Sandale şi pantofi de mireasă la comandă

Pentru dumneavoastră doamnelor. Viitoare doamne şi nu numai.

Dacă tot am căutat m-am gândit să fac o selecţie a site-urilor de unde poţi să comanzi pantofi şi sandale de mireasă. Asta dacă vreţi să faceţi greşeala pe care am făcut-o eu. Sfatul meu e să le luaţi direct din magazin. Dacă totuşi nu găsiţi ceea ce vă doriţi vă ofer câteva sugestii.

Aşadar:

www.zappata.ro/

E un site cu pantofi care se fac la Sibiu. Mie mi-au plăcut tare mult. Mai ales sandalele alea verzulii. (model Rosanna verzi).

Desigur nu pentru rochia de mireasă. Ci pentru cea de cununie. Oricum au modele destul de drăguţe. Iar dacă sunteţi din Ardeal pantofii Zappata sunt o variantă destul de bună. Decenţi mi s-au părut şi pantofiorii aceia ivorie, asta dacă aveţi o rochiţă într-un ton pe măsură.


Accesibili ca preţ mi se par pantofii de pe site-ul: http://www.comenzipantofi.ro/ Au şi magazin pe strada Smârdan din Bucureşti iar pantofii sunt gata în 2, 3 zile. Comenzile se pot da direct la magazin, prin e-mail sau telefonic. Eu mi-am ales de aici un model pentru rochia de cununie.


E drept că am ales pantofii cam înalţi şi am făcut greşeala să aleg un model cu baretă la spate care nu mă avantajează pentru că baretele îmi cad în momentul în care merg (pentru că nu am călcâie bombate cum ar fi normal, ci drepte) dar voi sunteţi cu siguranţă mai norocoase. Oricum eu am fost mulţumită de rapiditate. Şi de preţ. Aşa că recomand firma cu încredere. Fac şi pantofi de mireasă. Iar materialele, pielea şi alte detalii le puteţi alege voi.

Am văzut modele drăguţe şi la http://www.smilingshoes.com/. Nu i-am încercat dar am o prietenă care îşi face pantofi de acolo şi ea are numai cuvinte de laudă despre creatoare.

Am descoperit de curând http://www.passionshoes.ro/. Sunt pantofi de dans care se fac în Argentina. Şi cred că sunt ideali pentru miresele care vor să danseze. O noapte întreagă. Care nu prea sunt obişnuite să stea pe tocuri. Adică aşa ca mine. Sincer mă încântă vreo două modele de sandale, aşa ca de rezervă. De fapt, fie vorba între noi, eu mi-am luat nişte sandale de rezervă pentru noaptea magică numai că inima mea mai speră aşa un pic la sandaua aia în care piciorul dansează singur, nimic nu îl strânge, nimic nu ţipă, nici o baretă nu se înfige animalic în pielea moale şi catifelată, totul e ca o atingere caldă a unei ploi de vară.

După îndelungi deliberări m-am decis să nu precizez firma la care mi-am făcut eu sandalele de mireasă. Pentru că, orice aş scrie ar fi de fapt o contra reclamă în contextul articolelor precedente pe marginea subiectului. Prefer să pornesc de la premisa că am fost eu prea dificilă, picioarele mele prea năbădăioase şi creatoarea prea aiurită dar în definitiv un om cu inimă bună.

Vă doresc succes la căutări.

Iar vise

Azi noapte mi-am visat copilul nenăscut.

Nu, nu sunt însărcinată dar ştiu sigur că era al meu. Mi-e greu să explic raţionamentul dar eu ştiu că voi avea un băieţel.

Era mic şi urla din toţi plămânii. Şi mie îmi era teamă. Nu ştiam cum să-l ţin în braţe. Mi se părea prea mic şi atât de fragil încât mi-e era frică să-l ridic de pe pat.

Şi de teamă plângeam. Plângeam ca atunci când un copil plânge şi plângi şi tu, pentru că nu ai habar cum să-l linişteşti.

Oricum era băieţelul meu.

Pesimiste

Viaţa e făcută din apropieri şi despărţiri.

Constat cu stupoare că unii au vocaţie de limbă ascuţită şi răutate chiar şi cu cei pe care îi numesc prieteni. În contextul acesta nu ştiu ce valoare mai are prietenia.

Trăim într-o lume autistă. Nu mai comunicăm şi nici nu ne mai comportăm ca oamenii. Ne exprimăm adesea prin limbaje diferite, al căror cod ceilalţi nu-l cunosc sau refuză să-l înţeleagă. Sau poate pur şi simplu suntem condamnaţi să trăim unul lângă celălalt, dar pe paliere diferite, în lumi diferite, aproape, dar departe în acelaşi timp.

Dăm tot mai rar grai cuvintelor.

