În grabă

Zilele se rostogolesc, una după alta. Oamenii trec pe lângă mine. Alert. Poate uneori aş vrea să le spun, bună, cum te simţi, ce mai faci.
Mă mulţumesc însă să arunc o privire cu coada ochiului şi să dau disperată din mâini - bună, mă grăbesc, vorbim, vorbim, promit.
Poate am nevoie doar de o scurtă pauză. Sau poate de un lung concediu. Nu ştiu.

Sărbătoarea Cucilor, tradiţia devenită kitsch

Am fost ieri, la Sărbătoarea Cucilor din Brăneşti. Ideea m-a încântat în primă fază. Am citit pe internet despre acest obicei şi mi s-a părut interesat. Îmi plac obiceiurile populare şi mă impresionează că în anumite zone, aceste sărbători se mai păstrează încă.

În mod tradiţional în prima zi după Lăsata Secului, practic în prima zi de post în satul Brăneşti din Ilfov, tinerii feciori se îmbracă în Cuci. Hainele tradiţionale - sac de pânză, glugă decorată cu hârtie colorată, clopot şi o nuia. Cucii îi ating pe toţi trecătorii care nu sunt mascaţi. Se spune că dacă nu eşti atins de cuc îţi merg rău tot anul. Cei care sunt atinşi de cuc sunt feriţi de boli şi blesteme. Sunetul clopotului alungă spiritele rele, spun bătrânii. Sărbătoarea marchează şi sfârşitul iernii iar obiceiul a fost împrumutat de la vecinii bulgari. Împletirea dintre bine şi rău m-a atras şi chiar eram curioasă să asist la acest obicei popular.

Dar am fost total dezamăgită. Sărbătoarea s-a transformat într-un fel de bâlci popular în care fiecare se deghizează în orice, o paletă variată de exprimări a prostului gust.

Bărbaţii, celebri Cuci s-au transformat în cocote travestite, cu sâni din ciorapi şi măşti din plastic.

Cucii au arătat ce ştie românul mai bine - să bată. Cred că, dacă e să mă iau după tradiţie, la câte lovituri mi-am luat în spate voi fi ferită de friguri şi alte boli din popor ani buni de acum încolo.

Asta nu mi-a plăcut. Că lumea a băut în neştire, că bărbaţii au lovit cu sete femeile şi nu numai, că bucuria sărbătorii nu seamănă deloc cu povestea frumoasă descrisă în cărţile de tradiţii populare.

Aşa că, la naiba cu Cucii! I-am văzut o singură dată. Şi sper să fie şi ultima.

Pentru cei (cele) care locuiesc în cartierul Bucureştii Noi

Am făcut de curând un material despre o grupare de hoţi care acţionează în cartierul Bucureştii Noi. Sincer, până în momentul în care am vorbit cu câteva dintre victime, nu am realizat cât de ageri sunt hoţii aştia.

Metoda e simplă - atacă femeile singure, aflate la volan, care nu asigură portierele maşinii. Locurile preferate - parcări, semafor, trecere de pietoni sau benzinării. Practic deschid portiera şi smulg geanta aflată pe bancheta din dreapta. La colţ, hoţul e aşteptat de alţi doi puşti, într-o maşină străină - un BMW negru.

Gruparea e formată din 15 puşti. 12 sunt minori. Doar minorii acţionează. Poliţiştii sunt exasperaţi. Mi-au arătat pozele hoţilor. Au până în 16 ani. Cel mai ager e "Mânuţă de Aur", un puşti care nu are mai mult de 1.20 m.

Poliţiştii îi cunosc pe hoţi. Ştiu cine sunt. Ştiu unde stau. Le cunosc familiile, rudele, tot. O parte din grupare locuieşte în Mogoşoaia. Ei au scos peri albi poliţiştilor, acum doi ani când au jefuit-o la o benzinărie, pe fosta atletă Doina Melinte. Nu am uitat nici acum privirea dezamăgită de atunci a femeii care a pierdut în câteva clipe aproape un miliard de lei vechi. Unul dintre puşti a fost săltat. Restul au rămas afară. Banii, nerecuperaţi.

