Nunta. Dintr-o altă perspectivă...

"Dragostea nu cade niciodată"

Sursa foto: http://www.dragosasaftei.ro/

Întotdeauna, după ploaie, soarele apare şi te face să uiţi de tot ce te-a întristat sau te-a făcut să suferi. Parcă nu ai fost niciodată abătut.

Azi a fost una dintre acele zile în care am simţit prin toţi porii, că Dumnezeu este mereu aproape de noi. Că minunile EXISTĂ cu adevărat. Că rugăciunile ne sunt ascultate şi că trebuie doar să credem că ele se pot materializa în viaţa noastră. Sunt fericită. Am primit o veste bună. O veste care mi-a arătat că oricât ne-am consuma noi, oricâte planuri am face încercând să găsim soluţii, cineva de acolo de Sus reface cubul rubik al vieții noastre, într-o singură fracţiune de secundă în aşa fel încât piesele de aceeaşi culoare ajung imediat la locul lor.

De aceea ştiu că am fost martoră la o minune.

Dincolo de toate acestea astăzi m-am bucurat şi pentru că am avut ocazia să scriu despre o frumoasă poveste de iubire. O poveste care arată că dragostea învinge prejudecăţile, că numai ea poate umple sufletele pustiite şi că banii, niciodată banii nu aduc fericire şi nici alinare. Indiferent cât succes ai avea profesional vorbind, nimic nu contează mai mult decât umărul pe care îți așezi capul, seara. Succesul îți mănâncă timpul și de cele mai multe ori, vine după foarte multă muncă și presupune mult consum. Iar în toată această alergătură uiți uneori ce culoare au gândurile și ce miros au dorințele tale. 

Julie şi Cornel, adică o femeie bogată din Marea Britanie şi un pianist român, care-şi câştiga existenţa cântând într-o cafenea din Veneţia iar din bănuții câștigați trimitea și acasă, familiei au ştiut să asculte ceea ce le-a șoptit inima. Julie a riscat, a vândut tot ce avea și a ales să trăiască o viață boemă, alături de omul pe care-l iubește, într-un ritm dictat doar de bătăile inimii sale. Curajul i-a fost răsplătit. Julie și Cornel au un copil frumos, dăruit de Dumnezeu. Iar acum trăiesc liber, fără prea multe constrângeri într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume, Veneția.
Puteți să citiți mai multe despre povestea lor și aici. 

Despre neputință și dezamăgiri

Sursa foto: www.dragosasaftei.ro

Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.

Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.

Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".

Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.

În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.

De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.

Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.

Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.

Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima. 

Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează. 

Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.

Alexandra vrea să trăiască

Am primit într-o zi un mail. O cheamă Alexandra. Are 24 de ani și luptă cu o boală cumplită. Un cancer agresiv. O tumoare cerebrală care i-a distrus visele, în 2009, pe vremea când era încă studentă la limbi străine.

Alexandra a făcut patru operații pe creier. Primele trei, eșuate. A doua a lăsat-o paralizată pe partea stângă. Din spital a luat o infecție și în urma ei, medicii i-au extirpat o parte din craniu. Nu au știut însă ce să facă cu bucata respectivă de os, pentru ca ulterior să poată fi reimplantată. Așa că, Alexandra a rămas să lupte cu senzațiile fizice, usturimi îngrozitoare, la orice schimbări de temperatură și mai ales atunci când este cald. Chiar și căldura din cameră îi face rău. 

A treia operație a lăsat-o pe Alexandra mai mult moartă decât vie. Medicii i-au spus mamei s-o ia acasă, să moară în patul ei. Au numărat săptămânile pe care au socotit că le mai are fata de trăit. 56. I-au pus  verdictul crud, în brațe, mamei distruse de durere. Durerea că-și vede singurul copil, cum se stinge, ca o lumânare. 

Alexandra a reușit să plece la clinica Anadolu din Turcia, în stare gravă. A urmat cea de-a patra operație. După trei ani de luptă, pe toate planurile, ani în care Alexandra a reușit să termine facultatea, în ciuda tuturor greutăților pe care i le dă suferința fizică, boala s-a întors în organism mai agresivă ca niciodată. 

