De la predica de duminică...

Doar unul din cei zece leproşi vindecaţi s-a întors să mulţumească Domnului Iisus.
Când privim un om nu trebuie să-i vedem răutatea, ci potenţialul său de-a deveni bun, chiar sfânt.
Când judecăm, în ceilalţi vedem de fapt lipsurile noastre.
Cuvântul are o încărcătură extraordinară. Prin cuvintele noastre îi facem pe ceilalţi să manifeste partea lor bună sau partea rea.

SALVARE PENTRU SMURD

În iulie 2008 am avut ocazia să asist la o acțiune impresionantă de salvare. O acțiune a medicilor și a asistenților SMURD. Îmi amintesc perfect. Era într-o duminică. O zi aparent liniștită în care eram la muncă. Era genul acela de zi în care clipele se scurgeau greu. Apoi am primit un telefon. Am aflat că Ministerul Apărării pune la dispoziție o aeronavă AN 26 pentru a aduce la București răniții unei explozii de la fabrica de prelucrare a lemnului din Gheorghieni. Un om drag mie m-a ajutat să urc în acel avion. Am plecat în mare grabă, cu operatorul Eugen Șimonia, pentru că aeronava urma să decoleze în mai puțin de jumătate de oră.

La Baza Aeriană 90 ne-am întâlnit cu salvările SMURD. Medicii și asistenții erau coordonați de medicul Bogdan Oprița. Toți se mișcau însă exact ca un pluton de soldați care știu ce au de făcut. Fiecare avea sarcini clare. Unii aranjau tărgile, alții pregăteau aparatura medicală. În scurt timp avionul era gata pentru decolare.

Când am ajuns pe aeroportul din Târgu-Mureș am realizat că situația este mult mai gravă decât mă gândeam. 13 răniți. Aproape că nici nu știam unde să mă uit. Răniții erau împachetați în folie lucioasă. Unora nici nu li se vedea fața. Doar doi erau conștienți. Medicii SMURD au fost întâmpinați de o doamnă doctor care le-a dat informațiile despre pacienți, despre starea în care se aflau.

Apoi a urmat selecția. Și acum mi se ridică părul pe mine când mă gândesc. Pe cine să alegi? Medicii nu aveau însă timp să stea pe gânduri. Pentru ei a contat un singur lucru - nu cum îl cheama pe rănit, nu dacă era bogat sau sărac, nu dacă era bărbat sau femeie. La București a fost adus cel care era în starea cea mai gravă.

La întoarcere am stat în cabina piloților. Avionul era plin de răniți și de medicii și asistenții care îi îngrijeau. La un moment dat, o femeie a făcut stop-cardiac. Un salvator a resuscitat-o minute în șir. Femeia a supraviețuit.

La aterizare, salvatorii au fost la fel de eficienți. Informațiile au fost transmise din timp la București, iar pacienții au fost așteptați de mai multe ambulanțe care i-au dus la spitale diferite.

Este doar una din acțiunile SMURD la care am luat parte. Pentru salvatori acesta nu a fost un exercițiu. Ei fac asta în fiecare zi. I-am văzut la descarcerări, la accidente sau incendii. Acum avem și noi datoria de-ai salva pe salvatorii SMURD. Pentru că azi, mâine, peste o lună sau un an putem fi oricare dintre noi cel care are nevoie de profesionalismul lor.

Pentru mai multe detalii intrați pe facebook pe SALVARE PENTRU SMURD. O campanie Observator.

Dacă doriți să salvați SMURD, dați mai departe pagina SALVARE PENTRU SMURD pe care o găsiți aici:

http://www.facebook.com/SalvarepentruSMURD

Vă mulțumesc!

Aici puteți să vedeți reportajul pe care l-am realizat în 2008.

montaj: Adrian Negoiță

Ca de început de an...

Am început anul bine.

În prima zi a anului am dormit. Mult. Excesiv. Prelung. Dacă am dormit toată ziua în prima zi a lui 2012 asta înseamnă că voi dormi tot anul? :)

Luni... A fost luni. Acomodarea dintre vacanță și job.

