Amestecat

Acasă nu am net. De mai bine de o lună. M-am războit cu sistemul. Am chemat firma de internet de câteva ori. Practic, i-am exasperat. Apoi am dat calculatorul la curăţat. Am crezut ca eu sunt problema. Am semnal, dar nu am net. Probabil voi schimba firma. Probabil. Asta înseamnă să îmi trag fire prin casă. Mă mai gândesc. Poate îmi iau un abonament mai scump. Nu ştiu.

În fine. Ajung acasă şi nu mă dau bătută. În fiecare seară mă uit să văd dacă nu cumva netul nu a revenit, aşa din senin. Am încă poze nedescărcate din concediu în aparatul foto (Doamne, parcă a trecut o veşnicie de la concediu). Poze pe care trebuie să le trimit pe net prietenilor. Aşa că am început să cumpăr carduri ca să pot face alte fotografii.

Timpul trece repede. Repede, repede. Parcă nu am timp să respir. În fiecare seară ajung acasă şi rememorez lucrurile pe care le mai am de făcut. Multe. De dat cu aspiratorul, de cumpărat autocolant pentru uşi, de lipit autocolantul minune, de pus perdeaua, de călcat perdeaua din dormitor, de cumpărat canapea, de spălat câteva rânduri de faianţă. Baia am spălat-o în reprize. Până la Crăciun, o termin sigur :). Pe bufetul din bucutărie praful e de un deget. De fapt, pot chiar să desenez. Oricum nu mi-am mai pus demult în aplicare talentele artistice. Lista e lungă, lungă.

Urmează capitolul prieteni. Mă gândesc unde am cele mai mari restanţe. Câteva zile, poate câteva săptămâni de când nu am mai dat nici un semn. Mă simt vinovată. Fac eforturi să-mi amintesc a cui e ziua în perioada asta. Scotocesc prin sertare, mă uit prin hârtiuţe şi găsesc sărbătoriţii plus încă vreo doi, care au fost sărbătoriţi acum trei săptămâni. Pun memento pe telefon, sun sărbătoriţii restanţi, îmi cer scuze. Îmi propun în fiecare seară să găsesc timp să trec pe la un magazin să cumpăr şi cadourile restante. Am deja de luat vreo trei. Tot pentru aniversări. Anul ăsta m-am purtat mai rău ca niciodată.

Prietenii îmi dau buzz-uri pe messenger. Şi mă întreabă de ce nu le răspund la mesaje altor prieteni comuni plecaţi în ţări mai calde. Răspund mirată că nu am primit nimic. Mă uit la telefonul personal şi realizez că de trei zile mi-e descărcat. Şi alte vreo trei l-am ţinut închis, cât am fost plecată. Uff.

Ajung acasă seara. Nu mai trec pe la supermarket. Încerc să-mi amintesc dacă mai am ceva în frigider. Ceva pentru supravieţuire. Ştiu că am fulgi şi iaurt. Ajung acasă. Fulgii s-au terminat. Beau o gură de iaurt. E suficient. Oricum mâncarea îngraşă.

Dimineaţa mă trezesc în zori. Am vecini noi şi metehne de asemenea. Unii au copii plângăcioşi şi jur că pe cei mici nu mă supăr. Mă oftic însă în momentul în care părinţii lor dau muzica la maxim. Manele. Off, Doamne, de ce am fugit nu am scăpat.

Cu prietenul meu câinele cel rău nu m-am mai întâlnit. Sper să nu ne revedem prea curând. Am rămas cu frica. Ieri un alt patruped de rasă, la fel de negru însă mi-a ieşit în întâmpinare şi am tresărit. Noroc că era paşnic:)

Totuşi viaţa e frumoasă zilele astea şi printre picături, sunt fericită.

