Să ne rugăm pentru Adrian

Adrian, în a doua zi de Paște

Aș fi vrut să-l sun azi pe prietenul meu, Adrian care de la începutul anului locuiește în spitalul Fundeni. Să-l sun și să-mi răspundă cu vocea lui caldă, ușor timidă că se simte mai bine. Că mai așteaptă rezultatul unei analize sau vreo veste de la medicul curant, pentru că de la cei dragi semnele au fost mai mult decât firave în cei doi ani de boală. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian și să-i spun că-i doresc și eu tot binele din lume, așa cum chiar el mi-a urat, în urmă cu câteva zile, de ziua mea. 

Aș fi vrut să-l sun pe Adrian. Să-i spun că de Sfântul Nicolae vom face serbare la spital, că vor veni magicienii și cadourile, că îl voi ține iar de mână, așa cum numai prietenii adevărați o pot face. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian să-i spun că el va rămâne în inima mea, un model de modestie și demnitate. Un model pentru că nu l-am auzit să se plângă niciodată, nici măcar atunci când l-am cunoscut în a doua zi de Paște, stând singur, singur într-un salon de spital fără ca nimeni dintre cei dragi să nu-l fi vizitat de sărbători. 

 Adrian nu s-a plâns nici atunci când tatăl lui a refuzat să vină la spital să-l vadă deși medicul curant l-a anunțat că propriul său copil este în stare foarte gravă. Adrian nu s-a plâns, ba chiar se gândea cum să-i plătească tatălui datoriile și cum să găsească bănuți prin care să achite factura de curent, pentru ca atunci când va merge el acasă să aibă lumină, în apartamentul în care locuia, apartament care fusese debranșat de Electrica. Adrian nu a vorbit niciodată de durerile lui, fără să fie întrebat. Și când a vorbit, a făcut-o cu timiditate. Dar printre cuvinte am citit întotdeauna dubla povară pe care a dus-o pe umeri, cea a bolii și a singurătății. Singurul său sprijin a fost o mătusă din Galați. 

Îmi amintesc și acum când ne-am întâlnit întâmplător pe hol, la spital, în ziua în care am fost să-l văd pe Robert, cel care a plecat dintre noi la o săptămână după sărbătorile de Paște,  cât s-a chinuit Adrian să-mi spună că-i e greu. Cred că o jumătate de oră s-a frământat și a încercat să-mi vorbească despre greutățile lui. Până la urmă am convenit să-mi scrie pe internet, ca să nu se rușineze așa mult. 

Aș fi vrut să-l sun azi pe Adrian, să-mi spună orice, numai să-mi spună, dar nu am putut pentru că Adrian s-a dus Sus, la îngeri. 

Îmi pare tare rău, copil chinuit de boală și de singurătate, copil uitat de cei care ți-au dat viață! 

Îmi pare rău și îți mulțumesc pentru că ai trecut prin viața mea, fulgerător ca o steluță plăpândă, care a avut o destin mult prea scurt pe acest pământ. 

Îmi pare rău că nu am putut face mai mult pentru tine și sper ca îngerii și Sfinții să te vegheze și să-ți ușureze trecerea, să-ți ia frica pe care o aveai în ochi în ultima ta zi pe pământ. 

Vă mulțumesc tuturor celor care l-ați ajutat pe Adrian, cu o vorbă bună și nu numai, atunci când v-am cerut ajutorul. 

Vă rog din tot sufletul să-l pomeniți la rugăciune, pentru ca sufletul său să se odihnească în pace.