Alt episod - vecina de la etajul patru

Ştie oricine că viaţa la bloc e un joc de loterie. Depinde de noroc.

Relaţia mea cu vecina de la patru, "prietena" manelistă a atins noi dimensiuni. Eu am avut noroc, cu o singură excepţie - "ŢĂŢICA", cum am poreclit-o, femeia care îmi colorează dimineţile cu ţipete şi cu sunetul produs de frecatul podelei, iar weekend-urile cu manele.

Uff. Ieri am plătit întreţinerea. Acasă la administrator. Am achitat repede şi vroiam s-o şterg. Ce îmi spune însă administratorul...Aaaa... ştiţi, vecinii s-au plâns de dumneavoastră. De mine, întreb? Da. Că vă spălaţi noaptea.

Poftim? Că vă spălaţi noaptea şi îi deranjanţi. Rămân mască. Care vecini, întreb. Vecinii de la patru. Simt că îmi vine sângele în cap. Culmea tupeului. Plec dimineaţa şi ajung seara. Iar Ţăţica care e casnică e ... DERANJATĂ. Şi acum ce ar vrea să nu fac duş, dacă ajung în miezul nopţii acasă?

Ştiu că roata bârfelor funcţionează de obicei perfect, într-un bloc de locatari aşa că îi transmit femeii, prin domnul administrator, că mă voi spăla absolut de câte ori am chef şi absolut la orice oră.

Ajung acasă. Am musafiri. Nu apucă oamenii să intră bine în casă. Râdem, glumim. În limite acceptabile. Şi ce face Ţăţica? Îmi bubuie în pereţi, semn că o deranjez.

Azi dimineaţă la 7, aceeaşi poveste. Urlete. Ţăţica la apel. În prima fază m-am gândit să bat cu ceva în tavan. Totuşi, nu îmi vine să cred că ne exprimăm ca-n epoca de piatră. Încă rezist.

Sado Maso Blues Bar

Aseară am fost la teatru. Recunosc, după o pauză foooooarte lungă. Noroc cu prietena mea, care m-a mobilizat. Pe ultima sută, am găsit bilete la Teatrul foarte mic. Piesa - "Sado Maso Blues Bar".

Teatrul se transformă. Noile generaţii de actori şi regizori sunt tot mai dezinhibate în gândire şi exprimare. Limbajul se dezbracă de pudoare. Rămâne doar textul vulgar, trivial.

Am râs foarte mult. Piesa - pe mai multe registre. O regie din care nu lipsesc aluziile sexuale.

Interesantă e punerea în scenă. Ferestrele devin vitrine în care artiştii se expun, trecătorilor. Cel mai frumos moment - unul dintre artişti trece neregulamentar strada, bulevardul care leagă Piaţa Universităţii de rondul de la Rosetti ţinând în braţe mai multe păpuşi gonflabile. Spectatorii îl pot zări prin geamul - vitrină. Mă gândeam tot timpul la reacţia şoferilor care l-au zărit pe nebun. Actorii ies afară, urlă, folosesc spray-uri colorate într-o demenţă totală.

Trecătorii aruncă priviri mirate spre actorii pe care îi zăresc scălâmbăindu-se în faţa ferestrelor. Mimica necunoscuţilor stârneşte hohote de râs.

Piesa e dură, dincolo de râsul pe care îl stârneşte. Poţi descoperi nuanţele fine ale unei lumi dezechilibrate în care sexul, perversiunea îşi spun cuvântul.

Doi bărbaţi se sărută pe scenă. Un altul, trecut de vârsta a doua, aflat în public cred că îşi blesteamă zilele că a ales o astfel de piesă de teatru. Îşi pune mâinile la ochi şi nu poate privi. Nu poate accepta ideea homosexualităţii.

Mie mi-a plăcut piesa. Pentru că m-a făcut să râd.

Ani de liceu

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când am terminat liceul. De câteva zile sunt animată de ideea reîntâlnirii cu foştii mei colegi de liceu. Cei mai creativi au trântit deja un blog, unde putem dezbate pe marginea întâlnirii.

Sincer, de abia aştept să mă întâlnesc cu foştii colegi. De când vorbim despre asta m-a apucat nostalgia. Mai ales că am reluat legătura cu unii dintre ei, despre care nu mai ştiam nimic, de 10 ani. Mă gândesc la vremurile din liceu. Nu m-am putut bucura prea mult de libertate pe atunci, dar am trăit vremuri frumoase alături de colegi. Nu pot să spun că am fost uniţi.