Zile mai bune

Am zile bune în care iubesc. Iubesc oamenii, iubesc strălucirea dulce a soarelui. Iubesc frunzele îngălbenite din copacii din faţa geamului meu. Îl iubesc pe necunoscutul de pe stradă. Îi iubesc pe cei care sunt lângă mine. Sau care îmi sunt aproape doar prin gând. Atunci le trimit tuturor gânduri bune. Sărutări şi îmbrăţişări calde. Dintr-o dată parcă sunt şi eu mai înţelegătoare. Văd mai mult plinul decât golul. Lumina, în locul umbrei. Liniştea, în locul haosului. În astfel de momente fiecare bucată din puzzle îşi ocupă locul care îi era destinat. Încă de la început. Fără eforturi, fără griji.

Pe un balcon, din apropierea casei mele scrie cu litere imense, roşii - IUBESC. Nu ştiu cui vroia proprietarul să-şi declare iubirea, dar declaraţia mi s-a părut duioasă.

Azi iubesc şi eu...

Despre frică şi căţei

Cred că frica este unul din cele mai puternice sentimente. Poate pentru că îţi paralizează simţirile. Sângele îngheaţă brusc în vene, iar extremităţile devin reci.

Nu ştiu dacă sunt fricoasă. Am temeri ca oricine. Situaţii de care îmi e frică. Zone în care mă simt rău. Şi aşa mai departe.

Acum am o altă problemă. Mi-e frică în fiecare zi. În zona în care m-am mutat e un câine agresiv care mă paralizează de teamă. Ştiu, câinii simt frica. Nu am nici o problemă cu patrupezii. La fostul apartament chiar aveam prieten, un căţel care mă însoţea la etaj ca să-l hrănesc. Era blajin şi bun. Dar cu noul vecin nu mă înţeleg şi pace.

L-am zărit din prima zi. Hau, hau. El. Nu i-am dat importanţă. Într-o dimineaţă am plecat însă de acasă pe la 5 dimineaţa. A apărut de sub o maşină şi s-a repezit la piciorul meu. Şi-a chemat ajutoare - toţi câinii din cartier. Am înţepenit. Am simţit frică, o frică puternică. Noroc că un vecin m-a văzut şi a alungat câinii.

De atunci nu mai am linişte. Pur şi simplu. Mă uit în stânga şi în dreapta de câte ori ies din bloc. Mai rău e că pericolul poate veni de oriunde. Aseară îl văd. E mic şi negru. Îi spun, cuţu, cuţu. Mă gândesc că poate ne împrietenim. El ripostează. Mă latră amarnic.

Azi dimineaţă am luat mâncare. Să-i dau. Nu mi-a ieşit însă în cale.

Am stat şi m-am tot gândit la câinele ăsta. Cred că şi câinii sunt la fel ca oamenii. Unii au suflet bun, alţii suflet rău, alţii doar latră. Încă nu m-am decis în ce categorie să-l încadrez pe vecinul meu patruped. Totuşi, frica rămâne.

Aiurea

Milioane de gânduri aleargă pe o autostradă cu zeci de sensuri. Gândurile intră uneori, brutal pe contrasens. Se întâlnesc cu o maşină în faţă şi nu lipseşte decât o clipă să provoace o catastrofă. Gândul nebun trage pe dreapta. Răsuflă greu. În faţă era moartea. Respiră sacadat. Trage o gură de aer. Lacrimile se dezlănţuie. Curg şiroaie, şiroaie. Apoi începe sughiţul.

Durerea de cap dă petrecere. Şi-a găsit o casă nouă şi nu vrea să se mai mute, acum. Cu noii musafiri capul devine greu, tot mai greu.

Mâinile au reacţii defazate. Până să ajungă la gură, paharul se sparge în zeci de cioburi pe podeaua prăfuită.

Gândurile nu vor să spună nimic. Nu vor să fie găsite de nimeni. Dacă s-ar putea, cuvintele s-ar transforma în linişte. Ochii ar privi direct în ceilalţi ochi, iar cei din urmă ar înţelege tot. Ce simplu ar fi.

Prima zi de şcoală

Am aşteptat înfrigurată ziua asta. Ştiu deja cum arată abecedarul. L-am găsit de atâtea ori în ghiozdanul surorii mele mai mari. Cunosc şi ceva socoteli.

