01 august, 2007

Fascinaţia străzii

Îmi place să privesc oamenii. De când mă ştiu. Să mă plimb agale şi să mă uit la ei. Acum, practic mai rar sportul ăsta al minţii.
Când sunt pe stradă ador să mă uit la oameni. La fel şi în tren. Nu-i privesc obsesiv. Fur însă câte o privire. Îi analizez pe furiş. Privesc cu atenţie perechile. Imaginez poveşti. Mă uit la îndrăgostiţi. Şi nu numai. De câte ori văd un bărbat şi o femeie ţes o poveste în minte. Mă întreb unde lucrează el şi ce face ea. Cum s-au cunoscut. Care iubeşte mai mult. Şi care nu. Mă uit la modul în care se privesc. Îmi închipui serile lor împreună. Cine conduce şi cine suferă.
Nu ştiu cât de aproape de adevăr sunt poveştile mele.
În adolescenţă mă uitam pe străzi şi mă întrebam cum ar fi fost viaţa mea dacă un anumit bărbat care mi-a ieşit în cale ar fi fost tatăl meu. Ce s-ar fi schimbat.
Am fost surprinsă când prietena mea studentă la actorie mi-a spus că în facultate erau puşi să facă exerciţii asemănătoare de imaginaţie.
Oricum strada m-a fascinat întotdeauna. Şi oamenii. Şi privirile lor.

2 comentarii:

zuzeta spunea...

eu ador sa ma plimb pe strazi noaptea, pe strazile caselor vechi unde, furata dupa o perdea grea, zaresc imaginea unui colt de tablou, a unui raft de biblioteca, a unui perete colorat. as vrea sa intuiesc sufletele incaperilor ascunse in lumina. si daca nu-mi iese, imi creez propriile mele povesti. e o piesa de teatru ale carei personaje si intrigi imi apartin! un exercitiu extraordinar, si-al tau, si-al meu!!!

nicoleta tintea spunea...

Şi pe mine mă atrag lucrurile vechi. Şi mai ales arhitectura atipică a caselor. Nu îmi prea place întunericul. În perioada Crăciunului ador însă să arunc un ochi în casele oamenilor. Din exterior lumina care se zăreşte la geamuri, beteala din brad totul pare strălucitor.