Tumoarea este localizată în centrul creierului și nu poate fi deocamdată operată. Dar Alexandra trebuie să meargă la control, la clinica Anadolu din Turcia. Acolo unde a făcut și cea de-a patru operație. Acolo unde să speră să facă și intervenția de reconstrucție a craniului. Nu are bani. Nu are bani de biletele de avion. Nu are bani de cazare și nici de tratamentele medicale. Au ales de fiecare dată când au mers la clinica din Turcia să stea cazați la un hotel, pentru că nu-și permit să plătească internarea în spital. Mama Alexandrei e funcționar public. Tatăl e pensionar. În mod ironic, boala Alexandrei nu a fost încadratată la handicap de grad 1 așa că, singurul ei venit lunar este 234 RON. Și nu are dreptul nici la însoțitor, plătit prin lege. De descurcat nu are cum să se descurce singură. Pentru că cineva trebuie s-o îmbrace, s-o ajute. 

Știu că lumea este suprasaturată de cazuri umanitare. Dar scriind aici, sper și eu, la fel ca Alexandra, într-o minune. Sper că un porumbel călător va duce vestea acestei suferințe, până la inima celui sau celor care pot s-o aline. Cu o mângâiere, cu un bănuț, cu un bilet de avion oferit gratuit, sau chiar cu o internare sponsorizată de clinica Anadolu, Turcia. O clinică puternică ce și-ar permite cred să ofere măcar o sponsorizare pe an. Unui copil atât de sclipitor, de ambițios, de credincios și de bun. Cred că medicina, mai ales în acest domeniu al bolilor grave nu înseamnă doar reclamă. Nu înseamnă numai publicitate. Mă gândesc mereu la Sfântul Luca al Crimeei. Chirurg și episcop. Nu lua bani niciodată de la pacient. Se închina întotdeauna icoanei Maicii Domnului înainte să opereze. De aceea cred că medicina înseamnă solidaritate, înseamnă compasiune și dragoste pentru bolnav. Dacă Sfântul Luca a putut să trăiască o viață în sărăcie și să se dedice celor aflați în suferință sunt sigură că o clinică care trăiește din suferință poate să facă, măcar din când în când, un dar.

Sunt sigură că Sfântul Nectarie, pe care Alexandra l-a visat într-o noapte o va veghea pe această copilă puternică, luptătoare care are un noian de vise. Alexandra își dorește să facă un masterat, apoi doctorat, să-și întemeieze o familie, să iubească și să fie iubită. 

Dacă doriți s-o ajutați pe Alexandra Aron o puteți suna la numărul de telefon 0761136272.

Se pot face donații în conturile deschise la BRD, filiala Slobozia, pe numele Aron Alexandra Daniela:

RON: RO43BRDE230SV25479242300

EUR: RO39BRDE230SV25479322300

USD: RO35BRDE230SV25479402300

Mai multe informații despre Alexandra puteți găsi pe blogul ei www.alexandraaron.blogspot.com

Aici puteți să vedeți un reportaj din anul 2009, anul în care Alexandra a făcut trei operații într-o singură lună.

·        

Litoralul pustiu...

Iubesc marea. Valurile care vin și pleacă, care spun povești. Nisipul cald pe care poți desena mereu și mereu, alte forme pe care marea le înghite și le transformă la rândul ei. Iubesc scoicile cu structurile  multicolore și sideful lor strălucitor, de bijuterie. Îmi place litoralul pustiu. Îl ador și aș putea sta ore în șir cu ochii în zare, singură, numărând valurile, încercând să memorez glasul lor. Să-l memorez și să-l iau cu mine oriunde merg. Și când ceva nu-mi place, când zgomotele cotidiene mă fac să cobor de pe sfoara bine întinsă care mă ține în echilibru, să scot 

dintr-un buzunar ascuns glasul mării și să-l pun să-mi cânte de o mie de ori până când redevin eu. 

Despre rochii de ocazie. Căutările.

Rochie Dorin Negrău

Nu mai este mult și voi fi din nou în fața altarului! V-am speriat? De data aceasta nu în rol de mireasă, ci de nașă. 

Așa că, dacă vă era dor de capitolul "pantofi la comandă" mă gândesc să deschid un capitol nou, din aceeași categorie, "rochia de nașă". 

Ce poate fi mai simplu decât să-ți iei o rochie de gală? Pare, și totuși nu este. M-am gândit să aleg varianta cea mai simplă. Să o cumpăr. Așa că am dat o raită prin magazinele din centru, inclusiv cele din Centrul Vechi. 

Concluzia este simplă. Ori designerii autohtoni duc lipsă de imaginație, ori trăiesc undeva pe Coasta de Azur de se gândesc să vândă o rochie de ocazie la preț de o mașină! :) Exagerez, evident.    

