Romanul adolescentului miop

Am primit leapşa de la Maria.

Mi-e greu să mă opresc asupra unei cărţi. M-a marcat "Romanul adolescentului miop", de Mircea Eliade. Eu cred că rândurile pe care le citim ne pot influenţa viaţa şi alegerile pe care le facem la un moment dat.

Am citit cartea în cel mai greu an al meu. Picasem la facultate iar la întoarcerea de la examen am avut un nou şoc, bunica din partea tatălui meu murise şi era deja îngropată. Ai mei nu mi-au spus că bunica a murit, de teamă că mă vor influenţa la examene.

Am încercat să mă angajez la un ziar local. Cei de acolo mi-au furat articolul, ideea şi au decis ca rubrica să fie semnată de alt nume. Când am văzut articolul meu semnat de altcineva am simţit că mor. După câteva zile, mi s-a făcut rău. Era să leşin. Am ajuns la spital, cu perfuzii şi nu voi uita niciodată imaginea părinţilor mei şi a celor dragi, în jurul patului meu. Mă simţeam îngrozitor, stăteam cu o perfuzie şi tremuram. Atunci mi-am spus că trebuie să pun capăt suferinţei, pentru că fără vlagă, nu aş mai fi putut lupta.

Câteva zile nu am făcut nimic. Am ascuns cărţile de istoria artei. Apoi m-am dus la biblioteca judeţeană şi am împrumutat mai multe cărţi. Îmi amintesc că erau vreo două cărţi de Cioran şi "Romanul adolescentul miop" de Eliade. Am încercat să citesc Cioran dar eram aşa de deprimată încât aveam impresia că dacă mai citesc un rând, o iau razna.

Aşa că am început cartea lui Eliade. Am devorat-o. M-am regăsit atât de mult în zbuciumul personajului şi în dorinţa lui de a merge mai departe. Îmi doream să mă debarasez de orice dorinţă lumească şi să mă concentrez asupra dorinţei mele de a deveni critic de artă. Îmi doream doar să îmi revin şi să pot să primesc informaţie, cultură, artă.

Fiecare rând m-a ajutat să merg mai departe. Sufeream şi din dragoste aşa că trăirile adolescentine ale personajului îmi hrăneau suferinţa.

Asta a fost cartea care m-a marcat. Pentru că m-a scos din impas atunci când am simţit că sufletul mi se rupe în mii de bucăţi.

Oricum pe Eliade îl iubesc.

Pe tărâmul bolii...

Între Rai şi Iad nu e decât un pas.

Am fost trei zile bolnavă de moarte şi încă câteva, doar bolnavă. Prima noapte nu am scăpat de ideea de frig. Acoperită cu două pilote, nu puteam să mă încălzesc. Am adormit obosită. M-am trezit în zori. Nu puteam respira. Căile respiratorii erau blocate total. În încercarea de a trage o gură de aer, scoteam sunete ciudate. Am băut puţină apă. Nimic. M-am gândit că pot muri. Că mă voi asfixia şi voi rămâne fără aer. Am intrat în panică. Am bătut cu putere în uşa vecină, cerând ajutor. Ambulanţa a ajuns repede. Un medic şi o asistentă. Mi-au făcut o injecţie pentru dilatarea căilor respiratorii. Mi-au prescris o reţetă cu o tonă de medicamente. De teamă să nu rămân iar fără aer nu am mai adormit.

Am plecat spre casă, apoi. Vroiam să ţin ochii închişi ca să nu mai văd blestemata de zăpadă. Hotelul era înconjurat de troiene. La fel şi drumul. Am stat tot timpul acoperită cu o pătură. În Bucureşti, vremea era la fel de năprasnică. Am intrat într-o farmacie. Farmacistul m-a privit cu milă. Cred că aveam o faţă groaznică. La sfârşit a strigat după mine...vă rog, vreau să vă ofer ceva....Mi-a dat cadou un săpun. Mi s-a părut un gest frumos.

Dar cadoul nu mi-a luat boala. Ajunsă acasă, a devenit stăpână. M-a pus la pământ. Câteva ore parcă am fost în agonie. Spre seară, am ajuns la spital. Când am intrat şi am văzut forfota de medici şi infirmiere m-a luat cu leşin. Un asistent mi-a pus o perfuzie şi m-a luat tremuratul. Apoi mi-a luat sânge şi am simţit din nou că lumea se învârte cu mine. Urăsc acele şi injecţiile. Alături, un boschetar venise pentru schimbarea pansamentului. Avea un picior cu cangrenă. Acelaşi asistent îi curăţa rana. Bărbatul nu vroia să fie anesteziat. Nu puteam să privesc cum îi curăţă rana. Tânărul părea totuşi vesel. Un alt asistent îl întreabă dacă nu se duce să-i cumpere o shaorma. În final, o infirmieră le dă asistenţilor de mâncare salam, iar boschetarul e alungat afară.

