La mulți ani, tata!

La mulți ani, tata! Să te țină bunul Dumnezeu ani mulți alături de noi, să fii sănătos și mereu fericit!
Te iubim mult!

În vizită la fetițele din Petrăchioaia

Cocuța se bucură de cadouri

Încep prin a spune că oamenii sunt buni. Atât de buni încât mă copleșesc mereu cu generozitatea lor și cu dragostea de care pot da dovadă. 

Atâta vreme cât putem iubi sunt sigură că toți avem o șansă la mântuire. Simt că iubirea este strâns legată de drumul care duce spre locul acela luminos pe care ni-l putem doar închipui. Lumina apare pe pământ când oamenii își arată iubirea. Iubirea necondiționată. Iubirea care nu se judecă și nu se trufește. 

Unul dintre pereții camerei în care stau fetițele

Iubirea pentru niște fetițe care trăiesc ca-n Africa, la mai puțin de jumătate de oră distanță de București. Fetițele nimănui. Flămânde. Stigmatizate din cauza sărăciei. Fără căldură iarna. Fără curent electric. Fără apă. Trei fetițe ca trei flori viu colorate, în bătaia soarelui și a vântului, avide de dragoste, sclipitoare și nevinovate. 

Oana, Anișoara și Cocuța

Trei fetițe care duc acum o cruce grea. Alungate de tată. Crescute de o mamă care muncește cu ziua pe unde apucă. Ca să le crească. O mamă care are și ea, din păcate o patimă grea.

Mama fetelor

Le-am cunoscut astăzi pe fetițele din Petrăchioaia. Pe Oana, Anișoara și Cocuța. Nu pot să vă spun cu câtă bucurie ne-au primit. Nu pot să explic cu câtă veselie au deschis darurile. Cum s-au bucurat de fiecare papucel, jucărie, cărticică, de orice au descoperit în pungile încărcate cu de toate. 

Papuceii îi vin ca turnați, Cocuței

Dacă aș putea v-aș trimite la pachet puțin din bucuria lor. Să fie un fel de mulțumesc și să simțiți că ați fost și voi acolo. Pentru că ați fost prezenți cu adevărat. Prin darurile voastre. Fără sprijinul vostru nu am fi putut să mergem la aceste fetițe, cu brațele încărcate de daruri. Dăm slavă lui Dumnezeu și Maicii Domnului pentru că 
ne-au trimis daruri multe pentru acești copii, care au simțit din plin, luni la rând, ce este tristețea și ce sunt lipsurile.

Oana și Anișoara

Doamna Vali, soția părintelui din Glodeanu a fost cea care a citit întâmplător povestea acestor fetițe în „Jurnalul Național”. Și a venit cu ideea de-a le ajuta. În horă s-au prins apoi mulți, mulți prieteni. Și prietenii prietenilor. Ca de fiecare dată când gândul bun străbate zări și mări, deschide inimi și face posibile minunile. 

Sfântul Nicolae

Generozitatea mă lasă de fiecare dată fără cuvinte. Pentru că știu că fiecare lucru este împachetat cu un strop de dragoste, fiecare bănuț dăruit are în spate, multă trudă. Am încercat să contabilizez darurile. Au fost însă așa de multe încât mi-a fost imposibil să contabilizez într-un timp așa de scurt, toate lucrurile, produsele pe care l-ați trimis celor trei surori. 



Darurile



Am strâns din donații 700 de ron. Din acești bani am cumpărat pentru fetițe mâncare, dulciuri și produse de igienă. Am primit produse neperisabile și de la voi și am reușit să organizez totul în pungi pe categorii: conservele într-o pungă, pastele, orezul, făina în alta, borcanele în alt loc și tot așa. Darurile se pot vedea în fotografii. 

Produsele pe care le-am cumpărat din cei 700 ron

Pentru că am primit multă mâncare am decis să facem o bucurie si unei familii extrem de sărace, tot din comuna Petrăchioaia. O familie cu 11 copii. 

Le-am dus și lor două pungi mari, tip supermarket, cu mâncare. Toți cei 11 copii stau cu cei doi părinți într-o singură cămăruță. Nu pot să vă explic cum au reacționat copiii când au văzut mâncarea. Au devorat fericiți câțiva biscuiți și câte-o banană. 

Mamei lor i-au dat lacrimile, de fericire că a primit așa un cadou neașteptat. 

