03 aprilie, 2010

Ștergarul, de Costache Ioanid












La cina cea de Paște, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.
Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul…fără vină…
Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.
Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vom ședea la rugă?
Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Și Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?
-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
-Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
-Chiar eu?…Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei?
-Dar tu ce ții doar punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde și mielul l-am străpuns…
-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Și-n fiecare cuget răspunsul a fost Nu.

Atunci, lăsându-și brâul și haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul Cel coborât din cer
și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor
să-și spele ucenicii ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.
Și-acum - a câta oară? -Se-așează iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus in Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi, în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrani fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiți de mângâiere,
sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care așteaptă un salvator semnal.

Se cere osteneală și jertfă uneori.
Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,
cât mătura și acul și rufa de spălat,
cât cratița, toporul și roata la fântână,
ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo batrana.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;
să-l scoți apoi la soare și să-i alini amarul.
…Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?
-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân…
-Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
-Chiar eu? - Chiar eu? Același și-același trist răspuns.

Și-atunci lăsând să-I cadă cununa Lui și haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,
încet - a câta oară? - Se-apleacă iar Iisus
și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.
Veniți, leproși ai lumii, murdari de-a ei țărână!
Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!
Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!
Luați cu drag ștergarul, alăturea de Domnul!
Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

P.S Am primit această poezie în dar de la Alexandra. Ea a aflat de existența acestor versuri în timpul unei predici. O public aici, pentru toți cei care vizitează acest blog. Sărbători luminate, tuturor!

2 comentarii:

Alexandra spunea...

Si tie, sarbatori luminate de bucurie si liniste sufleteasca ! Paste Fericit !

nicoleta tintea spunea...

Multumesc.