Mi se pare că uniforma mea e cea mai frumoasă rochie din lume. Am guleraşul apretat şi ciorapi tricotaţi, de un alb imaculat. Săndăluţe, tot albe. Şi o cordeluţă de care sunt prinse două flori imense de pânză.

Mor de emoţie. Palmele îmi transpiră. Mă aşez în careu şi aştept să-mi aud numele strigat. Se face repartiţia elevilor. O doamnă învăţătoare trecută de vârsta a doua îşi preia elevii. Îi caut privirea şi mă tem. Mi se pare bătrână şi hâdă. Mă lipesc speriată de mama. "Mamă, eu nu vreau la asta!" Aştept. În transă. Numele sunt citite agale. Gata. Lista e completă. Nu sunt pe listă.

Urmează o altă învăţătoare. Tânără, cu păr bălai şi zâmbet larg. Teama mea se risipeşte ca un fum. Ştiu deja. Ea e învăţătoarea mea. Nu mi-a spus nimeni. Aşa vreau eu. Îi spun mamei că vreau să plec cu ea. Minunea se întâmplă. Învăţătoarea cea tânără mă strigă. Mă aşez mândră, în coloană. Sunt fericită.

Aşa îmi amintesc prima mea zi de şcoală.

Iar moarte

Nu pot să-mi scot de pe retină imaginea ultimului accident pe care

l-am văzut. Au trecut patru zile de atunci.

Părea un accident obişnuit. Asta până am ajuns la faţa locului. Doi tineri au murit striviţi de o basculantă pe Calea Plevnei. Circulau cu motorul şi au fost loviţi în plin de şoferul unei basculante care a ieşit din curtea unui şantier şi nu s-a asigurat.

Nu am văzut niciodată un accident mai îngrozitor. Culmea e, că am văzut destul de multe accidente, unele dintre ele cu mult mai multe victime.

Imaginea de pe şosea - cutremurătoare. Creier spulberat, şi un corp de om despicat, ca pe masa de autopsie. Am privit şi m-am îngrozit. Mă gândeam cum pot să explic lumii, ce am văzut. În astfel de momente nu mai ai cuvinte. Pentru restul, nu e decât un accident. Ca oricare altul...

Prima noapte nu am putut dormi. M-am trezit în zori. Imaginea stăruia agonizant. În ziua aceea am cunoscut familiile victimelor. Povestea - sfâşietoare. Aveau 18 ani, erau frumoşi şi se iubeau. Traian era singur la părinţi, iar mama sa a făcut tratamente 16 ani ca să-l aducă pe lume. Motocicleta era cumpărată de o zi. Erau fericiţi. Vroiau să se plimbe, să se bucure din plin de ea.

Părinţii - dărâmaţi. Nu voi uita însă puterea pe care am citit-o în ochii lor.

Dintre toţi, cea mai puternică a fost mama fetei. Nu ştiu. Aşa am simţit eu. A avut puterea să-i dea fiicei ei, binecuvântarea pentru ca tânăra să se ridice, liniştită la cer.

Înmormântarea a fost impresionată. Zeci de motociclişti s-au mobilizat şi i-au condus pe cei doi tineri pe ultimul drum. Motoarele turate la maxim. Nu voi uita chipul mamei lui Traian. Parcă în fiecare motociclist îl vedea pe fiul ei. Îl încuraja pe fiecare motociclist care depăşea cortegiul mortuar.

La groapă - sinistru. Sicriele nu intrau în groapă. Agonia părinţilor a fost astfel prelungită.

O înmormântare. Două familii pe care le-am simţit însă aproape. Parcă drama lor, a fost pentru câteva clipe şi drama mea.

Nici azi noapte nu am putut dormi. Poate mâine.

Amintiri din vacanţă

M-am întors. Grecia mi-a plăcut la nebunie.
Atena m-a şocat. Am văzut vestigiile antice pe care le visam cândva.