Mama celor 11 copii

DARURILE PENTRU CELE TREI SURORI (OANA, COCUȚA ȘI ANIȘOARA): 

- 5 pungi mari, tip supermarket cu alimente (4 cu mâncare neperisabilă și una cu mâncare perisabilă): lapte uht, mușchi afumat de pui, diferite tipuri de salam uscat, telemea vacă, kaiser, cârnați, brânză topită, brânză de vaci la cutie, cremă de unt, cascaval, margarină, conserve de carne, bulion, conserve de pate, conserve de ton, sardine, spaghete, paste, supe la plic, delicat, zacuscă, tocană de legume la borcan, borcane cu ciuperci, mazăre, bulion, zahăr, sare, ulei, otet, fasole, orez, iaurt cu fructe, făină albă, făină de mălai, muștar, iaurt simplu, eugenii, biscuiți diversi, cereale, cacao, lapte praf, napolitane etc.; 

- 1 pungă mare, tip supermarket cu produse de igienă (burete pentru vase, săpunuri diverse, pastă și periuțe de dinți, detergent manual, hârtie igienică, detergent de spălat vase, vată, bețișoare pentru urechi); 

- 1 bax cu apă; 

- 1 coș plin cu dulciuri și fructe (ciocolată bounty, snikers, jeleuri, ciocoală Heidi și Milka, biscuiți, prăjitura casei, bomboane sugus, croissante, caise, nectarine, banane); 

- 1 pungă mare tip supermarket cu jucării, plușuri diverse, jocuri educative, acuarele, cărți de povești, 1 minge; 

- 2 pungi mari cu lenjerii de pat, prosoape, mușamale pentru masă; 

- 4 pungi mari cu haine pentru copii; 

- 2 saci cu haine de adult; 

- 2 genți mici cu materiale promoționale (șepci, pixuri, etc.); 

- 1 bicicletă; 

- 1 cutie cu cărți ortodoxe pentru copii oferite de Editura Iona, cărticele pentru povești, o icoană, cărți de rugăciuni, elastice pentru păr etc; 

- diverse: 1 cădiță de plastic pentru baie, 1 oală, pahare plastic, 1 fructieră, papucei de plastic, săndăluțe, ghiozdănele cu rechizite, cartofi, roșii, castraveți, pâine, lanterne etc. 

Cutia cu cărticelele oferite de Editura Iona

Darurile

În total, pentru fetițe s-au strâns 13 pungi mari, tip supermarket pline cu mâncare, haine, jucării, câteva ghiozdănele cu rechizite, 1 plapumă. La acestea se adaugă și cele două pungi pe care le-am dăruit celeilalte familii din comună. 

Alex și Paul

Am fost la Petrăchioaia cu părintele de la Glodeanu, Marian Tudor și soția, cu Alex, soțul meu și cu Carmen Iancu și Paul Coadă, doi oameni cu suflet mare, care ne-au întins o mână de ajutor și de această dată. 

Coșul cu fructe și dulciuri

Visul nostru ar fi să le ajutăm pe cele trei fetițe, pe termen lung. Concret, părintele de la Glodeanu i-a propus mamei celor trei surori să-i găsească o căsuță în satul Cârligu Mare și să se mute acolo, cu fetițele. Nu pot să vă spun cum le sclipeau ochișorii, micuțelor când au auzit că ar putea avea și ele o viață normală. O casă numai a lor. Un acoperiș care să le ferească de vânt și ploaie. „Să mergem, mami”, îi spunea Anișoara, fericită, mamei sale. „Am putea avea și noi curent, să ne facem temele la lumină”, chicotea fericită. 

Anișoara, Oana și Cocuța sunt foarte vesele. Sunt foarte lipicioase. Oferă îmbrățișări oricui este dispus să le ofere puțină afecțiune. Sunt ca niște vrăbiuțe. Cel mai mult m-a uimit însă inteligența lor, având în vedere condițiile în care trăiesc. 

Doamna Vali, cu una dintre fetițe

Umblau toate trei, desculțe iar Oana și Anișoara aveau amândouă răni la picioare. Una era tăiată la un deget, iar cealaltă avea o rană destul de urâtă, la gleznă. Noroc că aveam la noi trusa de prim-ajutor iar Alex și soția părintelui au încercat să le panseze, rănile. Anișoara a terminat clasa a patra cu calificativul „foarte bine”. 