Pentru a reţine un minor, procedura e complicată. Poliţiştii trebuie mai întâi să solicite o anchetă socială, care trebuie să fie făcută de un departament special al instanţei de judecată. Apoi minorul trebuie trimis la IML, pentru expertiză psihiatrică. Oricum minorul nu poate fi internat într-un centru special, împotriva voinţei lui. Aşa că, totul se învârte într-un cerc vicios.

Hoţii aştia atacă în fiecare zi. De câteva ori. Pe străduţele dosnice, sau chiar în văzul lumii, lângă piaţă. Stând în secţia de poliţie m-am întâlnit cu un cunoscut, un pilot. Şi el a fost jefuit, chiar dacă în maşină mai erau încă două femei, soacra şi soţia.

Sincer, sunt ferm convinsă că foarte puţini dintre noi blochează uşile autoturismului în momentul în care aşteaptă pe cineva în parcare.

Ieri, la o filmare care avea alt subiect una dintre femei mi-a spus că era să fie jefuită, chiar în faţa casei. Bineînţeles că locuieşte în cartierul Bucureştii Noi.

Aşa că, atenţie mare în zona Teatrului Masca dar şi pe Bucureşti Târgovişte, de la Restaurantul Doi Cocoşi, spre ieşirea din Capitală.

Oamenii mă dezamăgesc în fiecare zi

Aştept mult de la oameni. Recunosc. Şi oamenii mă dezamăgesc în fiecare zi. Azi m-a dezamăgit încă un om, unul din mulţi. O picătură de ploaie într-o mare de asfalt.

Cel mai mult mă enervează că uit repede. Şi iert. De fiecare dată îmi spun - de data asta nu voi ierta. În definitiv nu trebuie să fim prieteni,

nu-i aşa? E suficient ca fiecare să meargă pe drumul lui.

Lucrul acesta l-am învăţat în Bucureşti - să fii discret şi rezervat. Mai puţin prieten. Mai puţin deschis. Mai puţin vorbăreţ. Să-ţi deschizi sufletul cu atenţie. Să nu întinzi mâna oricui. Să răspunzi agresiv când cei din jur te tratează la fel. Să nu întinzi şi celălalt obraz, după ce ai fost scuipat în faţă. Să laşi lumea să creadă că eşti rău. Să pari ursuz. Urâcios, chiar. Toate astea le-am învăţat de la oameni. De la cei care

s-au uitat pe lângă ochii mei.

De aceea am momente în care sunt câte puţin din toate - rea, urăcioasă, închisă.

Şi cel mai mult mă enervează când uit să fiu aşa, las garda jos. Mă apropii de oameni, le dau o şansă chiar şi după ce m-au dezamăgit.

Dar oamenii au grijă să-mi amintească. În fiecare zi. Aşa că mă trezesc repede.

Aseară

Aseară am tras o spaimă straşnică. Ne întorceam de la nişte prieteni, cu o maşină. Aproape de Podul Constanţa, privim îngroziţi cum o maşină, un BMW se strecoară printre trei autoturisme, două veneau dintr-un sens, unul din celălalt. Aproape închid ochii, am impresia că impactul nu poate fi evitat. Maşinile trec razant. BMW-ul nu e lovit. Dăm să înaintăm, dar BMW-ul face mai multe cercuri, halucinant în centrul intersecţiei. Încetinim. Atunci observ că şoferul, aflat la volan stă aplecat. Nu pare să aibă nici o reacţie. Tragem pe dreapta. Panicată, sun la 112. Spun cum mă numesc şi dau numărul maşinii cu probleme.

BMW-ul se oprise. În mijlocul intersecţiei. Mergem la şofer. Nici o reacţie.

Vorbesc precipitat. Îi explic operatoarei de la 112 că bărbatul e în stare de inconştienţă şi că, în urmă cu puţin timp, era cât pe ce să provoace un accident.

Alături, opresc şi alte maşini.