Firi de artişti am fost dezbinaţi chiar de doi profesori, pe la începutul clasei a X-a. Bătălia se ducea pe plan artistic. Practic, jumătate eram susţinătorii unei profe de pictură, care terminase la Cluj şi care ne dezvolta simţul artei abstracte.

Cealaltă jumătate devenise fidelă unui prof care a dat de 10 ori la facultate, şi în final a şi reuşit. Terminase Academia de Arte de la Bucureşti, ca elev al profesorului Paştina. Omul promova un stil care se apropia pe undeva de cel impresionist. În fine, o dădea într-una cu peisajul, cu lumina şi umbra.

Noi eram nişte copii proşti dacă stau să mă gândesc acum, prinşi între orgoliile mărunte ale unor oameni talentaţi. Până la urma era destul loc şi pentru trăiri abstracte şi pentru cele peisagistico- lirice. Numai că, de dragul celor doi profi departamentul de pictură s-a rupt în două - pictură şi grafică pictură. Adică tot pictură. Unii lucrau abstract şi făceau pictură cu profa care terminase la Cluj iar restul, denumiţi "mârziştii" după numele mentorului (să mă ierte acum, toţi cei de atunci) îşi petreceau weekend-urile în mijlocul naturii încercând să suprindă lumina pe pânză.

În fine, noi nu ne uram dar preferinţele artistice şi-au pus amprenta şi asupra relaţiilor dintre noi.

Viaţa de liceu a fost frumoasă. Eu am intrat la Liceul de Arte încă din clasa a opta. Eram răzvrătiţi prin esenţă şi ţin minte că îi exasperam pe toţi profesorii cu ideile noastre non-conformiste.

Într-a opta, diringintă ne-a fost profa de fizică. Când i-am comunicat că noi vrem să facem banchetul la un bar din localitate am oripilat-o.

De pomină rămâne excursia de la Bazna, de lângă Mediaş. Eram o mână de copii demenţi. Unul dintre băieţi a organizat singur excursia. Am luat cu noi o profă de engleză din liecu, mai mult de ochii lumii. Nici măcar nu ne preda nouă. Când a văzut cât suntem de nebuni a plecat femeia din excursie şi ne-a lăsat singuri.

Ţin minte că noaptea am mers într-o discotecă unde clienţii aveau 40+. Noi aveam 14-15. Şi ni se părea că lumea e a noastră. În noaptea aia, camerele în care ne-am cazat, au fost devastate. Nu ştim de cine. Dar ştiu că poliţiştii au trimis o hârtie la liceu şi s-a făcut mare tam-tam.

Nici nu ştiu. Sunt atâtea amintiri. Multe ore ni le-am petrecut la "MIŞU", o dugheană de lângă liceu. O dată ne-am ascuns toţi într-un beci de lângă atelierele de pictură. Am luat lumânări de la biserică şi

le-am aprins acolo, pentru a avea lumină. Am stat de vorbă. Am citit poezii. Nu am făcut nimic. Dar ni se părea interesant.

Bucurii tâmpite.

Oricum viaţa era frumoasă printre culori. Pictam, desenam şi restul nu mai conta.

Cam jumătate dintre foştii colegi sunt plecaţi în străinătate. Sper să se întoarcă pentru întâlnire.

A X-a zi de boală

Am pierdut noţiunea zilelor de boală. Nu le mai număr. Practic asta ar fi cam a treia săptămână. Câteva zile, răceala a fost în concediu. M-a lăsat să-mi fac de cap. Să ies în oraş şi să fac cumpărături. Apoi, m-a doborât din nou cu zâmbetul ei îngheţat şi hâd.

Fiecare zi e colorată acum de detaliile suferinţei fizice. Într-o zi tuşesc, în alta nu, dar am febră. Într-o zi îmi lăcrimează ochiul stâng iar în altă zi, supremaţia o deţine cel drept. Sau uneori, ca azi de pildă, îmi lăcrimează amândoi.

Acum am nasul roşu. Iar ca bonus mă doare şi stomacul.