Eu stau cu perfuzia, întinsă pe pat. Tremur şi mă simt neputincioasă. Mă gândesc la toţi prietenii mei bolnavi. La prietena mea care e în cărucior, la prietenul meu care nu mai poate să-şi simtă mâinile şi picioarele. Acum mă simt mai aproape de ei.

Nimic nu e mai crunt decât boala. Tot ce vreau e să fug. Spitalul mă deprimă. Doamna doctor mă întreabă dacă nu vreau să mă internez. Îi spun că nu. Dau să plec. Dar mă ia iar cu leşin. Mă întind pe pat şi aştept. Încet ajung la uşă şi mai târziu acasă.

Noaptea dorm. Epuizată. Ziua la fel. Parcă sunt într-o groapă din care nu pot ieşi. Muşchii mă dor. Ochii şi capul, la fel. Tuşesc îngrozitor. Şi nu pot să mă întorc de pe o parte pe alta. Dorm în neştire. Ai mei mă sună şi mă ceartă. Că eu sunt de vină, că m-am îmbolnăvit. Ascult doar, nu ripostez. Nu pot vorbi. Ştiu că aşa fac ei, sunt supăraţi că nu sunt lângă mine. Urmează încă o noapte şi încă o zi de boală. Spre seară, am mintea ceva mai limpede. Calvarul a trecut. Doamne ajută!

Să tragem linie...

Nu greşesc dacă spun că 2007 a fost pentru mine cel mai bun an, dintre toţi pe care i-am trăit. Nu exagerez când spun asta. Recunosc fiecare an, în felul lui mi-a dăruit câte ceva, bucurii mai mici sau mai mari pe care le-am apreciat la vremea aceea mai mult sau mai puţin.
2007 mi-a dat însă cîte puţin din toate. A fost mai echilibrat. Mi-a aşezat câte un cadou pe fiecare braţ al balanţei.
Anul care se încheie mi-a dat multe amintiri - am văzut aievea tărâmuri alteori doar visate.
Am văzut o fărâmă din Scoţia, cu muzeul din Glasgow, şi am privit tuşa nervoasă a lucrărilor pictorului meu iubit, Vincent Van Gogh.

Am admirat castelele şi bisericile ascuţite din Edinburgh şi am mâncat la poalele ruinelor, într-un restaurant de profil cea mai savuroasă mâncare chinezească.

Am văzut un strop din Anglia şi am visat cu ochii deschişi în patul matrimonial, tipic englezesc. Castelul în care am locuit m-a dus cu gândul înapoi în timp, la o lume cu lorzi. Trebuie să precizez că am aşteptat, în fiecare clipă ca din ungherele castelului să răsară o fantomă. Nu a apărut.

La fel de vie e şi scurta vizită în Italia. Imaginea orăşelului medieval, situat la peste o mie de metri altitudine a rămas şi ea lipită de memoria subiectivă a sufletului meu. Căsuţele de pitici, străduţele înguste şi ceaţa care dădea o patină misterioasă clădirilor toate acestea au fost pentru mine un dar nepreţuit.

A urmat Grecia, tărâmul pe care l-am visat nopţi de-a rândul în adolescenţă, cu cartea de istoria artei în mână. Aici m-am bucurat de imaginea fascinantă a Acropolelor, acolo unde ai impresia că timpul se opreşte şi te întrebi cum au putut oare, minţile din Antichitate să plămădească clădiri atât de bine proporţionate.

Cafeaua grecească, Plaka, nebunia din Atena şi insula Paros sunt şi ele trecute în jurnalul afectiv al anului 2007.

Şi în Lituania am găsit un loc impresionant. Dealul Crucii situat la 20 de kilometri de oraşul Şiauliai, numit şi oraşul Soarelui este un loc de pelerinaj unic în lume. Milioane de cruci răsar de nicăieri iar locul pare a fi o uriaşă biserică în aer liber. Lumea vine acum să ridice câte o cruce şi în momentele de bucurie dar şi în cele de necaz. Aici comuniştii au ras dealul de câteva ori dar credinţa a fost mai puternică iar crucile au apărut la loc, de fiecare dată. Locul a primit şi binecuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea.