Sanitarii pricepuți

Mama fetițelor nu ar prea vrea să plece din Petrăchioaia pe motiv că acolo a copilărit și acolo are rude. Rudele nu o pot ajuta însă cu nimic. Fratele său are nouă copii. Noi sperăm însă că va alege ce este mai bine pentru copilele ei. 

Camera în care locuiesc fetițele

Am stabilit că vom vorbi peste câteva zile ca să ne spună dacă este sau nu, de acord, să se mute cu fetițele, din Petrăchioaia, la Glodeanu, acolo unde părintele Marian Tudor și soția dânsului vor face tot posibilul ca să le ajute. 

Vechea fermă în care stau fetițele

Sunt sigură că Oana, Cocuța și Anișoara ar putea crește frumos, dacă vor avea o șansă la o copilărie normală. Aș vrea să vă mulțumesc tuturor pentru tot ceea ce le-ați trimis. Pentru bănuți și pentru daruri. Pentru gândurile voastre bune. Vă voi ține la curent cu evoluția acestei povești. Noi ne dorim din tot sufletul să le ajutăm în continuare pe aceste copile. Cu siguranță vom face tot ce putem pentru ca iarna să nu le mai prindă în ferma părăsită, ca să nu mai înghețe de frig, iar zăpada să nu le mai acopere, în timpul somnului de noapte. Totul depinde însă în acest moment de decizia mamei. 

Un MULȚUMESC mare pentru toți cei care au participat la acțiunea de astăzi: doamna Valentina și părintele Marian Tudor, Carmen Iancu și Paul Coadă, domnul Toma Florentin (consilier la Primăria din Petrăchioaia) și fratele dânsului, Alina Turcitu, Leocadia Tonita, Jana și Mihai Pavelescu, Oana Pauca Tazlaoanu, Andreia Oltean, Cristina Adriana Buta, Monica Popa, Leocadia Tonita, Alexandra și Cătălin Grigore (Editura Iona), Dana Costin, Livia Marinescu, Aurelian Nebel și Asociația Resurse Regionale, Bogdan Mateciuc, Livia Șerbănescu, fam. Parepa, Constanța Jelea, Irina Ilie, Dana Mirela Vasilăteanu, Andreea Oniga, Claudiu și Daniela, Roxana și Laur Chirilă, Dana Popa, Oana Andreea Zachia, Raluca Bodea, Chetrari Cristina, Camelia Ceru, Carmen Radulescu, Oana Boncica, Ionuţ Dicu, Cătălina Enache, Cezara Negru şi Silviu Petre.

În interiorul fermei

Cadoul fetelor pentru noi, multe zâmbete

Cocuța, fericită de noua ei bicicletă

Dacă am uitat cumva pe cineva vă rog să mă iertați și să-mi atrageți atenția pe mail: nicoletatintea@gmail.com 

Trei fetițe suferă de foame, în Petrăchioaia

Duminică, pe 1 iulie ne-am propus cu ajutor de la Doamne, Doamne să mergem în vizită la Oana, Anișoara și Cocuța, în comuna Petrăchioaia. Ideea mi-a dat-o soția părintelui Marian Tudor din Glodeanu, doamna Vali care a citit povestea micuțelor, publicată de Jurnalul Național. Apoi am aflat că povestea fetițelor a fost descoperită de prietena mea, Alina Turcitu, de la Jurnalul Național. Imaginile din reportajul difuzat de Observator nu au nevoie de cuvinte în plus. E greu să îți închipui că aceste fetițe trăiesc fără curent electric, fără căldură, fără mâncare și fără apă. Ca-n Africa. 

Dacă doriți să le trimiteți ceva fetițelor (mâncare, hăinuțe, rechizite etc.) vă rog dați-mi de veste pe mail: nicoletatintea@gmail.com. Vă mulțumesc. 

Mai multe detalii despre această familie, puteți să citiți aici, în reportajul scris de Alina Turcitu.

Dormi în pace, copil drag

"Slăbită, în patul de lângă Ana stă Alina. Cele două s-au legat iremediabil. Fetele-i spun Maimuţica. E în clasa a treia. Zâmbește des și din când în când își lipește căpșorul mic de marginea patului. Zâmbetul îi luminează chipul, dar ochii rămân tot triști. Alina stă și ea tot într-un centru de plasament. Fără o mamă, însă. Acum se luptă și cu boala. Am întrebat-o cum e îngerul ei. Mi-a spus că este mic și alb."

noiembrie 2011

Alina, cu Pufi al ei

Aşa am cunoscut-o pe Alina, în toamnă. Un zâmbet cald, doi ochi trişti, chinuiţi de boală şi de durerea pe care o simte un copil care a fost abandonat de mamă.