Cică există voci specializate care au decretat ziua de 21 ianuarie, drept cea mai deprimantă zi a anului 2008. Poate din cauza asta mă simt şi eu aşa rău. Poate că mâine mă voi trezi în formă. Asta în cazul în care reuşesc să dorm la noapte.

NU MAI VREAU SĂ FIU RĂCITĂ!!!!!

Vreau să dezertez!!!!!

Vreau să dezertez!!!Din propriul meu corp. Răceala s-a întors... de parcă ar fi fost plecată între timp!

Am din nou stare febrilă. Acum mă doare în gât, am nasul înfundat şi îmi vine să mă preling pe birou. Ştiu ce mă aşteaptă...faza aceea tâmpită în care îmi lăcrimează ochii şi nu pot să-i ţin deschişi. Faza durează două, trei zile, oribile de altfel.

Vreau să dezertez. Nu mai suport răceala, starea de moliciune şi somnolenţă.

Când mă gândesc că în weekend lucrez, inima îmi tresaltă în piept de bucurie. Eram ironică, desigur.

Rămân la ideea mea - vreau să dezertez!!!!

Romanul adolescentului miop

Am primit leapşa de la Maria.

Mi-e greu să mă opresc asupra unei cărţi. M-a marcat "Romanul adolescentului miop", de Mircea Eliade. Eu cred că rândurile pe care le citim ne pot influenţa viaţa şi alegerile pe care le facem la un moment dat.

Am citit cartea în cel mai greu an al meu. Picasem la facultate iar la întoarcerea de la examen am avut un nou şoc, bunica din partea tatălui meu murise şi era deja îngropată. Ai mei nu mi-au spus că bunica a murit, de teamă că mă vor influenţa la examene.

Am încercat să mă angajez la un ziar local. Cei de acolo mi-au furat articolul, ideea şi au decis ca rubrica să fie semnată de alt nume. Când am văzut articolul meu semnat de altcineva am simţit că mor. După câteva zile, mi s-a făcut rău. Era să leşin. Am ajuns la spital, cu perfuzii şi nu voi uita niciodată imaginea părinţilor mei şi a celor dragi, în jurul patului meu. Mă simţeam îngrozitor, stăteam cu o perfuzie şi tremuram. Atunci mi-am spus că trebuie să pun capăt suferinţei, pentru că fără vlagă, nu aş mai fi putut lupta.

Câteva zile nu am făcut nimic. Am ascuns cărţile de istoria artei. Apoi m-am dus la biblioteca judeţeană şi am împrumutat mai multe cărţi. Îmi amintesc că erau vreo două cărţi de Cioran şi "Romanul adolescentul miop" de Eliade. Am încercat să citesc Cioran dar eram aşa de deprimată încât aveam impresia că dacă mai citesc un rând, o iau razna.

Aşa că am început cartea lui Eliade. Am devorat-o. M-am regăsit atât de mult în zbuciumul personajului şi în dorinţa lui de a merge mai departe. Îmi doream să mă debarasez de orice dorinţă lumească şi să mă concentrez asupra dorinţei mele de a deveni critic de artă. Îmi doream doar să îmi revin şi să pot să primesc informaţie, cultură, artă.

Fiecare rând m-a ajutat să merg mai departe. Sufeream şi din dragoste aşa că trăirile adolescentine ale personajului îmi hrăneau suferinţa.

Asta a fost cartea care m-a marcat. Pentru că m-a scos din impas atunci când am simţit că sufletul mi se rupe în mii de bucăţi.

Oricum pe Eliade îl iubesc.

Pe tărâmul bolii...

Între Rai şi Iad nu e decât un pas.

Am fost trei zile bolnavă de moarte şi încă câteva, doar bolnavă. Prima noapte nu am scăpat de ideea de frig. Acoperită cu două pilote, nu puteam să mă încălzesc. Am adormit obosită. M-am trezit în zori. Nu puteam respira. Căile respiratorii erau blocate total. În încercarea de a trage o gură de aer, scoteam sunete ciudate. Am băut puţină apă. Nimic. M-am gândit că pot muri. Că mă voi asfixia şi voi rămâne fără aer. Am intrat în panică. Am bătut cu putere în uşa vecină, cerând ajutor. Ambulanţa a ajuns repede. Un medic şi o asistentă. Mi-au făcut o injecţie pentru dilatarea căilor respiratorii. Mi-au prescris o reţetă cu o tonă de medicamente. De teamă să nu rămân iar fără aer nu am mai adormit.

