Din nou internetul

Cine a zis că lucrurile mici se realizează cu eforturi mari, nu a glumit.

Să-l ia naiba de internet. Că mă apucă nervii.

Am schimbat firma. Am ales astral. Că alta de cartier nu mai există. Şi nici RDS nu e în zonă. În fine. Am semnat contractul, a venit un agent acasă. Azi aveam programare pentru conectare.

Am lăsat din nou ajutoare acasă. Două ore de aşteptare. Nici un semn de la firmă. Sun la agentul cu care am încheiat contractul. Aceeaşi poveste ca la Estel. "Doamnă, nu aţi vorbit cu mine".În fine. Îmi promite că în jumătate de oră, vin sigur cei de la tehnic. Mai trece o oră. Nimeni. Sun din nou la agent. Nu mai răspunde. Insist. Nimic.

Sun la firmă. Da, spune operatoarea. "Aveţi o întârziere de trei ore. Vă fac o altă programare?"

Simt că sângele îmi pulsează în vene. Mă gândesc să tai răul de la rădăcină. "Nu doamnă, nu vreau o altă programare! Pentru că, după cum ştiţi firma dumneavoastră nu deţine monopol pentru serviciile de internet". Tonul doamnei se nuanţează. Bine, îi trimitem pe cei de la tehnic.

Sunt conectată. Am toată casa plină de cabluri. Cablul de televizor nu a putut fi folosit. Deşi iniţial agentul mi-a spus că e suficient pentru a fi băgat şi netul. În plus, aflu că din cauza bormaşinei s-a stricat "puţin" şi peretele. Cât de puţin, voi vedea când ajung acasă.

Oricum sunt nervoasă. Nu înţeleg de ce nu funcţionează un principiu simplu- acela al cuvântului dat. Adică dacă o firmă face o programare să o şi respecte. Sau să dea un telefon. Pentru că timpul înseamnă bani. Şi nu numai. Mă enervează să plătesc diverse servicii dar să nu fiu respectată.

Acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să meargă internetul. Pentru că mi-am devastat casa, trebuie să bag firul într-o baghetă, să dau cu vopsea, să repar peretele şi mă gândesc că ar fi culmea să nu mă pot bucura nici de internet.

Îmi place Oprah

Îmi place Oprah. Şi prezentatoarea şi emisiunea. Oprah mi se pare că poate fi un exemplu pentru toate prezentatoarele emisiunilor lacrimogene din România.
Ştiu sigur că emisiunea e rezultatul unei echipe. O echipă care găseşte cazurile, le documentează şi le filmează.
Îmi place însă că Oprah reuşeşte cu o deosebită decenţă, fără a fi patetică să dirijeze discuţiile cu oameni din toate categoriile sociale. Reuşeşte să nu joace teatru atunci când vorbeşte cu părinţi care şi-au pierdut copiii sau invers. Asta îmi place la nebunie. Că reuşeşte să nu-i facă pe oamenii ăia să plângă. Că îi tratează cu respect. Şi chiar glumeşte fără a-i jigni. Eu cred că ăsta e talent.
Şi reportajele din emisiune îmi plac. Tare mult aş vrea să se găsească şi la noi undeva un spaţiu pentru un format asemănător. Un format care să pună problema unor boli necruţătoare, a anomaliilor fizice sau psihice, a eroilor care trăiesc lângă noi şi a oamenilor obişnuiţi cu poveşti impresionante. Există emisiuni care imită pe undeva ideea dar sunt departe de orginal. Şi asta pentru că prezentatoarele plâng de mila invitaţilor. Dar plâng cu ipocrizie. Aşa mi se pare. Sau poate că mă înşel.

La noi, ca la nimenea

Culmea internetului. Să-ţi instalezi net acasă, dar să nu meargă. Să suni de cel puţin zece ori la firmă, asta timp de o lună şi jumătate. Să vină cei de la firmă şi să spună că internetul, merge. Merge desigur, dar numai până pleacă ei.