Îmbrăcăm des haine care nu sunt ale noastre tocmai pentru că cei din haita noastră le poartă. Ne îmbrăcăm la fel, pentru a nu ne da de gol că credem altfel, simţim altfel, iubim altfel. NU. Preferăm bluza minciunii, rochia ipocriziei, fusta ignoranţei, ochii care acuză, mâna care loveşte, gura care spurcă...

Ne e teamă să simţim adierea prieteniei. Preferăm de multe ori să nu vedem şi să nu simţim cei doare pe ceilalţi.

Ne arătăm susţinerea doar dacă haita şi-o arată, ne place de un om la comandă, doar dacă avem încuviinţarea colectivă, şi tot pe omul ăla îl urâm brusc, aruncăm cu piatra dacă toţi aruncă şi avem vocaţia scuipatului...În celălalt.

Dar cel mai urât e că ne prefacem. În fiecare zi. În fiecare clipă.

Eseu despre orbire. Jose Saramago.

Am terminat de curând "Eseu despre orbire". Lectura te înfioară de la primele pagini. Pentru că "Eseu despre orbire" îţi pune în faţă imaginea unui lumi măcinate de o molimă - orbirea. Un oraş dintr-o ţară neprecizată cuprins de o orbire albă, lăptoasă. Nimeni nu ştie motivul şi nici leacul. O singură femeie scapă. Sunt şapte personaje în jurul cărora se învârte toată povestea.

Într-o lume cuprinsă de molimă nu mai există Guvern, nici bănci, nici bani dar nici mâncare. Oamenii nu îşi mai recunosc locuinţele şi sunt mai răi ca animalele. Oroarea e descrisă cu acurateţe.

Imediat după răspândirea molimei, Guvernul nu ştie să ia o altă măsură decât să instituie carantina. Orbii sunt exilaţi într-un fost spital de nebuni. De aici până la nebunia reală nu mai e decât un pas. Caratina se transformă într-un loc al luptei pentru supravieţuire, un loc în care moartea dar şi alte orori, ca violul, furtul, bătaia sunt prezente.

Dar epidemia se extinde, mâncarea nu mai vine, iar orbii sunt liberi să plece pentru că soldaţii care îi păzeau sunt şi ei privaţi de vedere.

Orbii sunt liberi, dar "afară" nu mai e nimic din ceea a fost. Tone de excremente zac pe străzi, duhoarea a cuprins oraşul, orbii sunt ca nişte animale pierdute într-o lume lipsită de sens. Mulţi stau pe străzi, casele sunt abandonate, alţii se adăpostesc în prima locuinţă aflată în apropiere, magazinele sunt devastate, nu mai există apă şi găsirea unui rest de mâncare face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

"Eseu despre orbire" este o carte care ne arată oamenii aşa cum sunt ei. Fără nicio tentativă de cosmetizare. Toate defectele umane sunt cuprinse acolo. Există şi urme de umanitate, dar puţine. Multe dintre acestea se reflectă în caracterul femeii care vede şi îi ajută pe ceilalţi şase orbi să se orienteze într-o lume total ostilă.

Mă gândeam aşa, pe măsură ce înaintam în lectură că "Eseu despre orbire" este o radiografie a unui sfârşit de lume, un sfârşit care poate fi departe sau poate, mai aproape decât putem noi să ne imaginăm.

În plus m-am întrebat ce am fi noi fără privire, fără ca ochii să definească lumea care ne înconjoară?

Deşi în ultimele pagini ale cărţii orbii văd şi singura rămasă iniţial cu vedere orbeşte eu nu am simţit în asta speranţă. Nu. Ci mai degrabă am văzut cu ochii minţii o umanitate decăzută. Pierdută pentru totdeauna.

Cel mai lung lanţ uman

Prietenii mei din Alba-Iulia şi-au propus ca pe 29 mai să-şi strângă mâinile în cel mai lung lanţ uman, demn de Cartea Recordurilor. Totul se va întâmpla în jurul cetăţii din Alba-Iulia. Specialiştii vor fi acolo pentru a omologa povestea. Dacă sunteţi din Alba şi vă iubiţi oraşul ar fi păcat să nu daţi o mână de ajutor. Dacă nu sunteţi din Alba veţi fi oricum bine primiţi în lanţul uman. Puteţi participa şi voi sau dacă nu, puteţi populariza (mediatiza) această iniţiativă.

Povestea completă o găsiţi aici:

http://alinadrian.wordpress.com/2009/05/23/fie-ca-iubirea-de-alba-iulia-sa-ne-adune-cu-miile-in-jurul-cetatii/

Precizare

Pentru cei care îmi citesc blogul. Să ştiţi că ştiu să despart în silabe dar nu ştiu de ce, la editare blogul desparte el singur şi o face prost. În special la sfârşit de rând dă totul peste cap. În ultimul timp am prins şmecheria şi după ce postez mai citesc o dată, corectez, salvez şi postez din nou.