Am văzut așa - categoria rochii Turcia sau China. Material prost. Preț acceptabil. Modele - de la varianta manele pe podium, până la variante ceva mai acceptabile, cu mai puțin sclipici. 

Categoria "rochii pe care nu le-aș purta nici prin casă". Sau pomul de Crăciun în rol de rochie. O mie de briz, briz-uri strălucitoare, peste materiale înflorate de nu mai înțelegi nimic. Unde începe și unde se termină rochia. Rochiile sunt realizate sub umbrela unor brand-uri cunoscute pe piața de profil.

Categoria "rochii la preț de mașină". Așa le numesc pe cele care sar de 3.500 ron. Jur că nu aveau nimic special. 

Am văzut mult sclipici. Pietre strălucitoare neprețioase puse la întâmplare pe bucățile fine de material care nu au greșit cu nimic. 

Nu am văzut nimic care să mă impresioneze. Sincer. O fundă. Un material strâns asimetric, într-o parte, o tăietură sau un detaliu decorativ pus aiurea, ca să scoată rochia din anonimat. 

Am văzut în schimb etichete. Multe sună ca o glumă proastă, la calitatea pe care o oferă.

Mi-a plăcut o singură rochie. Era mai mult de purtat pe podium însă, de o domnișoară cu picioare lungi și dispoziție de a defila în chiloți, pentru că de la brâu în jos, rochia era transparentă. Îmi plăcea însă partea de sus. Un fel de împletitură, din bucăți mici de material, în culoarea portocaliu spre corai și cu ceva accente decorative.

 Mi-a mai plăcut o rochiță în stil grecesc dar nu aveau decât o măsură mult prea mică pentru mine.

Pe internet oferta este ceva mai generoasă. Dar prețurile... Hmmm... Doamnelor, prețurile.... 

Îmi doresc o rochiță decentă dar nu comună. Lungă. Vaporoasă. Simplă. Deocamdată... mai căutăm!

Nu mă aștept să găsesc ceea ce caut. Și totuși visez la rochii atipice, la detalii asimetrice, înfoieli și îmbinări cromatice diafane sau curajoase, materiale vaporoase, plăcute la atingere, simplitate și frumusețe...

Poate că totuși mi-am greșit cariera... :)

Nicolae

Nicolae va face mâine transplantul cu celule de la frăţiorul său. Vă rog să-l pomeniţi în această perioadă în rugăciunile voastre. Mulţumesc. 

Caut job. Pentru prietenii mei

Mă gândesc destul de serios să-mi deschid o agenţie de recrutare a forţei de muncă. Numai pentru prietenii mei. Am mulţi prieteni valoroşi care ar putea face mai mult dacă ar primi o şansă. Unii lucrează în acest moment, alţii nu. Eu îi ştiu. Pot paria pentru ei. Le cunosc valoarea şi potenţialul. Le intuiesc sau le cunosc în detaliu, greutăţile. Cei mai mulţi dintre ei vorbesc rar despre ele pentru că nu este foarte comod să vorbeşti despre neîmpliniri. Eu una i-aş angaja pe toţi dacă aş putea. Aş vrea să le fac nişte portrete subiective. Afective. Cred că atunci când angajezi pe cineva, dincolo de CV-ul pe care îl primeşti cel mai mult contează calitatea omului. Cum este el. Cât te poţi baza pe el. Cât de onest şi de muncitor este. Am ales să vorbesc despre prietenii mei sub nume fictive. Nu le-am cerut la toţi acordul să scriu despre asta şi nu aş vrea să-i supăr cu ceva. Scriu însă pentru că ţin la ei foarte mult şi pentru că sper din toată inima că poate cineva care citeşte aceste rânduri să le acorde prietenilor mei, acea şansă pe care o aşteaptă demult. Dacă aveţi posibilitatea puteţi da informaţia mai departe.

1. Diana. E prietena mea. Pentru mine cuvântul prieten cântăreşte mai mult decât ar cântări un CV stufos. Pentru că Diana are un CV stufos. Diana arată foarte bine. A muncit ani grei în televiziune. Cunoaşte zeci de vedete. Este foarte sociabilă. Comunicativă. Mie mi se pare că ea se înţelege bine cu oricine. Cred că acesta este cea mai mare calitate. Diana scrie foarte bine. Are condei, cum se spune. Şi o vastă cultură muzicală, cinematografică. A scris zeci de scenarii şi proiecte de emisiuni. În tv a făcut de toate. De la redactare, producţie, până la montaj. Diana este "fashionistă". Aşa-i spun eu. Pentru că se pricepe la modă, la tendinţe, la culori. Pasiunea ei secretă este design-ul vestimentar. Este creativă. Şi sufletistă. Ar putea oricând să lucreze pentru un mare designer dar şi să facă promovare online sau să scrie pentru site-uri specializate pentru femei. Acum scrie pentru un astfel de site dar evident, munca nu-i este plătită la adevărata valoare. Diana are un bebeluş şi are mare nevoie în această perioadă de un job care să-i permită să lucreze de acasă. Cred că ar putea foarte bine să scrie pentru o platformă online sau să se ocupe de mediatizarea unui brand pe reţelele de socializare etc şi nu numai.

