa făceam deja 13-14 prin casă.
Nu lipsesc desigur şmecheriile puştilor de cartier. Unii chinuie abitir motorul vreunei rable. Alţii forjează scuterele. Le place pesemne al naibii zgomotul cauciucului care fredonează o melodie surdă, stridentă pe asfalt.
Acum două nopţi m-am trezit brusc pe la patru dimineaţa. Să-mi bag....Să te fac....Bufnitură. Să te ia...Ies repede pe geam. Era clar. O ceartă conjugală. Afară - nimeni. Semn că scandalul se auzea dintr-un apartament de la etajele inferioare.
Oricum vecinii mei nu mă lasă să mă plictisesc. Niciodată.

30 iulie, 2007

Mă omoară aşteptarea...

Nu suport aşteptarea. Nu îmi place să aştept trenurile, bărbaţii, pe nimeni. Nu îmi plac prelegerile interminabile. Mă enervează să stau şi să aştept lângă uşa unei instituţii.

Uneori încerc să mă educ. Mă pregătesc moral pentru aşteptare. Totuşi clipele goale mă scot din minţi. Văd că unii au învăţat foarte bine lecţia aşteptării. Sau s-au născut cu ea. Stau aproape nemişcaţi într-un loc, ore în şir. Nu par plictisiţi.

Eu nu am stare. Aşa mi-e firea. Mă foiesc pe scaun. Mă uit în stânga şi în dreapta.

Cred că răbdarea s-a ascuns bine când m-am născut eu. Am primit destul de puţină. Vreau totul repede. Dintr-o dată. Nu am timp de pierdut.

Uneori dacă s-ar putea aş vorbi pe diagonală. Aşa spun eu. Nu am răbdare, aşa că prefer ca omul să-mi facă dacă poate, direct rezumatul a ceea ce vrea să-mi spună.

Acum sunt în starea aia de aşteptare. Oribilă senzaţie. De aici şi neliniştea. Îmi vine să dau telefoane. Să vorbesc în stânga şi în dreapta. Perioada nu se scurtează însă aşa.

Prin urmare, aştept în continuare un răspuns. Trebuie să vină. Uff, dar dacă ar veni mai repede.

28 iulie, 2007

Urme de paşi



Am împachetat tot.
Senzaţiile le-am vândut în piaţă.
Am luat câte un bănuţ pentru fiecare felie de viaţă.
Cea mai dragă stare am făcut-o cadou.
Unui cerşetor de pe stradă.
Fluturii i-am ars şi am împrăştiat cenuşa lor la ultima răscruce.
Am totul. Dar nu am nimic.

Pot să plec?

Stropi de culoare

Culori şi sunete. Forme diverse. Se amestecă pe paletă. Tuşele nu îşi găsesc locul. Roşu, gri petrol sau verde praz? Alteori ştiam cum rezonează fiecare culoare în sufletul meu. Acum nu pot să mă decid.

Trei note pe portativ

Nu sunt o melomană înrăită. Nu sunt genul de persoană care recunoaşte piesele muzicale. Totuşi iubesc muzica. Sunt genul de ascultător pasiv. Îmi place piesa cutare dar nu ştiu întotdeauna cine o cântă. Iubesc muzica anilor 60-80. Eu îi zic muzica de Club A. Sunt anumite piese care îmi zguduie interiorul. Nu ştiu. E ca o magie.


Uneori îmi vine să dau muzica la maxim. Ca notele să se contopească cu fiecare por al fiinţei mele. Ca acum. Aş dansa. Mă reţin însă. Mă gândesc la vecini. Din respect pentru ei ascult întotdeauna muzica la un volum mai mult decât decent. Asta nu înseamnă că şi ei fac la fel.

27 iulie, 2007

O ploaie caldă de vară

Mi-e dor de o ploaie caldă de vară. Ploaia aceea scurtă care zvântă trotuarele. Caldă. Ca o îmbrăţisare. Ploaia care eliberează.

Îmi amintesc ploile de vară din adolescentă. Ieşeam de la liceu şi pe drum ne prindea ploaia. Ne scoteam sandalele şi traversam parcul desculţi. Lumea de privea curios. Şi noi râdeam, râdeam.