M-am plimbat pe lângă Acropole. M-am întors cu gândul în timp. Am admirat oraşul de la înălţime.

Am privit în culisele teatrului antic. I-am văzut cu ochii minţii pe vechii greci jucând scene cu zei în sanctuarul cu o acustică perfectă.

Am privit spre cer şi m-am bucurat de lumina ireală. Am admirat proporţiile perfecte ale Cariatidelor.

Mi-am amintit perioada în care stăteam cu nasul în cărţi şi învăţam despre proporţiile de aur ale artei greceşti.
În rest, oraşul m-a surprins. Traficul e de-a dreptul dement. Sute de maşini gonesc pe străduţele cu sens unic. Din stânga, din dreapta, de nicăieri sute de motociclişti te înconjoară.

Gunoaiele stau maldăr în centrul oraşului. Am văzut drogaţi plimbându-se în miezul zilei, nestingheriţi de poliţişti.

Comerţul e şi el suprinzător. În numai câteva minute zeci de libanezi îşi aştern păturile pe carosabil şi deşartă rebuturi oferite spre vânzare. Alţii stau pe şosea cu tarabe ambulante. Totul se întâmplă în plin centru, în timp ce maşinile nu se opresc din goana lor.

La greci, şoferul deţine supremaţia. Am văzut o maşină de poliţie care nu dădea prioritate unui pieton - o bătrânică aflată pe zebră. Până şi semafoarele ţin cu şoferii. Pentru pietoni culoarea verde ţine mai puţin de 15 secunde. Practic, trebuie să alergi pe zebră. Oricum, poate fi distractiv.

Cartierul Plaka e fascinant. Străduţe înguste cu chilipiruri frumos luminate. Terase care te îmbie la tot pasul, greci care te poftesc, aşa cum numai ei pot s-o facă, la masă.

Servicii bune. Te aşezi obosit şi grecul îţi aduce mai întâi un pahar cu apă. Îl sorbi cu nesaţ. După plimbările interminabile, parcă îţi e mai sete ca oricând.

Nu poţi rezista însă cafelei. Nu se cade însă să ceri, pur şi simplu, o cafea. Ai de ales, cafea grecească, cafea dublă, frappe cu gheaţă şi aşa mai departe. Pe mine m-a sedus frappe-ul cu îngheţată.

Insula Paros a fost şi ea minunată. Hotel decent. La intrare eşti primit de un papagal vorbitor. Repetă pe un ton caraghios "Hello Rico".

Marea, aproape. Terase luxoase pe marginea apei. Muzică în surdină, aşa cum îmi place mie. Şi o apă de milioane. Limpede, cât să-i vezi fundul. Peştii arginti te înconjoară. Ai impresia că-i poţi prinde năstruşnic între degete. E doar o impresie, desigur. Plaje diverse. Cu nisip sau golfuri magnifice, între stânci.

Soarele apune în mare. Mingea de foc e înghiţită seară de seară, de apele line.

Sunt multe de spus. Nu voi uita cina cu fructe de mare servită la un restaurant cu specific, în orăşelul Paralia Avlida. Apoi, portul Halkis cu Apele Nebune, cum le numesc localnicii. Acolo, apele din golf sunt mişcate de curenţi şase ore în stânga, şase în dreapta iar o oră sunt ţinute pe loc. Nu e o glumă. Aşa e acolo, iar specialiştii nu au reuşit să explice încă fenomenul.

Cam atât din vacanţă.

Concediu

Gata. Plec în concediu. Două săptămâni. Recunosc. Am aşteptat momentul ăsta cu disperare. Ultimele zile s-au scurs anevoios. Sau poate sunt eu mai prăpăstioasă din fire.

Am trecut prin toată paleta de stări. Disperare, nervi, linişte, disperare din nou. Şi tot aşa. Acum se aşterne LINIŞTEA.

Mă voi întoarce cu poze şi cu gânduri mai bune. Sunt aproape sigură. Mă voi gândi la voi.