Pentru toate acestea 2007 a fost pentru mine cel mai frumos an. Pentru că mi-a dăruit o lume fascinantă. Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Să văd, să cunosc, să aflu.
În plus, în 2007 ceea ce părea un vis a devenit realitate. M-am mutat în căsuţa mea şi am scăpat de stresul proprietarilor. Am rămas doar cu stresul ratei la bancă:)
Mai trebuie spus că anul acesta am întâlnit şi oameni valoroşi. Oameni obişnuiţi ale căror drame şi-au pus amprenta pe sufletul meu. Am văzut oameni care au pierdut tot, dar nu au pierdut credinţa. Oameni care pot lupta cu boala sau cu pierderea propriului copil. De la ei am învăţat încă o dată că totul este trecător, că pe lumea cealaltă nu luăm cu noi nimic. Poate doar sacul cu fapte bune.
Pentru mine 2007 a fost un an frumos. Greu, dar frumos. Acum îmi îndrept speranţele spre 2008.

Cărţile copilăriei mele

M-a provocat Maria.

Două cărţi m-au fascinat în copilărie. Una a fost "Aventurile lui Habarnam". O carte mare, cu coperţi albastre, lucioase. Mă fermeca cartea aceea. Avea desene inspirate. Îl iubeam pe Habarnam. Pentru modul lui trăsnit de a fi. Povestirile erau comice dar aveau şi tâlc. Cred că am citit de nu ştiu câte ori cartea cu pricina. În plus, priveam prostită minute întregi pozele încercând să-i identific pe toţi prichindeii din poveste. Sincer, eu eram ferm convinsă că lumea lui Habarnam există iar aventurile lui sunt cât se poate de reale.

A doua carte care mi-a rămas în minte este "Cuore inimă de copil". Ştiu că îmi era milă de toţi copiii necăjiţi ale căror poveşti erau descrise în paginile cărţii.

M-a marcat şi povestirea "Puiul", care se preda în clasa a cincea sau a şasea, nu mai reţin. Am plâns când am citit-o prima oară. Şi am urât-o pe mama care şi-a abandonat puiul. Nu am putut să accept că îşi lasă copilul să moară de frig. Povestea mi s-a părut ireală şi nedreaptă. Aş fi vrut ca mama să rămână cu puiul iar o forţă supranaturală să-l facă bine şi nimeni să nu moară. Dar autorul poveştii, a vrut altceva. Din păcate pentru speranţele mele de copil.

Jucării pentru cei mici

Am primit o invitaţie şi o transmit şi eu celor care intră pe acest blog.

Dacă aveţi jucării de care nu mai aveţi nevoie puteţi să le duceţi în fiecare după-amiază, după ora 18.00 la Librăria Cărtureşti (lângă Cinema Patria) până pe 21 decembrie. Acolo va fi cineva care vă va întâmpina şi va dona ulterior jucăriile, copiilor nevoiaşi.

Mulţumesc.

Caut canapea. "Găsitorului" ofer recompensă...

În căutarea canapelei perfecte.

De câteva luni, vreo trei mai exact caut o canapea. În puţinul meu timp liber mă înarmez cu răbdare şi o iau hai-hui prin magazine. Am consultat reviste, cataloage, am ascultat sfaturile prietenilor.

Recunosc, nici cu mine nu e de glumit. Pentru că sunt foarte nehotărâtă.

Până acum am fost de vreo trei ori în Ikea. Am privit, am analizat. Nu îmi plac canapelele de acolo şi pace. Într-o duminică mi-am consumat toată energia şi am colindat halele cu mobilă din cartierul Ghencea. Canapelele care îmi plac sunt fie prea scumpe, fie nu sunt extensibile. Am găsit una într-un colţ dar nu se potrivea culoarea. Era vişinie cu portocaliu. Avea două perne mari, cu flori. Am aflat că se fabrică la Sibiu. Dar nu se poate face comandă pentru simplul motiv, că vânzătoarea nu primise codurile pentru culori. Următoarele săptămâni am sunat-o constant. "Nu am primit, nu avem, nu ştiu!".

Să fie lesne de înţeles, canapeaua perfectă trebuie să facă faţă unei provocări - trei pereţi plus un tavan, sunt portocalii spre cărămiziu iar unul e ciclam.

Aşa. Următorul popas l-am făcut la Eurocanapele. Modele cât de cât acceptabile dar materiale oribile. Înflorate.