Marți. A venit Moș Crăciun la mine, de două ori. Am primit și-o veste bună. Vreo două telefoane de la prieteni dragi. Și am ieșit la cico cu prietena mea, Alina.

Miercuri. A fost "dezmăț culinar" la libanez. Vechea secție eveniment în formație aproape completă.

Joi. Cină în doi și un risotto făcut cu drag.

Vineri. Fetele mele știau că e timpul pentru o șuetă la Starbucks. De obicei ne place să stăm în mall până la ora închiderii. A devenit deja tradiție rugămintea de la miezul nopții, venită din partea agentului de pază... "Mall-ul se închide....vă rugăm să părăsiți zona!" :)))

Sâmbătă. Am fost la un botez. Ne-am bucurat alături de John, Mioara și puiul lor.

Duminică. Am descoperit o frumoasă bisericuță la doi pași de blocul nostru. Poartă hramul Sfântului Ioan Rusul și cel al Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După slujbă am stat cocoțată în vârful patului, cu o cană de cafea caldă și m-am uitat la filme. La primele două am plâns pe înfundate. Nu știu de ce.....Așa mă emoționează pe mine lucrurile mărunte. Spre seară am pus țara la cale. Ne pregătim de nuntă. :) Iar. Vom fi nași. Iuhuuuu!

Dacă ar fi tot anul ca prima săptămână! :)))

Să tragem linie...

Închei anul cu o durere îngrozitoare de cap. Probabil s-au îngrămădit acolo prea multele și diferitele sentimente și senzații.

Pentru că anul acesta a fost pentru mine un an al senzațiilor. Al emoțiilor. Un an în care am întâlnit suferința în cele mai diverse forme. În primul rând a fost un an în care AM SIMȚIT. Și bune și rele.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Pentru că am lăsat garda jos cum se spune. Am mai dărâmat puțin din zidul pe care l-am ridicat în jurul meu, ca un fel de protecție. Am simțit, adică mi-am deschis sufletul. Uneori prea mult. Periculos de mult. Nu am învățat să arăt lumii doar prima pagină, a sufletului, cea cu cuprinsul.

Nu. Eu am răsfoit laolaltă toate capitolele. Am deschis cartea și am lăsat pe oricine e dispus să citească liber din ea. Am luat file întregi și le-am dăruit. Am făcut capitole noi, pentru fiecare om pe care l-am cunoscut în acest an. Pentru fiecare copil pentru care am plâns sau am râs. Pentru fiecare întâmplare miracol care mi-a încălzit inima. Pentru fiecare obstacol de care m-am lovit atunci când am pornit pe câte-o alee a faptelor bune.

Nu spun că a fost ușor. Dar l-am avut alături pe Alex, soțul meu. Cred că a fost cel mai intens an de până acum. Un an în care mi s-au deschis orizonturile. Un an în care Dumnezeu mi-a dăruit doi copii, din punct de vedere spiritual, o finuță și un fin. Și foarte mulți prieteni de suflet. Mulți dintre ei, copii.

Bucuriile au depășit detașat încercările. La fiecare miracol clepsidra s-a întors în favoarea binelui. Pentru că, numai Dumnezeu știe de câte ori mi-a zâmbit anul acesta. Mie, copiilor și oamenilor pe care i-am întâlnit.

Păstrez în același sac gustul tristeții, al miracolului și al bucuriei. Știu, veți spune că nu au ce căuta toate împreună. Că sunt sentimente ce se resping. Dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că la mine ele sunt cumva lipite de suflet. Că păstrez mereu o doză de optimism și una de pesimism. Poate în timp voi învăța să le separ cumva, în cămări diferite.

Sunt tristă pentru sufletele care au plecat dintre noi anul acesta. Selena, Mery, Elena și Marian Teofan. Sper ca bunul Dumnezeu să-i odihnească în lumea strălucitoare și plină de bucurie a serafimilor și a îngerilor.

