Vreau să am steaua mea

Aşteptare

Doamne, cât de mult mă enervez când am dreptate! Când acel simţ interior, rău prevestitor nu dă greş! Când am cedat în faţa raţiunii şi nu am vrut să pun pe primul loc, ceea ce simţeam. Trebuia să-mi pun "the bad feeling" în piept, ca o etichetă. Şi trebuia să mă ascund în spatele ei. Să nu cedez.

Rezultatul nu e acum decât o imensă aşteptare. Aşteptare şi minciună. Din partea unui om care nu valorează nimic. Doar minte. Şi minte. Şi minte. Pe timpul şi pe banii mei.

Cel mai tare mă enervează că nu pot face deocamdată nimic.

A fost odată în România

Aveam 10 ani când a venit Revoluţia. Am amintiri puţine şi nu ştiu de ce, peste perioada de atunci s-a aşezat un praf de uitare.

Îmi amintesc că în oraş relaţia care conta cel mai mult era cea cu vânzătoarea de la alimentară. Ea putea să-ţi dea pe sub mână cele mai bune produse. Şi tot ea te anunţa când primeau marfă.

Îmi amintesc bananele verzi învelite în foi de ziar, care se odihneau zile în şir pe dulapul de la noi din dormitor şi cum aşteptam cu înfrigurare să se coacă. De multe ori eu nu aveam răbdare şi le mâncam aşa, verzi.

Îmi amintesc când am vărsat o ceaşcă de cafea bună pe rochia mătuşii mele. S-a supărat rău. Eu am crezut că e necăjită pentru că i-am stricat rochia. În realitate ea regreta gura de cafea de calitate, o raritate pe lângă obişnuitul nechezol.

Îmi amintesc spectacolele impresionante închinate partidului. Făceam parte din grupul de recitatori. Reţin şi acum stresul copleşitor dintr-un an. Aveam o poezie în care prima strofă era ceva cu "dragi conducători". Profesoara mea îmi repeta obsesiv să nu spun cumva "draci conducători". Din fericire am pronunţat corect.

Iubeam feliile de pâine unse cu margarină RAMA şi pateu. Erau o raritate oricum. Nu ştiu cum făcea tata rost de margarină. Ţin minte însă că discutam cu sora mea şi într-un fel consideram o risipă să punem pe aceeaşi felie de pâine şi margarină şi pateu. Consideram asta un privilegiu şi ne bucuram din plin când aveam parte de un astfel de deliciu.

Îmi amintesc că două, trei portocale ne făceau fericite pe mine şi pe sora mea. Ţineam fiecare felie minute în şir în gură ca să-i simţim parfumul şi să prelungim cât mai mult savoarea.

Îmi amintesc de salamul cu soia. Era îngrozitor.

Dulciurile bune şi rare, obţinute cu eforturi de părinţi erau "sechestate" de sora mea într-un dulăpior. Pentru că mă ştia pofticioasă şi pentru că vroia să păstreze cât mai mult dulăpiorul plin, de multe ori ea deschidea dulapul, eu salivam apoi îl închidea spunându-mi că ea s-a săturat doar uitându-se la ambalaje. Eu nu înţelegeam asta, cum dracu să-ţi treacă pofta doar uitându-te la hârtia unei ciocolate? Oricum, după ce devoram dulciurile păstram toate ambalajele ca o dovadă certă a dezmăţului dulceag.

Atât îmi amintesc. Şi mai sunt şi altele, dar răzleţe.

Colegii mei Nadina Câmpean şi Petre Nechita coordonaţi de Oana Despa au pus cap la cap amintirile. Amintirile puternice ale celor care au trăit o bună perioadă din viaţă în comunism. Aşa s-a născut campania "A fost odată în România". O campanie care începe în această seară, la ora 19.00 la Observator.

Mai multe despre campanie găsiţi aici:

http://nadinacampean.blogspot.com/2009/11/fost-odata-in-romania.html

sau aici:

http://oanadespa.blogspot.com/2009/11/fost-odata-romania-mea.html

Fantezii

S-a uitat în oglindă şi nu mai era ea. Nu mai recunoştea nimic. Nici ochii, nici ridurile fine de expresie, care se desenaseră în jurul ochilor. Nu mai era ea. Şi-a dus mâna la obraz ca şi cum atingerea i-a fi putut aduce şi memoria înapoi.

A intrat în cameră unde o aştepta un pat. Se aşeză. Era cald, ca şi cum cineva se ridicase de acolo de câteva minute. Prin geamul acoperit cu draperii groase, de catifea nu trecea deloc lumina. Şi totuşi nimic nu-i era familiar. Pe noptieră era o fotografie. Doi îndrăgostiţi. Se uită cu atenţie şi fugi iar spre oglindă. Era ea.

Telefonul sună. Nu se grăbi să răspundă. Îl prinse uşor între degete şi îl privi ca pe o minune a tehnicii. Apăsă încet pe taste. În difuzor, o voce de femeie. "Te mai aştept sau nu?", îi spuse vocea, uşor precipitată. Nu ştia ce să-i răspundă. Spuse simplu nu, şi imediat simţi în inimă un junghi puternic, de panică. Apoi aruncă telefonul pe pat. Vocea striga cuvinte neînţelese.