La posturile vechi nu am mai făcut însă modificări. Aşa că dacă găsiţi vreun cuvânt ciopârţit, la sfârşit de rând faceţi şi voi abstracţie de el. Mulţumesc.

De ce nu îmi plac călătoriile cu taxiul

Azi dimineaţă. Chem taxi. Pe una dintre uşi scrie mare: AER CONDIŢIONAT. Urc. O fi aer, dar nu e pornit. Mă loveşte un puternic miros de transpiraţie. De la şofer. Noroc că geamurile sunt deschise. Şi se face, cât de cât curent.

Şoferul, închis la ten. Intră în pasaj. Am uitat să-i spun să nu intre prin pasaj. Toţi şoferii de taxi o iau pe acolo, dacă nu le precizez să meargă pe lângă MALL, pentru că ei ştiu foarte bine că în pasaj, CIRCULAŢIA SE BLOCHEAZĂ. Iar dacă stai pe loc aparatul taxează.

Asta e. Circulaţia era cum altfel decât blocată. Aşa cum mă aşteptam. Nu spun nimic. Nu îmi place să stau în pasaj pentru că e întuneric, se stă bară la bară şi simt că mă sufoc. Pentru că stăm pe loc miroase iar a transpiraţie. Tot mai puternic. Se plictiseşte şi el. Aşa că îşi găseşte o ocupaţie. Îşi sună fiul. Şi începe să urle. Tot mai tare. Că de ce nu a stat la şcoală? Că de ce a fost la mătuşa? Că de ce s-a dat cu rolele? Şoferul se enervează. Şi pentru că se enervează...transpiră. Mirosul e tot mai puternic. De nervi, loveşte teatral cu pumnul în volan. Aoleu, mă gândesc mai are puţin şi mă ia şi pe mine la bătaie. Stau cuminte pe bancheta din spate. Oricum mi se pare aiurea că trebuie să asist pe banii mei, la o scenă de familie. Omul ţipă la telefon. Să te tunzi, da, să te tunzi! Să te găsesc tuns, da, să te găsesc tuns! Că dacă nu eşti tuns când ajung eu acasă, te bag în maşină şi te duc la frizerie! Şi te tund eu chel, spune el printre dinţi, cu năduf. Deci nu mă interesează, da! Nu mă interesează! Când ai avut bani de ce nu te-ai tuns? Te împrumuţi! Da, te împrumuţi!

Ieşim din pasaj şi se încheie în sfârşit, convorbirea.

Cred că şi-a dat seama că a exagerat. Aşa că se întoarce spre mine. Începe să-mi povestească despre fiul lui. Că are 16 ani şi îi e lene să se ducă la şcoală. Are absenţe multe. E drept uneori chiar el îi spune că, dacă nu are chef, să nu se ducă la şcoală. Dar nu mai ştie ce să facă cu el. Că nu face nimic. Nici nevastă-sa nu face nimic în casă. Nu-i place să facă nimic. Îi place să se relaxeze. Că el i-a spus băiatului că nu are bani de meditaţii dar că ar trebui să înveţe şi el engleza, aşa MAI LA PERFECŢIE. Că el îi dă bani de cheltuială în fiecare zi.

Păi, nu-i mai daţi, dacă nu merită, îi spun. Aoleu, mă transform şi în consilier psihologic, mă gândesc. E grav, aşa că îmi înghit cuvintele. Ca să scap pun mâna pe telefon.

Ajungem pe pod. Aici şicane cu un camion. Cine să treacă, cine să treacă. Claxoane reciproce. Ajungem paralel cu camionul. Şoferul, şi el tuciuriu. Şoferul din taxi îi face un gest obscen. Şi îi spune vreo două de dulce. "Cioară!", urlă el. Îmi vine să râd. Dar nu spun nimic. Vorbesc în continuare la telefon şi nu îmi dezlipesc ochii de pe geam.

Pe pod, ceva mai liber. Facem cale întoarsă în schimb de pe DN1. Închei conversaţia de la telefon. Mai am puţin. Nu mai suport mirosul, nici căldura. Ajung. Şoferul aşează tacticos bancnotele. Cu încetinitorul. În ordine crescătoare. Gata. Îmi dă restul. Cobor. URA!!!!

Sandale de mireasă

Ca să închei capitolul.

A treia pereche. Al 8-lea drum. Le-am luat azi. Sunt mai ok ca a doua pereche. Şi mult mai ok ca prima. Mă strâng puţin într-o parte dar bănuiesc că e normal. Şi DA, au greşit şi a treia oară materialul. DAAAAAA. Nu e albul acela uşor sidef. Pe care l-am ales tocmai pentru că e vorba de o ocazie. Am primit la schimb un alb crem mat. Rochia e bej, dar ce mai contează?

NU, nu sunt supărată! Nu mai sunt. M-am călit. Gata. Le-am luat. Şi gata.