Tălpile goale sărutau pământul. Asta ne dădea o senzaţie de libertate.

Mirosul din aer era şi el special. Căldura se ridica parcă deasupra pământului.

Într-o vară, la mare a plouat o săptămână întreagă. Reţin o imagine. Străduţele înguste din Costineşti erau pline de apă. Nu mai vedeai marginea. Într-o noapte ploua în draci. Lumea strânsă de prin discoteci se adăpostea sub prelate. Peste tot ...doar apă. Undeva în mijlocul străzii un bărbat şi o femeie dansau în ploaie. Muzica cânta dintr-un casetofon uzat, aşezat pe margine. Mi-a plăcut mult imaginea. Doi oameni fericiţi. Dansând în ploaie.

Visez la o ploaie fierbinte de vară.

24 iulie, 2007

Prea multă moarte

Moarte. Prea multă moarte. Un şofer inconştient, un tren şi un autobuz încărcat de oameni. Opt familii distruse. Şi un sat în doliu.

M-am întrebat cât de blestemată trebuie să fie o mamă încât să-şi piardă fiica de 27 ani, la şapte ani distanţă după ce şi-a înmormântat băiatul şi el, decedat la aceiaşi vârstă. Sau cât de mult trebuie să fi greşit cinci tineri încât să rămână, într-o clipă, singuri pe lume, fără mamă şi fără tată?

Doi prunci gemeni nu mai au nici ei cui să spună tată. Mama lor zace pe un pat de spital şi nu ştie că tatăl copiilor ei nu mai este. O priveşti cum murmură o rugăciune şi mai are încă speranţă. Speranţă că soţul ei e în viaţă, că Dumnezeu îl va scăpa. Laşi privirea în jos. Şi taci. Ce poţi să-i spui. Aveţi curaj! Aveţi putere! Nu, nu poţi să-i spui nimic. Nimic. Nimic.

Morţii sunt toţi rude. Rude de sânge unite de acelaşi blestem. O nuntă, un autobuz şi drumul spre Ceruri.

Şi în Bucureşti, moarte. O fată de 21 de ani a fost ucisă ca-n filme de iubitul ei. A murit fără să aibă nici o şansă. Nu ştiu ce poate întuneca mintea cuiva atât de mult încât să curme brutal viaţa cuiva. Şi pentru ce.

19 iulie, 2007

Despre nimic

Aş vrea să fug. Într-un loc cu apă, nisip şi răcoare. Ziua e lungă. M-am trezit devreme. Urăsc dimineţile. Prefer nopţile. În ultimul timp le trăiesc pe cele din urmă mai puţin şi le dorm, mai mult.

M-am trezit devreme. Am zburat cu elicopterul. Două ore. Îmi place zborul. Dar la ora 8 e totuşi dimineaţă pentru mine. Prea dimineaţă. E frumos să fi aşa, deasupra oraşului. Să vezi casele, blocurile, drumurile, totul. Cele două ore de somn lipsă şi-au spus însă cuvântul. Îmi simt pleoapele grele.

Am pierdut noţiunea timpului. Azi puteam să jur că mâine e sâmbătă. Dar nu e. Nu pot să scap din caruselul gândurilor. Visez să mă plimb pe malul mării. Apoi să lenevesc pe o terasă la umbră.

Dar mâine e vineri. Şi poimâine e sâmbătă. Weekend lucrător.

15 iulie, 2007

O brumă de noroc!

M-a întrebat recent cineva dacă mă consider o persoană norocoasă. Am ezitat să dau un răspuns. Chiar aşa, sunt norocoasă? Dacă e să privesc înapoi în timp au fost momente în care am avut noroc chior dar şi momente în care norocul m-a ocolit. Cred că mă încadrez mai degrabă în categoria celor pentru care recunoaşterea vine după multă muncă. După mai multe încercări. Nu mi s-a părut că viaţa mi-a pus ceva pe tavă. Aşa, direct. Pentru că nu am obţinut nimic din prima. Totul a venit după nopţi şi zile de zbatere. Nu mă plâng. Dar aşa a fost.