Urmă un sunet surd. Surd şi sacadat. Tonalitatea creştea. Aproape că îi spărgea timpanele. Trebuia să mişte degetul. Sau piciorul. Sau capul. Dar trupul nu o asculta. Parcă ar fi fost blocată în timp. Minutele se scurgeau tot mai încet. Iar sunetul devenise asurzitor. Parcă îi sfredelea creierul, ca ţiuitul de la freza de dentist.

Mai încercă o dată.

Imaginile se limpezeau. În dreapta era un ceas negru. Şi sunetul acela puternic. Înfăşcă telefonul şi-l opri. Pentru totdeauna. Deschise ochii. În stânga, câteva raze răzleţe. În rest, linişte. Doar linişte.

Pilda zilei

Sursa foto: www.suntemingeri.blogspot.com

E uimitor cum unele întâlniri cu anumiţi oameni au putere vindecătoare. Cuvintele îţi merg direct la suflet şi dintr-o dată realizezi că mai poţi iubi. Că ai zeci de resurse îngropate. Resurse de IUBIRE A APROAPELUI.

Pe scurt

Nu am votat. Dar sper să o fac. Din fericire, după vreo 9 ani de când am plecat de acasă am în sfârşit buletin de Bucureşti. Deci şansele de-a mă înghesui într-o secţie specială scad. Şi cum

nu-mi place să aştept, şansele să votez cresc. Am aflat şi unde e secţia de vot. Ura! Ura! Să votăm! Să votăm!

Se fură. Voturile. Sau se vând. Depinde din ce unghi priveşti. Că se fură în România nu e o noutate. Că se fură la alegeri, nici asta nu e. Mă sperie însă că oamenii se vând pentru puţin. 20 de lei la Bacău. 30 de lei în Regie. O bucată de pizza şi o bere în Hunedoara. Iar recrutarea costă 5 lei.

Regula zilei

Dacă vrei să-ţi schimbi viaţa trebuie să nu repeţi greşelile.

Electrica. Bilă neagră

La prima oră. Îmi pun telefonul la încărcat. Nu se încarcă. Mă gândesc că poate s-a stricat încărcătorul. Ajung în baie. Beznă totală. Pun mâna pe întrerupător. Misterul a fost dezlegat. Nu e curent.

Mă învârt prin casă. Deci nu pot să folosesc peria să-mi întind părul. Nu pot să-mi fac cafea la filtru. Nici pâine prăjită. Practic nu pot să fac mai nimic. Duşul îl fac aşa, pe întuneric. Iar părul mi-l prind pe orbecăite.

Ies pe holul scării şi apăs pe întrerupător. Să fiu sigură că nu a sărit vreo siguranţă. Nu, nu e curent. E clar.

Şi e chiar enervant să nu ai electricitate. Nu prea obişnuiesc dar îmi vine ideea genială să sun la Electrica. Mă uit pe factură şi găsesc numărul salvator - 9291. Cică acolo trebuie să anunţi dacă nu ai curent. Şi sun. Mă întâmpină o voce melodioasă de femeie. Robot. Ca la companiile de telefonie mobilă. Aţi sunat la Electrica! Convorbirea va fi înregistrată. Continuarea convorbirii reprezintă acceptul dvs. Bla, bla, bla şi tot aşa. Pentru Bucureşti apăsaţi 1. Pentru sectorul 1 apăsaţi 1, pentru sectorul 2 apăsaţi 2 şi tot aşa până la sectorul 6.

Apăs tasta salvatoare. Mă întâmpină o melodie gen "Ally McBeal". Bună piesa! Nu ştiu cine o cânta. Ptttti ce s-au mai modernizat aştia, zic! Din când în când tanti de la început întrerupe piesa - vă rugăm să aşteptaţi până când un operator poate prelua apelul dumneavoastră etc etc (cam asta era ideea, nu reţin exact cuvintele).

Mă plimb prin bucătărie cu telefonul la ureche. Bună piesa, chiar sună bine! Doar tanti aia a început să devină enervantă. Vă rugăm aşteptaţi etc, etc, sună sacadat şi monoton în receptor.

Trec vreo zece minute bune. Vreau să pun pe difuzor şi din greşeală închid. Repet operaţiunea. Şi mai ascult încă vreo 15 minute tot discursul. Toată placa. Aşadar convorbirea va fi înregistrată. Care convorbire, cucoană???? Că nu mă preia nimeni. Nimeni, nimeni. Renunţ. La idee. La tot.

Frigiderul începe să se dezgheţe. Eu îmi fac o cafea la ibric. Nu mă omor după ea. Dar nu pot nici fără cafea. Plec. Casa, tot fără curent. Mi se pare culmea însă ca aproape o jumătate de oră să

nu-ţi răspundă nimeni la telefonul pus la dispoziţie pentru asta. Pentru sesizări şi reclamaţii.

Dacă era ceva grav? Dacă era vorba de un bolnav conectat la aparate şi lipsa curentului îi punea viaţa în pericol? Dacă, dacă, dacă...

Fulgerător mi-a trecut prin minte cazul mirilor care au avut o nuntă de coşmar după ce restaurantul unde se ţinea petrecerea a fost cuprins de beznă. Şi imaginea nuntaşilor care sunau disperaţi la Electrica! Sunau, dar degeaba. Că oricum nu i-a băgat nimeni în seamă.

Dar asta e. Ce putem noi să facem? Serviciile din România rămân la fel, chiar dacă pe alocuri mai schimbăm un ton muzical. Rămân la fel de proaste mai ales când e vorba de societăţi care deţin monopolul pe piaţă.