06 august, 2011

Despre nimicuri

Vine vacanța și aproape că mi-e teamă să mă gândesc la ea. Mi-e teamă să mă gândesc la bine, mai ales că în ultimele săptămâni m-am simțit doborâtă de rău. A fost ca și cum aș fi avut o tinichea uriașă, agățată de coadă, care uneori o lua înaintea mea, reușind să răstoarne toată construcția.

În ultimele săptămâni am simțit răul, m-am luat la trântă cu el și de abia aseară am înțeles că uneori trebuie pur și simplu să accepți că răul există, că face parte din viața noastră, că Dumnezeu îi îngăduie să fie acolo pentru a ne învăța o lecție.

Am crezut că dacă mă rog ca RĂUL să dispară, rezolvarea o să apară de la sine. Dar săgețile au fost și mai aprige, ca și cum parfumul rugăciunii l-ar fi înverșunat și mai tare.

Acum cred că singura cheie care poate deschide sau schimba ceva în sufletele oamenilor este cheia iertării.

Recunosc că uneori lecția umilinței e greu de dus, la o mândrie așa de mare. Poate că de aceea și marii călugări spun că de mândrie scăpăm ultima oară. E păcatul care ne urmărește toată viața, și când suntem slabi și când devenim mai puternici în credință.

Semnele nu ne părăsesc însă niciodată. Le primim în forme diferite și descoperim uneori același mesaj multiplicat în lucrurile care ne înconjoară. Bietul înger! Câtă grijă și iubire are față de noi!

Regret că RĂUL mă desparte de BINE. Ridică într-o singură pauză de respirație un zid imens între mine și Dumnezeu, pe care doar lacrimile reușesc să-l surpe pe alocuri lăsând lumina să răzbată timid prin fantele create. Mi-e teamă că mi-ar putea îngheța sufletul și că nu voi mai putea să plâng.

Spunea un tânăr frate călugăr pe care l-am cunoscut recent că lacrimile sunt darul cel mai mare pe care-l avem de la Dumnezeu.

Visez la o libertate a spiritului. Visez să tai lanțurile grele ale constrângerilor, în primul rând financiare care ne împiedică să fim cu adevărat liberi. Îmi doresc acel curaj care să mă rupă de locurile comune, de material și de posesia care ne transformă și ne otrăvește atât de mult sufletele, curajul care să-mi permită să fiu cu adevărat EU. Doar EU așa cum Dumnezeu m-a lăsat pe acest pământ. Dar încă nu a venit timpul.

8 comentarii:

Adela Stan spunea...

Ce frumos! Ce trist! Cat de adevarat!

Nicoleta Țintea spunea...

@Adeluța

Mulțumesc pentru gândul bun.

Danca Danela spunea...

Intarire intru Hristos! Si lacrimi curatitoare! Doamne , pentru pacatele mele acela m-a nedreptatit, mi-a daramat constructia, m-a umilit, nu m-a iubit , iarta-l pe el si iarta-ma si pe mine!

Nicoleta Țintea spunea...

@Danela

Danela, draga mea. Bine ai revenit pe aici. Şi mulţumesc pentru rugăciune.

Sunt perioade şi perioade. Sper
să-mi revin în vacanţă.

Iuliana spunea...

Ce vorbe pline de balsam pentru suflet! Scrii foarte frumos, draga mea!

Nicoleta Țintea spunea...

@Iuli

Mulțumesc, Iuli!

Anonim spunea...

Asa este Nico draga. Adevarul pe care multi nu vor sa il vada sau mai bine zis nu il accepta. Oricum, vine o vreme pentru toate. Oricat am incerca sa schimbam ceva, nu reusim cu toti sau cu toate. Chiar acum ma intreb cam acelasi lucru: de ce oamenii sunt atat de mandrii...sau... de ce unora nu le place pacea, prietenia. Pentru unii sa "loveasca" este mai usor. Imi este mila de ei si nu pot sa mai adaug decat sa ii ajute Dumnezeu sa inteleaga si mai ales sa ii ierte. Si sa ma ierte Dumnezeu si pe mine!

cammely spunea...

Doamne ajuta!
Sper ca ai avut o vacanta placuta.
Am dat intamplator de blogul tau si imi face placere sa te citesc.
Sa auzim de bine!