A urmat Elvila. Majoritatea modelelor sunt bătrânicioase. Două modele m-au atras cât de cât. M-am învârtit în jur lor, le-am extins, m-am sucit, m-am învârtit până la urmă am plecat cu mâna în buzunar.

Am căutat şi în Alba-Iulia. E un magazin care se numeşte Ambient şi e deschis numai în Ardeal. Am găsit ceva, ciclam cu portocaliu. Din păcate nu asigurau transport în Capitală.

La Staer am văzut un material mişto. Mi-ar fi plăcut. Era în degrade- ciclam deschis, portocaliu pal şi culoarea untului. Dar nu au canapele ci numai colţare. Iar eu nu vreau colţar.

Oricum nu am crezut că o nenorocită de canapea îmi poate consuma tone de energie.

Am vizitat şi câteva magazine de pe DN1. Pe fugă, înainte de a veni la serviciu.

Mi-am pus viaţa în pericol, am traversat neregulamentar şi mi-au căzut câteva plombe când am văzut preţurile - 5000- 6000 de euro o canapea.

Am consultat şi internetul. Dar şi câteva magazine din Pipera, plus Mobexpert.

Ieri m-am hotărât. Am dat iar o fugă în Ghencea să văd dacă nu cumva pot comanda acea canapea de care m-am îndrăgostit. Ajung la magazin. Acum, nu se mai iau deloc comenzi.

Am banii în buzunar aşa că nu mă dau bătută. Merg la Elvila. Sunt hotărâtă să comand canapeaua pe care am zărit-o acum câteva luni. Trebuie să fie acolo. O găsesc prăfuită într-un colţ. E deja uzată de la fundurile clienţilor care au probat salteaua. Mă uit la ea. Mă decid. Chiar dacă spătarul se cam zgâlţâie. Aleg o culoare deschisă ca să nu mai fac eforturi cromatice şi să nu fiu nevoită să schimb canapeaua o dată cu zugrăveala. Vânzătoarea îmi dă un mănunchi de bucăţi de materiale. Îmi spune că oricum, canapeaua e gata pe la sfârşitul lunii ianuarie. "Nu-i nimic", zic. Oricum am aşteptat câteva luni. Aleg culoarea. "Îmi pare rău! Dar materialul ăsta nu îl avem pe stoc". "Da, dar e în mănunchiul pe care îl ţin în braţe". "Poate vreţi s-o luaţi pe cea expusă". "Nu, nu vreau o canapea murdară!"."Avem dacă vreţi una albastră şi una portocalie". Ce să-i spun? Că albastru nu merge cu ciclam?

Deocamdată nu am canapea. Dar mi s-a spus să mai sun, poate primesc cei de la Elvila materialul în stoc. Mai am o speranţă....

Bârfă de weekend

De câţiva ani ies cu câteva prietene într-o cârciumă din Dorobanţi. Nu sunt o fiţoasă dar ăsta e localul pe care îl preferă prietenele mele şi în timp a început să-mi placă şi mie.

Mergând relativ des am ajuns să cunoaştem şi clienţii. Mulţi bărbaţi trecuţi de 30 de ani. Mulţi burlaci şi destul de mulţi străini. Lor li se alătură o gaşcă de fete singure, multe bătrâne s-ar putea spune, dar în definitiv dragostea o poţi căuta la orice vârstă, nu-i aşa?

Mai în glumă, mai în serios pe unii dintre bărbaţi, i-am botezat .

Aşa s-au născut "Americanul", "Russell Crowe" sau "Piţigoi". Au toţi în jur de 40 de ani. Par să aibă şi lovele dar sunt singuri. Sau cel puţin aşa lasă impresia. Fiecare reprezintă însă o tipologie.

AMERICANUL e chiar american. De aici îi vine numele. E genul de om nedorit de femei. Scund şi cu părul lung. Vorbeşte mult. Pare să creadă că româncele trag ca muştele la miere, când vine vorba de străini. El intră în vorbă cu toate femeile din local. Tinere, blonde, brune, urâte sau frumoase. Totuşi nu are prea mare succes. Niciodată nu l-am văzut să facă un cuplu cu cineva. Femeile îi vorbesc, râd dar pleacă singure acasă.

PIŢIGOI e mult mai simpatic. Are un năsuc ascuţit şi o faţă de şoricel. E chiar drăguţ. E sociabil şi de treabă. Blând şi glumeţ. Totuşi aspectul fizic, nu îl prea ajută. Aşa că, deşi face eforturi să intre în conversaţie, să fie amicul perfect, pur şi simplu...fetele nu se lipesc de el.