De la telefoane, ajungem la ameninţări. Le spun că reziliez contractul. Promit solemn că vin din nou, a doua zi. A doua zi...pauză însă. Nu vine nimeni. Sun din nou. Bărbatul vorbeşte ca şi cum aş fi nebună. Aaaa...probabil că aţi vorbit cu colegul, nu ştiam că trebuia să venim. Asta în condiţiile în care numărul era de mobil.

În fine. Lăsaţi că trimitem pe cineva. Spune. Acasă, las ajutoare. Într-un final soseşte un bărbat de la firmă, înarmat cu cabluri şi toate cele. Vrea să mă conecteze la net. I se spune că sunt deja conectată, de mai bine de o lună. Nu se poate. El e de la conectări, l-au trimis de la firmă. În fine, se semnează un proces verbal şi omul pleacă.

Sun din nou la omul de la tehnic. A zice el, nu a venit nimeni de la noi. Ba da, îi spun, am semnat şi un proces verbal. Nu, nu se poate. "Domnule", îi spun. "Să înţeleg că în casa mea a intrat unul de pe stradă?".

În fine, zice bărbatul. Trimitem pe altcineva. De la tehnic de această dată. Vă sunăm imediat. Orele trec, nu sună nimeni. Cedez nervos.

A doua zi, vreau să reziliez contractul. Surpriză ...softul de la firma de internet nu merge. Contractul nu poate fi prin urmare reziliat.

Culmea culmilor.

La o zi distanţă, victorie! Reziliez. Plătesc şi netul pe două luni, chiar dacă nu l-am folosit nici măcar o secundă. Gata. Am scăpat.

Ajung acasă. Rămân mască. Merge netul.

Totul până la manele

Am declarat război. Vecinei care stă cu un etaj mai sus. Suport multe. Totul până la manele însă. Piesele dezlănţuite îmi provoacă o reacţie de respingere. Nu am o explicaţie logică. Dar reacţia e atât de puternică încât mă domină. Ochii mi se înceţoşează şi nu mai gândesc limpede. Pur şi simplu. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai gândesc. Tot ce vreau e să se oprească muzica aceea stupidă, cu versurile ei la fel de "profunde".

Sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, vecina de sus o ţine numai cu manele. Am înţeles că pentru ea comunicarea se face prin ţipete, am înţeles că pentru copiii ei apartamentul e o pistă de alergare, am înţeles şi am acceptat, totul până la manele însă.

Am fost servită cu acelaşi meniu, câteva weekend-uri la rând. În prima fază am crezut că e ziua cuiva din familie. La scurt timp am realizat însă că aşa înţelege vecina să se bucure de sfârşitul de săptămână. Recunosc că fiecare poate să facă tot ce vrea în casa lui, dacă prin asta înţelege să nu-i lezeze pe ceilalţi.

Vecina mea iubeşte se pare manelele. Matinală, dă muzica la maxim de la 8 dimineaţa până seara, la 22. Mie însă mi-e imposibil să mă odihnesc.

Duminică dimineaţa am fost trezită în urlete. M-am întors de pe o parte pe alta. Asta e, viaţa la bloc, mi-am zis. În câteva minute urletele au fost acoperite de muzica. Ce credeaţi? Manele pe pâine. M-am sucit, m-am învârtit, somnul a fugit şi pace. Manelele mă zgâriau însă pe creier. Nu am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi m-am dus la vecina. Am fost calmă şi am rugat-o să asculte muzica la o limită a decenţei. Mi-a răspuns în sictir "bine, bine", şi mi-a trântit uşa în nas.

Nu a mişcat însă un deget. În apartamentul meu, muzica duduia parcă şi mai aprig.