Totuşi există un capitol la care am avut întotdeauna, noroc. La examene. Mai puţin atunci când am dat la facultate. Mediile mele şcolare s-au situat întotdeauna, în anii de şcoală, de liceu sau de facultate undeva peste nota nouă. Uneori au sărit chiar de 9.50.

La examene am avut noroc. Ăsta este adevărul. Am intrat printre primii la liceu, am luat cea mai bună notă la BAC iar la licenţă am avut cea mai bună notă. Am avut cea mai bună notă în condiţiile în care anii de facultate, i-am petrecut la serviciu. Practic, aş putea spune că am făcut facultatea la fără frecvenţă. Din acest motiv, mă întâlnesc cu foşti colegi de facultate şi nu îmi amintesc cum îi cheamă.

Tipul ăsta de noroc nu m-a ajutat prea mult în viaţă. Nicăieri nu m-a întrebat nimeni dacă am fost un elev eminent. Nu mi-a cerut nimeni nici o dovadă că am avut rezultate bune. Deci, şcoala nu e o garanţie sigură a reuşitei profesionale.

Să revenim la noroc. Spuneam că nimic nu am obţinut aşa, din prima. Cel mai mare eşec a fost atunci când am picat la facultate. Iniţial am ales Istoria Artei. Visam să devin critic de artă, să merg la expoziţii să călătoresc, să văd muzee. Nu a fost să fie. Eşecul examenului m-a trezit din visare. A doua opţiune a fost jurnalistica. La particulară. Recunosc. Am fost frustrată că am făcut şcoala pe bani. Mă simţeam inferioară celor care învaţă la stat. Mă simţeam vinovată că învăţ pe bani. Pe banii părinţilor. Şcoala pe bani mi-a tăiat şi din pretenţiile de confort. Am încercat să recuperez din ruşine. Ruşinea pe care o percepeam doar eu. Că lumea nu mă privea oricum altfel. M-am angajat şi am încercat să învăţ. Nu mi-am găsit serviciu din prima. Cel puţin nu în domeniu. Primul an de facultate am făcut de toate. Promoţii la margarină. Desene pentru o agenţie de publicitate. Proiecte pentru spoturi radio. Am vândut cosmetice. Am lucrat la târguri de frumuseţe. Am făcut şi pe "make-up artistul". Am machiat doamne simandicoase. A fost distractiv. Dacă mă gândesc acum.

Al doilea an de facultate m-am angajat în domeniu. Muncă cinstită. Pe bani puţini. Asta mi-a dat stabilitate.

Revin la şcoală. Facultatea ne-a promis bursă celor cu rezultate bune. Asta la admitere. Un truc. Am avut în fiecare an cea mai mare medie dintre colegii mei. Visam la o bursă care ar fi redus la jumătate costurile anuale pe care le dădeam la şcoală. Făceam cerere de bursă la fiecare sfârşit de an iar secretaraînşela întotdeauna. Mi-a spus că bursă se dă de fapt persoanei care are cea mai mare medie din toţi anii. Practic un student din anul 1 concura cu cei din anii 2 şi 3. O prostie. Şi întotdeauna îmi spunea că există o medie mai mare decît a mea în alt an. Mă resemnasem. În anul trei am avut o străfulgerare bruscă. I-am cerut să-mi dea un răspuns scris la cererea mea de bursă. A doua zi m-a chemat. Cererea îmi fusese acceptată.

Deci am sau nu noroc? Am obţinut ceea ce mi se cuvenea în fiecare an, doar în ultimul. Dacă aş fi avut noroc ar fi trebuit să iau bursa aşa, cum mi s-a promis iniţial, anual.

În fine. Se spune că îl superi pe Dumnezeu dacă spui că nu ai noroc. Am avut norocul de a fi sănătoasă, de a fi iubită de familie, de a avea mereu prieteni.

Sunt o persoană norocoasă. Dar în salturi. Şansa nu mi se dă niciodată din prima. Totuşi, asta mă face să apreciez reuşita mai mult.

13 iulie, 2007

Avem net!

Patru ore fără internet. Ciudat cât de dependenţi putem fi de legătura asta invizibilă, ON LINE...Internetul a picat pentru că firma care se ocupă de legături a avut o pană de curent. În fine.