Alina, cu Pufi al ei s-a dus la prietenii ei. S-a dus într-o lume mai bună, însoţită de îngeraşul care a vegheat-o în cele mai grele momente ale perioadei în care a fost alături de noi, pe pământ.

Dumnezeu să te odihnească în pace, copil drag! Nu-ţi voi uita niciodată zâmbetul larg, pe care ni l-ai oferit cu atâta generozitate, în clipele în care trupul tău mic era ţintuit pe un pat de spital.

 

Hram la Mănăstirea Marcuş, jud. Covasna

http://www.crestinortodox.ro/

Dacă vă gândiţi să faceţi o plimbare duminică, adică pe 17 iunie vă recomand să mergeţi la hramul Mănăstirii Marcuş, din judeţul Covasna. Măicuţa Serafima mi-a spus că ne aşteaptă pe toţi, cu mare drag. Dacă nu aţi fost până acum la Mănăstirea Marcuş, pot să vă spun că locul este superb. Mănăstirea se află pe un deal, într-o poiană. Părintele Arsenie Boca a prevestit cu ani buni în urmă că în această poiană "vor cânta îngerii" anticipând astfel că la mănăstire îşi vor găsi un cămin, suflete de copii care au rămas fără părinţi.

Despre "minunile" de fetiţe ale Maicii Serafima am mai scris. Sunt sigură că vă veţi îndrăgosti de ele, dacă le veţi cunoaşte.

Nunta. Dintr-o altă perspectivă...

"Dragostea nu cade niciodată"

Sursa foto: http://www.dragosasaftei.ro/

Întotdeauna, după ploaie, soarele apare şi te face să uiţi de tot ce te-a întristat sau te-a făcut să suferi. Parcă nu ai fost niciodată abătut.

Azi a fost una dintre acele zile în care am simţit prin toţi porii, că Dumnezeu este mereu aproape de noi. Că minunile EXISTĂ cu adevărat. Că rugăciunile ne sunt ascultate şi că trebuie doar să credem că ele se pot materializa în viaţa noastră. Sunt fericită. Am primit o veste bună. O veste care mi-a arătat că oricât ne-am consuma noi, oricâte planuri am face încercând să găsim soluţii, cineva de acolo de Sus reface cubul rubik al vieții noastre, într-o singură fracţiune de secundă în aşa fel încât piesele de aceeaşi culoare ajung imediat la locul lor.

De aceea ştiu că am fost martoră la o minune.

Dincolo de toate acestea astăzi m-am bucurat şi pentru că am avut ocazia să scriu despre o frumoasă poveste de iubire. O poveste care arată că dragostea învinge prejudecăţile, că numai ea poate umple sufletele pustiite şi că banii, niciodată banii nu aduc fericire şi nici alinare. Indiferent cât succes ai avea profesional vorbind, nimic nu contează mai mult decât umărul pe care îți așezi capul, seara. Succesul îți mănâncă timpul și de cele mai multe ori, vine după foarte multă muncă și presupune mult consum. Iar în toată această alergătură uiți uneori ce culoare au gândurile și ce miros au dorințele tale. 

Julie şi Cornel, adică o femeie bogată din Marea Britanie şi un pianist român, care-şi câştiga existenţa cântând într-o cafenea din Veneţia iar din bănuții câștigați trimitea și acasă, familiei au ştiut să asculte ceea ce le-a șoptit inima. Julie a riscat, a vândut tot ce avea și a ales să trăiască o viață boemă, alături de omul pe care-l iubește, într-un ritm dictat doar de bătăile inimii sale. Curajul i-a fost răsplătit. Julie și Cornel au un copil frumos, dăruit de Dumnezeu. Iar acum trăiesc liber, fără prea multe constrângeri într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume, Veneția.
Puteți să citiți mai multe despre povestea lor și aici. 

Despre neputință și dezamăgiri

Sursa foto: www.dragosasaftei.ro

Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.

Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.

Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".

Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.

În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.

De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.

Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.

Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.

Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima. 

Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează. 

Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.