Am mai aşteptat vreo jumătate de oră. Într-un final am cedat. Am sunat la poliţie. Practic am declanşat războiul. Le-am spus poliţiştilor că nu vreau s-o amendeze, ci doar să oprească într-un fel muzica aceea asurzitoare. Prima bătălie am câştigat-o. Decibelii s-au redus la scurt timp după venirea poliţiştilor. Şi eu am dormit în neştire. Nu ştiu dacă am greşit sunând la poliţie. Cunosc principiul acela al înţelegerii depline şi al bunei convieţuiri între vecini. Totuşi, în cazul ăsta nu l-am putut aplica.

Voi ce aţi fi făcut?

...

Zilele astea au parfum de sărbătoare. Vorbesc la telefon, pălăvrăgesc cu prietenii. Mă simt bine. Casa mea îmi e tot mai dragă. Am uitam de autocolantul pe care trebuie să-l mai lipesc, de faianţa pe care trebuie s-o spăl şi de geamurile murdare.

Mai e timp. Pentru toate astea. Şi oricum mai e timp pentru treburile casnice. M-am hotărât să mă văd mai des cu cei dragi, să ies mai mult, să mă plimb mai mult...

Nu ştiu cât mă ţine. Am făcut un pact. Pentru casă, termenul e sfârşitul anului. Pentru prieteni, oricând.

Am chef să visez, să ies la un cico, să înşir pe aţă amintiri frumoase.

Amestecat

Acasă nu am net. De mai bine de o lună. M-am războit cu sistemul. Am chemat firma de internet de câteva ori. Practic, i-am exasperat. Apoi am dat calculatorul la curăţat. Am crezut ca eu sunt problema. Am semnal, dar nu am net. Probabil voi schimba firma. Probabil. Asta înseamnă să îmi trag fire prin casă. Mă mai gândesc. Poate îmi iau un abonament mai scump. Nu ştiu.

În fine. Ajung acasă şi nu mă dau bătută. În fiecare seară mă uit să văd dacă nu cumva netul nu a revenit, aşa din senin. Am încă poze nedescărcate din concediu în aparatul foto (Doamne, parcă a trecut o veşnicie de la concediu). Poze pe care trebuie să le trimit pe net prietenilor. Aşa că am început să cumpăr carduri ca să pot face alte fotografii.

Timpul trece repede. Repede, repede. Parcă nu am timp să respir. În fiecare seară ajung acasă şi rememorez lucrurile pe care le mai am de făcut. Multe. De dat cu aspiratorul, de cumpărat autocolant pentru uşi, de lipit autocolantul minune, de pus perdeaua, de călcat perdeaua din dormitor, de cumpărat canapea, de spălat câteva rânduri de faianţă. Baia am spălat-o în reprize. Până la Crăciun, o termin sigur :). Pe bufetul din bucutărie praful e de un deget. De fapt, pot chiar să desenez. Oricum nu mi-am mai pus demult în aplicare talentele artistice. Lista e lungă, lungă.

Urmează capitolul prieteni. Mă gândesc unde am cele mai mari restanţe. Câteva zile, poate câteva săptămâni de când nu am mai dat nici un semn. Mă simt vinovată. Fac eforturi să-mi amintesc a cui e ziua în perioada asta. Scotocesc prin sertare, mă uit prin hârtiuţe şi găsesc sărbătoriţii plus încă vreo doi, care au fost sărbătoriţi acum trei săptămâni. Pun memento pe telefon, sun sărbătoriţii restanţi, îmi cer scuze. Îmi propun în fiecare seară să găsesc timp să trec pe la un magazin să cumpăr şi cadourile restante. Am deja de luat vreo trei. Tot pentru aniversări. Anul ăsta m-am purtat mai rău ca niciodată.

Prietenii îmi dau buzz-uri pe messenger. Şi mă întreabă de ce nu le răspund la mesaje altor prieteni comuni plecaţi în ţări mai calde. Răspund mirată că nu am primit nimic. Mă uit la telefonul personal şi realizez că de trei zile mi-e descărcat. Şi alte vreo trei l-am ţinut închis, cât am fost plecată. Uff.