Fără net nu există agenţii de ştiri, nu există ziare, nu există site-urile televiziunilor, nu există mail cu comunicate, nici messenger, nici mesaje de la prieteni. Nu există informaţie. Deci, nu există nimic.

Dintr-o dată parcă eşti legat de mâini şi de picioare. Există un banc, care îmi place foarte mult. Pentru că spune mult despre viaţă. Nu reţin bancurile în forma originală. Dar povestea sună cam aşa -"Bulă se plângea unui prieten că nu are loc în casă. Uite, suntem cinci persoane într-o singură cameră! Prietenul lui îi dă un sfat: Bulă, bagă în casă capra, măgarul, căţelul şi purcelul. Stai aşa, vreo lună. Apoi scoate capra, purcelul căţelul şi măgarul afară, ai să vezi ce bine te simţi!"

Aşa e şi în viaţă. Eşti sănătos, ai prieteni, ai un loc de muncă. Şi totuşi uneori eşti nefericit. Dacă dintr-o dată ţi s-ar da o boală, te-ai gândi cu siguranţă ce fericit erai înainte să cazi la pat, bolnav. Dacă ţi s-ar mai da încă un necaz în plus, în cârcă te-ai ruga ca Dumnezeu să-ţi ia măcar boala şi necazul. Nu ai mai vrea şi altceva. Dintr-o dată prietenii, serviciul şi ce aveai iniţial ar fi arhisuficient.

Principiul ăsta se aplică şi lucrurilor mărunte. Cum ar fi ...internetul. Sau curentul. Sau cablul la televizor. Întrerupe curentul cinci ore iar când vine, vei fi fericit.

Oricum acest mic accident mi-a arătat că sunt dependentă. Mai mult decât credeam. Dependentă de televizor, de internet, de telefon.

11 iulie, 2007

Vreau să eliberez timpul...

Nu îmi găsesc locul. Parcă am o morişcă în stomac. Stau pe scaun. Dar în interior nu am linişte. Poate căldura, poate gândurile, poate...

La muncă e aer condiţionat. Totuşi asta nu mă linişteşte. Afară mori de cald. Iar despre apartament ce să mai vorbesc. E boala tuturor, căldura. Boala tuturor celor care nu au aer condiţionat.

Liniştea nu mi-o găsesc nici noaptea. Mă foiesc iar cearceaful se adună, răzvrătit sub mine. Ce să fac, cum să fac?

Vorbesc la telefon. Mult. Recunosc îi terorizez şi pe alţii cu gândurile mele. După ce îmi vărs năduful mă liniştesc preţ de o clipă. În rest, ca într-un carusel. Mă enervez, mă calmez şi mă enervez din nou. Trec dintr-una în alta.

Mai e mult până la concediu. Parcă timpul s-a oprit în loc iar lucrurile nu se leagă. Simt fiecare adiere a timpului. Clipele se zbat ca peştele pe uscat. Trec încet, încet. Se târâie. Mă uit la ceas. S-au scurs doar câteva minute.

Aş vrea să întorc clepsidra. Să dau drumul timpului.

10 iulie, 2007

Bilă albă pentru moşi!

Urciorul nu merge de multe ori la fund. Multă înţelepciune poate să aibă vorba aceasta!

În faţa blocului în care locuiesc un teribilist încearcă, noapte de noapte frânele maşinii. Nu are o maşină puternică. Dimpotrivă. O banală Dacie. Omul are o pasiune nebună. Bagă viteză, face câteva ture şi frânează. Scârţâitul de roţi îmi dă o senzaţie asemănătoare cu cea provocată în adolescenţă de unghiile profesoarei care zgâriau tabla.

Spectacolul se dă după miezul nopţii. Geamul deschis. Efectul e maxim: sar din pat de fiecare dată. Nimic nou, până aici. Am mai scris despre "prietenul" meu nocturn. M-am întrebat în fiecare seară de ce nu reacţionează nimeni. Aşa cum ştiţi, fiecare bloc are în dotare o armată de moşi. Nu am nimic cu persoanele de vârsta a treia. Pentru mine "moş" înseamnă acel om cârcotaş care s-a răspândit în toate blocurile din Capitală. Şi nu numai. Ştiţi cu siguranţă despre ce vorbesc. Eu i-am întâlnit în toate blocurile în care am locuit. Sunt acei bâtrânei aparent nevinovaţi care stau non stop în faţa scării. Ştiu tot ce mişcă. Cine a intrat şi de câte ori în fiecare apartament. Cine a venit în vizită. Care cum e îmbrăcat. Cine cu cine. Şi aşa mai departe. Până la urmă aşa îşi umplu ei timpul. Chiar nu am nimic cu ei. Asta dacă nu mă deranjează cu nimic.