Mă rog pentru copii bolnavi pe care i-am cunoscut în 2011: Cosmin, Marcela, Alina, Ana-Maria, Joe, pentru toți copiii care suferă în spital și pentru ceilalți prieteni ai mei aflați în suferință (știu ei cine sunt).

Păstrez viu în suflet miracolul care a avut loc în acest an la Glodeanu. Pentru copiii din Glodeanu, pe care îi păstorește, cu atâta dragoste părintele Marian Tudor. Dumnezeu a șters parcă cu buretele imaginea copiilor goi, a copiilor care caută în noroi sau împart o bucată de mămăligă sau de pâine și a pus în loc imaginea unui păstor credincios care îmbracă și hrănește copiii cu dragoste. Îi hrănește cu ajutorul unei familii mari, extinse, de prieteni și oameni cu sufletul bun ca pâinea caldă. Anul acesta la Glodeanu a ajuns Moș Crăciun și Moș Nicolae și ca-n poveste se ridică și centrul social pe care părintele l-a visat cu ochii minții încă din momentul în care a devenit preot în comunitatea din satul Cârligu Mare. Pentru mine, tot ce s-a întâmplat la Glodeanu e o dovadă vie că numai CREDINȚA și IUBIREA ne pot salva. Și că totul se poate cu iubire și rugăciune.

Așez în pomul meu imaginar de Crăciun toate bucuriile pe care le-am simțit în fiecare zi a acestui an. Bucuria întâlnirii copiilor de la Școala de Nevăzători din Buzău care m-au învățat că important este să vezi, să citești lumea cu sufletul, bucuria pe care am împărtășit-o cu îngerii de la Mănăstirea Mărcuș, fetițele care au fost abandonate și sunt crescute acum, cu dragoste de Maica Serafima, fericirea și clipele minunate pe care le-am trăit alături de copiii bolnavi, internați în Spitalul Fundeni sau în Institutul Oncologic, bucuria că în țară există păstori adevărați, cum sunt părintele Marian Tudor de la Glodeanu și părintele Adrian Stănescu, ce are grijă de copiii din Cătănele, alături de doamna Nina și de Asociația Sfântul Ștefan.

Sunt bucurii mărgăritar. În acest an am cunoscut zeci de oameni minunați. Oameni care mi-au dăruit din sufletul lor fără să aștepte nimic în schimb, oameni care m-au ajutat să aducem un strop de speranță, un zâmbet, acolo unde era multă tristețe, oameni care nu m-au cunoscut dar care care mi-au intrat la suflet de la prima întâlnire, ca și cum ne-am fi știut de-o viață, oameni care m-au învățat prin experiența lor că fiecare clipă măruntă contează. Lista ar fi mult prea lungă și mi-e teamă că aș putea uita pe cineva dacă i-aș enumera pe toți aici. Dar vreau să știți că pentru mine fiecare faptă bună pe care ați făcut-o mi-a adus bucurie, foarte multă bucurie și că vă păstrez pe toți în inimă ca pe niște diamante rare și prețioase.

Nimic nu se pierde. Tot ce am simțit și am trăit luăm cu noi.

Anul acesta am aflat și am cunoscut miracolele și poveștile mai multor sfinți despre care nu știam nimic până acum: Sfânta Filofteia, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Luca al Crimeei, doctorul fără arginți, Sfinții Rafail, Nicolae și Irina, Sfânta Elisabeta și Sfântul Stelian. Iar Sfântul Nicolae și Sfântul Nectarie mi-au fost mereu aproape.

Vă mulțumesc tuturor pentru grija, iubirea, suportul cu care m-ați înconjurat. Vă rog să mă iertați pentru orice gând rău, cuvânt greșit cu care v-am atins poate, fără să vreau sufletul. Mă rog ca bunul Dumnezeu să vă dea în anul care vine iubirea, bucuria și întâmplările ce vă sunt necesare pentru mântuirea sufletului. Să aveți un an bogat, cu lumină, iubire și credință.