Ajung acasă seara. Nu mai trec pe la supermarket. Încerc să-mi amintesc dacă mai am ceva în frigider. Ceva pentru supravieţuire. Ştiu că am fulgi şi iaurt. Ajung acasă. Fulgii s-au terminat. Beau o gură de iaurt. E suficient. Oricum mâncarea îngraşă.

Dimineaţa mă trezesc în zori. Am vecini noi şi metehne de asemenea. Unii au copii plângăcioşi şi jur că pe cei mici nu mă supăr. Mă oftic însă în momentul în care părinţii lor dau muzica la maxim. Manele. Off, Doamne, de ce am fugit nu am scăpat.

Cu prietenul meu câinele cel rău nu m-am mai întâlnit. Sper să nu ne revedem prea curând. Am rămas cu frica. Ieri un alt patruped de rasă, la fel de negru însă mi-a ieşit în întâmpinare şi am tresărit. Noroc că era paşnic:)

Totuşi viaţa e frumoasă zilele astea şi printre picături, sunt fericită.

Zile mai bune

Am zile bune în care iubesc. Iubesc oamenii, iubesc strălucirea dulce a soarelui. Iubesc frunzele îngălbenite din copacii din faţa geamului meu. Îl iubesc pe necunoscutul de pe stradă. Îi iubesc pe cei care sunt lângă mine. Sau care îmi sunt aproape doar prin gând. Atunci le trimit tuturor gânduri bune. Sărutări şi îmbrăţişări calde. Dintr-o dată parcă sunt şi eu mai înţelegătoare. Văd mai mult plinul decât golul. Lumina, în locul umbrei. Liniştea, în locul haosului. În astfel de momente fiecare bucată din puzzle îşi ocupă locul care îi era destinat. Încă de la început. Fără eforturi, fără griji.

Pe un balcon, din apropierea casei mele scrie cu litere imense, roşii - IUBESC. Nu ştiu cui vroia proprietarul să-şi declare iubirea, dar declaraţia mi s-a părut duioasă.

Azi iubesc şi eu...

Despre frică şi căţei

Cred că frica este unul din cele mai puternice sentimente. Poate pentru că îţi paralizează simţirile. Sângele îngheaţă brusc în vene, iar extremităţile devin reci.

Nu ştiu dacă sunt fricoasă. Am temeri ca oricine. Situaţii de care îmi e frică. Zone în care mă simt rău. Şi aşa mai departe.

Acum am o altă problemă. Mi-e frică în fiecare zi. În zona în care m-am mutat e un câine agresiv care mă paralizează de teamă. Ştiu, câinii simt frica. Nu am nici o problemă cu patrupezii. La fostul apartament chiar aveam prieten, un căţel care mă însoţea la etaj ca să-l hrănesc. Era blajin şi bun. Dar cu noul vecin nu mă înţeleg şi pace.

L-am zărit din prima zi. Hau, hau. El. Nu i-am dat importanţă. Într-o dimineaţă am plecat însă de acasă pe la 5 dimineaţa. A apărut de sub o maşină şi s-a repezit la piciorul meu. Şi-a chemat ajutoare - toţi câinii din cartier. Am înţepenit. Am simţit frică, o frică puternică. Noroc că un vecin m-a văzut şi a alungat câinii.

De atunci nu mai am linişte. Pur şi simplu. Mă uit în stânga şi în dreapta de câte ori ies din bloc. Mai rău e că pericolul poate veni de oriunde. Aseară îl văd. E mic şi negru. Îi spun, cuţu, cuţu. Mă gândesc că poate ne împrietenim. El ripostează. Mă latră amarnic.

Azi dimineaţă am luat mâncare. Să-i dau. Nu mi-a ieşit însă în cale.

Am stat şi m-am tot gândit la câinele ăsta. Cred că şi câinii sunt la fel ca oamenii. Unii au suflet bun, alţii suflet rău, alţii doar latră. Încă nu m-am decis în ce categorie să-l încadrez pe vecinul meu patruped. Totuşi, frica rămâne.