E drept, uneori moşii se manifestă şi altfel.

Nu stau în faţa blocului. Urmăresc totul atent direct de la balcon. Sincer. În primul bloc în care am locuit cu chirie am avut nişte vecini care m-au terorizat. Apartamentul meu avea un parchet vechi care scârţâia. La fiecare pas făcut prin casă oamenii se manifestau - băteau în pereţi semn ca la mine în casă e gălăgie şi îi deranjez. Sau ieşeau pe geam şi urlau. Ei la etajul unu, eu la doi. Alteori veneau la uşă. Încă din prima clipă în care am păşit în casa aia s-au manifestat.

Am adoptat diverse tactici. Mai întâi cu vorba bună. Că aşa m-a învăţat mama şi tata. Să îi tratez cu respect pe cei din jur. Apoi am împrumutat armele lor. S-au domolit o vreme. La final i-am ignorat. Venea vecina să se plângă că o deranjez pentru că frec covorul cu peria, îi închideam uşa în nas şi o lăsamurle. Stătea circa 15 minute şi vorbea singură. Lumea ieşea pe la uşi, ca la urs. Nu cedam. Asta cred că a fost cea mai bună tactică. Eu cred că nimic nu poate fi mai rău decât să te ignore cineva.

În al doilea bloc nu am mai fost prietenoasă cu vecinii. Aveam deja experienţă. Nu am vrut să cunosc pe nimeni. Am constatat că e mai bine aşa. Prea multă împrietenire strică. M-am limitat la bună ziua, bună ziua şi atât. Vecinele din perete au insistat o vreme. Am stat într-un bloc de garsoniere unde nu e deloc greu să ştii tot ce mişcă. Oricum totul se aude. Aşa că, de câte ori duceam gunoiul băbuţa din perete ieşea pe hol. Pe bune, că aşa se întâmpla! Mă privea iscoditor, aştepta să duc găleata, apoi intra în casă. A încercat şi ceva conversaţie. Ba că e cald afară, ba că e frig, chestii de genul ăsta ca între vecini. Am răspuns mai mult silabic, aşa că, în timp vecina a renunţat să mă iscodească pe faţă.

Din fericire în blocul în care stau acum vecinii de la etajul inferior sunt de vârsta părinţilor mei. Sunt oameni decenţi. De exemplu s-au purtat civilizat chiar şi atunci când i-am inundat, e drept fără vina mea. Blocul are totuşi moşii lui. Deşi nu are mai mult de 55 de ani, doamna de la administraţie de pildă, taie şi spânzură. Parcă şi-a cumpărat bloc. Nesuferită din prima clipă. Am încercat să păstrez limita decenţei. Să fiu politicoasă. Să-i intru în voie, doar, doar nu s-o mai zburli fără rost. Nu ajung să plătesc întreţinerea niciodată la program. Programul de la plată e miercurea, între ora 17.00 şi 19.00. Aşa că îi bat femeii la uşă. I-am propus să îi las banii în cutia poştală. I-am lăsat şpagă poate s-o mai domoli puţin. Totuşi, femeia e cârcotaşă şi pace.

De la ce am pornit? A, de la şoferul nebun. Mă tot gândeam cum de moşii de la mine din bloc nu sunt derajaţi de cursele şoferului teribilist.

Azi noapte acelaşi program. Brrrrrrrr. Zvâcneşte motorul Daciei din toate încheieturile. Viteză. Frână. Iar viteză. Iar frână. Brusc aud zgomot de geam spart. Mamă, zic! Ăsta s-a lovit. Când colo, ce să vezi.? O doamnă mai în vârstă a aruncat cu un borcan după maşina şoferului vitezoman. După asta, discuţie ca la uşa cortului. Şoferul se umflă în pene. Texte de cartier. Îmi bag, îţi dreg. La adresa femeii. Nu avea sărăca nici o vină. E drept. Nu tolerez comportamentul agresiv. Dar recunosc că azi noapte, femeia aia i-a răzbunat pe toţi locatarii din bloc. Inclusiv pe mine. Cu siguranţă şi alţii au fost terorizaţi de şoferul inconştient. Care se pare că nici măcar nu e din zonă.