RUSSELL CROWE e un tip arătos. Seamănă cu celebrul actor. E însă atât de ursuz şi de ciufut încât sperie toate domnişoarele aflate în căutarea lui Făt Frumos. L-am văzut de câteva ori în compania unor tinere seducătoare, apetisante, gen top model. Priză are...prin urmare, dar nu şi noroc. Una blondă, înaltă şi subţirică părea că i-a sucit minţile. Omul se foia în jurul ei, nu ştia ce să-i mai facă. Fata îl privea însă pasiv. El îi spune la un moment dat...nu ştiu ce să mă fac, dar fetele se plictisesc de mine. Cred şi eu...Oricum în general e ursuz cu restul persoanele din jur. Adică dacă îl întrebi de un scaun ocupat răspunde în sictir şi aşa mai departe. Cu blonda nu l-am văzut decât o dată. În rest, şi celelalte femei nu par să fi rezistat mai mult de o întâlnire.

Pe mine una, mă distrează să-i privesc. Pe Piţigoi, pe Americanul şi pe toţi ceilalţi de pe listă. Pentru că lista e mai lungă. Îi include pe barmani, pe fata care vinde la bar şi e serviabilă doar cu bărbaţii şi aşa mai departe. Mie îmi place să privesc oamenii şi să imaginez poveşti. Poate nimic din ceea ce cred eu despre Piţigoi, despre Americanul şi despre ceilalţi de pe listă nu e adevărat. Poate că nu sunt singuri iar acasă, au fiecare câte o nevastă iubitoare care îi aşteaptă cu masa pusă.

Mie îmi place însă să privesc de la distanţă, vânătoarea.

Indiferent dacă vine din partea doamnelor bătrâne care se poartă ca tinerele în călduri sau a domnilor trecuţi de a doua tinereţe care se consideră încă valabili. Şi poate chiar sunt. Pentru anumite femei.

P.S Ultima întâmplare din local. Prietena mea merge la toaletă. Acolo se întâlneşte cu o doamnă trecută de 40 de ani. Ce credeţi că făcea femeia? Mânca chiftele. Îşi aşezase o pungă cu chiftele pe marginea chiuvetei şi mânca. Îi era foame, nimic de zis. Dar putea comanda mâncare în local. Cum e să mergi la un restaurant considerat de fiţe, în buricul târgului, cu punga de chiftele după tine? Nouă ni s-a părut distractiv.

Moş Nicolae

Întâmplător sau nu, port numele derivat din numele Sfântului Nicolae. Mult timp am urât prenumele ăsta. Am considerat că părinţii mei au fost lipsiţi de inspiraţie. Al doilea prenume, de fapt primul în buletin mi s-a părut şi mai penibil - Eugenia. Cine nu ştie bancul cu "Eugenia, cea mai ieftină femeie". În fine, părinţii au repetat practic numele tatălui - Eugen - Nicolae, Eugenia- Nicoleta.

Întâmplător sau nu, în urmă cu câţiva ani însă am realizat brusc, că de fapt am un sfânt protector - Sfântul Nicolae. Am început să-i vorbesc şi în timp am ajuns să-l simt mai apropiat decât oricare alt sfânt.

Poate părea ciudat dar Sfântul Nicolae nu m-a părăsit nici o clipă. Mi-a ascultat dorinţele şi mi le-a îndeplinit pe cele bune. Nu a fost dorinţă pe care să nu o transforme din vis în realitate. Sfântul îndeplineşte dorinţele nu numai de ziua lui. El e bun şi blând prin excelenţă şi îi ajută pe toţi cei care cred în el. Ca un magician. Ştiu că nu pare credibil, dar legătura mea cu Sfântul Nicolae e palpabilă. În plus, dacă nu ar fi fost atât de bun şi de puternic, sărbătoarea de Moş Nicolae nu ar fi avut o asemenea rezonanţă şi rezistenţă în timp.

Aşa am învăţat să iubesc numele meu. Prenumele mai bine spus. Chiar mă bucur că am fost botezată cu acest prenume. În acest fel cred că am moştenit şi protecţia Sfântului Nicolae.

Sfântul îşi arată dragostea şi faţă de cei care nu îi poartă numele. Poate fi aproape de oricare dintre noi. Aşa că, nu vă rămâne decât să vă faceţi cizmuliţele şi să-l chemaţi în casa voastră....