Mă trezesc înconjurată de mai mulţi cetăţeni de etnie romă. Răsăriţi de niciunde. Ce faceţi, mă întreabă ei. Sun la poliţie, le răspund. Mă privesc ameninţător. Nu sunaţi, nu sunaţi, urlă către mine. Simt că sunt în pericol. Privesc spre şoferul aplecat pe volan. E la fel de inert. Mă gândesc că fie îi e rău, fie e băut sau drogat. Are nevoie de ajutor. Nu ştiu ce intenţii aveau cetăţenii care urlau la mine. Nu bune, cu siguranţă. Intru în maşină. Vorbesc în acest timp cu operatoarea de la 112. Îi explic că nu pot zăbovi acolo, spun adresa şi plec.

La nici o sută de metri văd o maşină de poliţie comunitară. Le fac semn şi îi rog să se ducă repede în intersecţia cu pricina. Poliţiştii, trei bărbaţi de vârsta a treia aproape, se mişcă cu încetinitorul. Mă privesc suspicios. În final întorc maşina şi pleacă spre Podul Constanţa.

După douăzeci de minute primesc un telefon cu număr ascuns. O femeie. Unde sunteţi, mă întreabă pe un ton ridicat. Aţi cerut Ambulanţa! Da, îi spun. Eu am plecat pentru că eram în pericol. Şi mai sunteţi şi de la Antena3, mă ceartă operatoarea. Semn că numărul fusese deja verificat. Oricum nu am înţeles relevanţa. Nu am sunat în calitate de ziarist, ci ca simplu cetăţean. Mi-am spus numele, nu şi locul unde lucrez. Doamnă, îi explic din nou, înţelegeţi că nu puteam să rămân acolo.

Mă ceartă din nou. În fine. Sun la poliţie. Aflu că de fapt omului i se făcuse rău şi a fost dus la spital. Maşina era uşor zgâriată, probabil se lovise înainte de incident de vreun parapet.

Pe moment m-am enervat. Mă întreb, data viitoare, dacă voi mai fi

într-o astfel de situaţie să mai sun la 112, sau să mă fac că plouă, că nu am văzut nimic? Eu cred că mi-am făcut datoria....

Voi aţi fi rămas acolo, până sosea Ambulanţa?

Nervi de prânz

La mine funcţionează destul de des principiul - dacă am început ziua bine o voi sfârşi prost şi invers. Dimineaţa sunt rareori bine dispusă. Nu ştiu de ce, dar nu sunt matinală şi de abia pe la prânz simt că m-am trezit pe deplin.

Azi mi-am început ziua bine. Bine dispusă. Nu a durat însă mult şi am reuşit să mă enervez.

Ce mă enervează cel mai mult? Nesimţirea.

Prima rază

O rază de soare s-a strecurat complice în cameră. Se lupta să răzbată printre faldurile portocalii ale draperiei.

A ajuns până la mine, m-a sărutat pe frunte şi atunci m-am trezit.

M-am uitat la ceas - mai aveam o jumătate de oră de somn. M-am întors pe partea cealaltă şi am închis ochii complice. M-am prefăcut că dorm în continuare.

Nu puteam să mă supăr pe raza jucăuşă, chiar dacă mi-a furat clipele pline de somn. Raza mi-a zâmbit şi mi-a spus un secret - vine căldura, vine primăvara.

M-am trezit fericită şi am privit pe geam. Am muşcat cu nesaţ din mănunchiul de raze care dansau deja în faţa geamului.

I-am şoptit în gând frigului, să-şi ocupe pentru câteva luni culcuşul lui de hibernare.

Nu mai vreau niciun strop de iarnă!

Doamna învăţătoare

Azi noapte am visat-o pe doamna învăţătoare. Nu pot să-mi explic de ce. Nu am mai văzut-o de foarte mulţi ani.

Amintirile mele din clasele I-IV sunt destul de şterse. Îmi amintesc însă zâmbetul cald al învăţătoarei, părul bălai, frumuseţea şi calmul ei.

În vis o întrebam despre fetele ei, ce fac, unde sunt, ce au ajuns.

Când m-am trezit mi-am dat seama că mi-e dor de doamna învăţătoare, chiar mi-e dor s-o revăd.

E ciudat subconştientul ăsta. Uneori ne trimite mesaje dintr-o lume demult uitată.