După incidentul ăsta s-a lăsat liniştea. Binecuvântata linişte.

Oricum azi dau o bilă albă moşilor.

08 iulie, 2007

Ai grijă ce îţi doreşti. S-ar putea să se îndeplinească!

O vorbă veche, din bătrâni spune că trebuie să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să se îndeplinească.

Cred sincer în vorba asta. Uneori am impresia că trebuie să visezi un lucru, să ţi-l doreşti ca el să devină real, palpabil.
Mi se întâmplă deseori să mă văd făcând un lucru şi acest lucru să se întâmple. Poate fi ceva banal, neimportant. Nu ştiu să explic acest sentiment. Nu ştiu dacă poate fi catalogat ca o mică premoniţie, sau ca un fenomen logic. De exemplu dacă trebuie să plec într-o călătorie şi nu mă văd în acel loc s-ar putea să nu ajung acolo. Pare straniu dar mi se întâmplă des asta. Am făcut planuri pe parcursul timpului, planuri amănunţite care nu au putut fi puse în practică din diverse motive, apărute în ultima clipă.
Uneori am impresia că înainte să plec undeva trimit în recunoaştere energia mea ca să aflu dacă voi ajunge sau nu în acel loc.

Mai există un aspect. Sunt superstiţioasă. Şi am observat superstiţia asta şi la alte persoane din jurul meu. Uneori e bine să nu îţi dezvălui visele sau planurile. Pentru că s-ar putea să nu se mai îndeplinească.

Superstiţia asta se aplică la mine şi în domeniul afectiv. Anumite trăiri împărtăşite, chiar celor dragi îşi pierd vraja. Ceva păleşte.

E drept că în momentul ăsta visez la ceva. Nu spun la ce. Aştept să se întâmple. Oricum dorinţa aceasta e atât de puternică încât mă urmăreşte în fiecare clipă. Există un timp pentru fiecare dorinţă. Aşa cum există un timp al iubirii, un timp al căsătoriei şi aşa mai departe. Sunt dorinţe mari care se îndeplinesc doar atunci când le-a venit timpul. În acele momente ai impresia că "tot universul conspiră să te ajute pe tine" - Paulo Coelho. Marile mele dorinţe s-au îndeplinit atunci când am pierdut speranţa. Atunci am simţit ajutorul nevăzut. Atunci mi-au ieşit în cale oamenii care trebuiau. Şi totul a fost dintr-o dată...simplu.

Acum sunt într-un astfel de impas. O dorinţă mare. Mai lipseşte doar conjunctura favorabilă.

04 iulie, 2007

CFR, mereu surprinzător

Cred despre mine că nu sunt o persoană pretenţioasă. M-am învăţat în timp să trăiesc cu puţin. Desigur, tânjesc ca oricare, după mai mult.

Caut confortul dar mă adaptez în lipsa lui. În lipsa unei maşini personale am învăţat să accept CFR-ul ca pe un prieten. Mai ales în timpul facultăţii, când mă întâlneam cu trenul ceva mai des.

Am călătorit şi în trenuri insalubre în care simţeai acut mirosul de acru de pipi dar şi în trenuri ceva mai moderne. Practic, în momentul în care pe ruta Alba-Iulia Bucureşti s-a băgat o garnitură nouă, portocalie am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. La prima vedere trenul rapid era de lux. Avea aer condiţionat şi boxe despre care intuiam că în timp, vor putea difuza şi muzică. N-a fost aşa.

CFR-ul e mereu surprinzător. Poţi de exemplu să te trezeşti că trenul tău a fost anulat şi că doamna de la informaţii, de la care ai cerut date prin telefon ţi-a spus ora de plecare a trenului, dar a omis să precizeze că garnitura nu circulă în ziua respectivă.