2. Ioana. Lucrează de 10 ani într-o instituţie de stat. Este şef pe comunicare într-o instituţie culturală. Este căsătorită şi are un copil. A încercat de foarte multe ori să migreze spre publicitate sau PR. Ioana este o tipă blândă, bună, organizată, serioasă, modestă. Nu ştiu să-i spun în cuvinte toate calităţile. Este as în organizarea de evenimente cu tot ce implică ea. Are experienţă pe comunicare şi marketing cultural.

3. Maria. A intrat de puţin timp în gaşca mea de prieteni. Maria creşte singură un copil de patru ani. A avut super joburi. A fost expert parlamentar, a făcut pr, comunicare pentru diverse firme etc. De câteva luni stă pe tuşă şi a trecut prin clipe cumplite. Cumplite. În care nu a avut bani nici măcar să cumpere medicamente pentru copilul ei, când a fost răcit. Zile în care nu au avut ce mânca. Cum să spui cuiva că eşti singur pe lume? Că ai frigiderul gol? Maria a fost la zeci de interviuri. Este dispusă să facă orice. Să-şi găsească orice job numai ca să-şi poată creşte copilul. Lumea nu o angajează pentru că este ultra calificată. Maria este ca un uragan. Energică, puternică, determinată. Ştiu sigur că va face tot posibilul să-şi facă bine meseria dacă cineva îi dă o şansă. Iar cine o ajută pe Maria ajută implicit şi copilul căreia ea i-a dat viaţă.

4. Cristi. Ionuţ. Codruţ. La această categorie vreau să-i trec pe trei prieteni care ar putea face activităţi pe parte administrativă. Adică ar putea ocupa acea funcţie de om bun la toate. Şi nu numai. Primul este Cristi. A fost arbitru şi are studii de jurnalism. A fost consilier în Primăria Capitalei şi a lucrat şi în alte instituţii de stat. De câteva luni a depus zeci de CV-uri. Nu-şi mai poate plăti nici chiria. Iar timpul trece înfiorător de greu când nu găseşti soluţii. Apoi este Ionuţ. Ionuţ a terminat teologia. Un tip blând, liniştit, credincios. Este diacon la o biserică din Bucureşti. Are o familie frumoasă. O soţie iubitoare şi un băieţel superb, cu ochi albaştri. Ionuţ ar vrea să fie preot. Dar... aşa cum se ştie nu este deloc uşor să primeşti o parohie în Bucureşti. Ionuţ a lucrat pentru bani foarte puţini într-o clinică medicală, la recepţie. Dar s-au făcut restructurări. Este deschis pentru orice job, de la dispecer, administrator sau orice altceva. Ultimul pe listă este Codruţ. Este soţul fostei mele colege şi prietene din facultate. A lucrat 10 ani într-un sistem militarizat şi s-a trezit că trebuie s-o ia de la 0, când s-au făcut ultimele restructurări. Pentru cineva obişnuit cu o stabilitate nu este deloc uşor. A căutat luni la rând şi pentru moment lucrează ca agent de pază. Dar poate mai mult. Banii sunt atât de puţini încât este sigur că vrea să încerce şi altceva. Are carnet de conducere şi este genul omului care se descurcă în orice situaţie. Cred că ar putea fi agent de vânzări, de asigurări, administrator, supraveghetor etc. E un tip serios.

Aceştia sunt doar o parte dintre prietenii mei pe care eu i-aş angaja. De mâine. Dacă v-a plăcut vreunul dintre "cv-urile" atipice şi aveţi posibilitatea de a da o şansă unuia dintre prietenii mei vă rog să-mi scrieţi un mail pe adresa: nicoletatintea@gmail.com. Vă voi da toate detaliile suplimentare despre ei dar şi CV-urile lor clasice. Promit că nu vă vor dezamăgi.