Tristețe

Seara a venit cu o veste tristă. Foarte tristă. Marian Teofan, băiețelul părintelui Grierosu din Iași nu mai este printre noi. Cuvinte nu am. Nu pot să le găsesc. Rămâne acum durerea covârșitoare a celor doi părinți. Cred că e o durere care nu se poate exprima și nici alina în cuvinte. Dumnezeu să-l odihnească pe micul Marian Teofan. Iar pe părinții săi să-i întărească și să-i aline.

În reportaj puteți să-l vedeți pe Marian Teofan în perioada în care părinții săi luptau din răsputeri să-l salveze.

Am jucat într-un film...

Azi-noapte am visat că jucam într-un film. Era un film vechi iar eu jucam un personaj dintr-o altă epocă. Purtam o căciulă cochetă pe cap. Aşa, ca o franţuzoaică.

Nu ştiu cum ajunsesem eu să joc. Mă miram şi eu de întâmplare. Ştiu doar că eram emoţionată. Mă uitam la material ușor tensionată. Era... frumos dar prea lung. Avea cinci minute. Iar cinci minute era enorm.

Nu ştiu de ce, dar în vis eram stresaţi de timp. Materialul era prea lung, iar timpul prea scurt ca să-l tăiem la montaj.

Cineva... parcă era o bătrânică a venit cu ideea salvatoare.

Să-l tăiem! Nu oricum. Să-l tăiem cu foarfeca. Inima mi s-a făcut cât un purice. Mică, mică. De emoţie. Eram sigură că prin tăiere, filmarea va fi stricată.

Dar femeia nu a stat pe gânduri. A luat rola de film şi a început s-o taie fără să-i tremure mâna. Cu gesturi scurte. M-am întrebat ce vom face acum. Bătrânica m-a privit serioasă. Simplu! Lipim pelicula cu apă.

Am privit-o sceptică cum dă cu apă peste bucăţile de film, apoi le apropie şi le lipeşte.

A urmat vizionarea. Filmul a fost introdus în aparat. Ştiu doar că eram mai mulţi. O echipă întreagă. Eu una eram sigură că este imposibil ca replicile să se lipească perfect, adică nu credeam că tăieturile în orb au fost făcute la milimetru.

Filmul a început să ruleze. La fiecare lipitură, în cadru apărea o foarfecă veche, cu zimţi mari. Foarfeca despărţea practic fragmentele, scenele. Toată lumea a fost încântată de acest efect reuşit.

Spuneau că a ieşit că un efect nesperat. Eu am răsuflat uşurată. Și încă mă mai miram cum am ajuns să joc într-un film.

Uneori visele mele sunt comice. Nu ştiu de ce. Și nici de unde reuşesc să inventez în somn atâtea detalii. Din visul ăsta mi-a plăcut cel mai mult efectul cu foarfeca.

Andante

O slujbă frumoasă, de Crăciun. Voci cristaline care urcă în trepte pân' la Cer. Rugăciuni care trec de bolta înaltă a catedralei. Urcă ca un fuior luminos, ireal. Colinde calde.

Cadouri multe, desfăcute în grabă. Copii care aleargă bucuroşi în jurul bradului. Linişte!!!!!! Faceţi linişte! Doarme bebeluşul păpuşă! Aş lua bucuria şi aş pune-o într-o cutie, ca o bijuterie. Ca s-o pot deschide în zilele în care nu e Crăciun.

Somn. Zile şi nopţi dormite agale. Somn prelungit, întrerupt doar de zgomotul ceasului deşteptător.

Cărţi. În sfârşit, cărţi. Trăite intens. Cuvintele aproape că pulsează în visele diurne.

Brazii nu miros anul acesta. Nu ştiu de ce. Nicăieri.

A trecut Crăciunul. Dar parcă pentru mine a venit de abia acum. Încet, încet, pe nesimţite redevin eu.

Povestea în fotografii