Nu am pretenţii prea mari, revin. Nu am pretenţii prea mari de la un tren personal, de pildă. Am făcut ultima călătorie cu un astfel de coşmar acum două săptămâni. Acolo accepţi şi aglomeraţia, şi curentul şi mizeria. Ştii că e ieftin, aşa că te rogi să suporţi.

Totuşi CFR-ul e surprinzător. Merg rar acasă. Totuşi de fiecare dată am impresia că biletul s-a scumpit.

Ultima dată, în weekend am scos din buzunar pentru un bilet Bucureşti - Alba Iulia 67 de lei noi. Trenul - rapid. Garnitura avea vreo şapte vagoane pentru cuşetă şi încă două de călători. Altfel spus, trenul era aglomerat. În tren, surpriză plăcută - aer condiţionat. Totuşi după o oră de mers am îngheţat. Şi nu numai eu, ci toţi vecinii de compartiment. Ce-i prea mult, strică. În bagaj, doar tricouri. Asta e. Suportăm. Naşul spune că nu poate regla aerul condiţionat. Aşa că, îngheţ de grup! După şase ore, cobor bocnă.

Surpriza vine la întoarcere. Biletul Alba-Iulia Bucureşti costă 73 de lei. Adică cu 6 lei mai scump.Traseul e acelaşi. Distanţa la fel. Nu mai înţeleg. Urc în tren. Caniculă. Mă topesc pe banii mei. Îl întreb pe "Naşu" unde e aerul condiţionat. Păi, nu e, zice el. Dar vedeţi că lângă geam, simţiţi ventilaţia! Pun mâna şi simt aerul cald. Îl întreb ce s-a întâmplat cu aerul condiţionat. Păi, n-a fost domnişoară, niciodată. În fine, renunţ să-i explic că circul cu trenul ăsta de 9 ani. Şi că aerul condiţionat a funcţionat, dar numai la început.

Căldură mare monşer. Şi o oră întârziere. Noroc că am reviste. Reviste de citit pe tren, aşa le zic eu.

Oricum dacă aş putea aş ocoli trenul. Dar nu am de ales.

28 iunie, 2007

Amestecat

Îmi plesneşte capul de oboseală. Am impresia că am în cap ceva greu, care mă trage în jos ca o piatră de moară.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu faţa umflată de căldură. Cearcăne imense. Parcă toată apa din corp s-a adunat sub ochi.
În miezul nopţii intru în casă şi îmi vine să înjur. Saună. Îmi vine să scot geamurile din ţâţâni, doar, doar se va răcori puţin. Floarea mea roz, din ghiveciul de aceiaşi culoare a cedat şi ea treptat din cauza căldurii ucigaşe.
Noaptea dorm puţin. Afară lumea stă la taifas, că de, în cutiuţele de chibrituri te sufoci. Mă trezesc râsetele celor tineri. Alteori câte o înjurătură. Sau frânele unei maşini. E un teribilist în zonă care le încearcă noapte, de noapte. Bagă omul viteză, apoi pune frână sub geamurile apartamentului meu. Într-o noapte am vrut să-l filmez. Dar am un copac în faţa geamului ce îmi fură din vizibilitate.
Simt amestecat zilele astea. Nici pe mine nu mă mai suport din cauza căldurii. Cu atât mai puţin pe cei din jurul meu.
Mă gândesc la ultima săptămână. Văd trenul personal, apoi nisip, mare, furtună puternică. Cluburi de fiţe în Mamaia. Live-uri pe banană, în staţiunea fiţoşilor. Drum de noapte spre Bucureşti.
Căldură mare. Giurgiu. Teren mâncat de arşiţă. O baltă devenită deşert. Grâu nesfârşit, ars. Drum spre casă. Tot căldură. Noapte petrecută în beznă. Nu e curent. Stau cuibărită în pat. Poate adorm. Fac un duş. Mă asfixiez. Geamurile se trântesc cu putere. E furtună şi în Bucureşti. Copacul din faţa geamului vâjâie. Prietenii îmi trimit mesaje şi mă anunţă unde sunt tornade. Unul e în Dâmboviţa unde vântul a luat casele pe sus. Curentul tot nu vine. Frigiderul mi se dezgheaţă.
Moţăi trei ore. Sună ceasul. Futui! Mă trezesc şi mă îmbrac repede. Mă întâlnesc cu o doamnă de la Ministerul Apărării care mi-a tocat nervii sistematic în ultimele zile. Mi-a dat trei patru telefoane pe zi şi de fiecare dată, m-a întrebat cine sunt. În fine. Evit conversaţia. Aflu că zece ziarişti au suportat aceiaşi corvoadă. Urc în microbuz. Incomod. Nu pot să dorm.
Adorm totuşi ţintuită într-un scaun. Organizatorii nu ştiu să ne spună ce şi cum. Mă enervez. Mă calmez. Şi mă enervez din nou. Facem un ocol prin Drobeta. Ca să primim o mapă de presă. Un ocol de o oră. În fine. Destinaţie - Porţile de Fier. Exerciţiu îndoielnic. Nu mai contează. Nu am băut nici apă. Repede! În microbuz. Trecem la sârbi. Alergăm după preşedinte. Ajungem la locul conferinţei. E deja full din cauza ziariştilor străini. Nu vreau decât să se termine. Mai repede.
Trecem înapoi. Eu rămân în Drobeta. Acolo a fost furtună. Vine ploaia. În cinci minute mă udă până la piele. Nu am haine de schimb. Ce mai contează, zic. Mă întorc acasă măcar.
Târziu, noapte. Tot cald. Adorm frântă.
Ce urmează?

26 iunie, 2007

Îmi place marea, nu şi litoralul!

Iubesc marea. Apa lină şi valurile mă liniştesc. Litoralul românesc nu îmi place însă.

Nu sunt pretenţioasă. Dar în ultimii ani, niciodată nu am petrecut un sejur la mare fără să fi fost nemulţumită. Fie din cauza condiţiilor, fie din cauza preţurilor.

Weekendul ăsta am stat două zile la mare. La Mamaia. Nimic de zis. Apa caldă şi nisipul fin.

Cazare am avut în Constanţa. Hotel bunicel. Arăta bine. La intrare. Am ajuns sămbătă dimineaţa după 7 ore petrecute într-un tren personal.

Intru în cameră. Căldură mare. Caut aerul condiţionat. Îl găsesc deasupra dulapului. Văd şi telecomanda. Butonez disperată. Nimic.



Sun la recepţie. Îmi răspunde o doamnă. Acră. Îi spun că nu merge aerul condiţionat. Îmi recomandă să aştept vreo jumătate de oră. Dacă nu merge trimite ea pe cineva! Eu am la dispoziţie două ore pentru somn. Nu am timp să aştept jumătate de oră. Sunt frântă. Aşa că renunţ. Dă-o încolo de căldură, zic! După o noapte în curent, ce mai contează două ore de saună. Mă culc. Aţipesc. Sună telefonul. Recepţia! Vă trimit pe cineva pentru aerul condiţionat!

Uff! Mă ridic şi mă îmbrac repede. Până la urmă se rezolvă. Mai prind o oră de somn. Mă trezesc moartă de foame. Mă gândesc - merg repede în restarantul hotelului, mânânc o ciorbă şi am rezolvat. Restaurantul e la etaj. La şase. Urc. Nimeni. Mă uit la ceas. 12.30. Program de prânz. De la 13.00. Asta e. Plec nemâncată.

Mă întorc seara. Aproape de nouă. Mă grăbesc să mă odihnesc puţin. Vreau să mănânc totuşi ceva la restaurant. Urc la şase. Iar linişte. Nimeni, nimeni. Cobor în cameră.

Ultima zi. Dorm ceva mai mult. După o noapte petrecută prin cluburi, la filmare. Ştiu sigur că nu mai pot lua micul dejun. Mă gândesc că la restaurant aş putea comanda o cafea. Nu mai fac drumul până la şase. Sun la recepţie. O doamnă mai amabilă. A, nu v-am spus? Restaurantul e închis. Totuşi există şi oameni buni. Femeii i se face milă de mine şi îmi dă o cană din cafeaua ei. Cobor la recepţie iau cafeaua şi sunt fericită.
Există oameni şi oameni. Rămân totuşi la părerea mea. Iubesc marea, nu şi litoralul!