Am plecat spre casă, apoi. Vroiam să ţin ochii închişi ca să nu mai văd blestemata de zăpadă. Hotelul era înconjurat de troiene. La fel şi drumul. Am stat tot timpul acoperită cu o pătură. În Bucureşti, vremea era la fel de năprasnică. Am intrat într-o farmacie. Farmacistul m-a privit cu milă. Cred că aveam o faţă groaznică. La sfârşit a strigat după mine...vă rog, vreau să vă ofer ceva....Mi-a dat cadou un săpun. Mi s-a părut un gest frumos.

Dar cadoul nu mi-a luat boala. Ajunsă acasă, a devenit stăpână. M-a pus la pământ. Câteva ore parcă am fost în agonie. Spre seară, am ajuns la spital. Când am intrat şi am văzut forfota de medici şi infirmiere m-a luat cu leşin. Un asistent mi-a pus o perfuzie şi m-a luat tremuratul. Apoi mi-a luat sânge şi am simţit din nou că lumea se învârte cu mine. Urăsc acele şi injecţiile. Alături, un boschetar venise pentru schimbarea pansamentului. Avea un picior cu cangrenă. Acelaşi asistent îi curăţa rana. Bărbatul nu vroia să fie anesteziat. Nu puteam să privesc cum îi curăţă rana. Tânărul părea totuşi vesel. Un alt asistent îl întreabă dacă nu se duce să-i cumpere o shaorma. În final, o infirmieră le dă asistenţilor de mâncare salam, iar boschetarul e alungat afară.

Eu stau cu perfuzia, întinsă pe pat. Tremur şi mă simt neputincioasă. Mă gândesc la toţi prietenii mei bolnavi. La prietena mea care e în cărucior, la prietenul meu care nu mai poate să-şi simtă mâinile şi picioarele. Acum mă simt mai aproape de ei.

Nimic nu e mai crunt decât boala. Tot ce vreau e să fug. Spitalul mă deprimă. Doamna doctor mă întreabă dacă nu vreau să mă internez. Îi spun că nu. Dau să plec. Dar mă ia iar cu leşin. Mă întind pe pat şi aştept. Încet ajung la uşă şi mai târziu acasă.

Noaptea dorm. Epuizată. Ziua la fel. Parcă sunt într-o groapă din care nu pot ieşi. Muşchii mă dor. Ochii şi capul, la fel. Tuşesc îngrozitor. Şi nu pot să mă întorc de pe o parte pe alta. Dorm în neştire. Ai mei mă sună şi mă ceartă. Că eu sunt de vină, că m-am îmbolnăvit. Ascult doar, nu ripostez. Nu pot vorbi. Ştiu că aşa fac ei, sunt supăraţi că nu sunt lângă mine. Urmează încă o noapte şi încă o zi de boală. Spre seară, am mintea ceva mai limpede. Calvarul a trecut. Doamne ajută!

Să tragem linie...

Nu greşesc dacă spun că 2007 a fost pentru mine cel mai bun an, dintre toţi pe care i-am trăit. Nu exagerez când spun asta. Recunosc fiecare an, în felul lui mi-a dăruit câte ceva, bucurii mai mici sau mai mari pe care le-am apreciat la vremea aceea mai mult sau mai puţin.
2007 mi-a dat însă cîte puţin din toate. A fost mai echilibrat. Mi-a aşezat câte un cadou pe fiecare braţ al balanţei.
Anul care se încheie mi-a dat multe amintiri - am văzut aievea tărâmuri alteori doar visate.
Am văzut o fărâmă din Scoţia, cu muzeul din Glasgow, şi am privit tuşa nervoasă a lucrărilor pictorului meu iubit, Vincent Van Gogh.

Am admirat castelele şi bisericile ascuţite din Edinburgh şi am mâncat la poalele ruinelor, într-un restaurant de profil cea mai savuroasă mâncare chinezească.

Am văzut un strop din Anglia şi am visat cu ochii deschişi în patul matrimonial, tipic englezesc. Castelul în care am locuit m-a dus cu gândul înapoi în timp, la o lume cu lorzi. Trebuie să precizez că am aşteptat, în fiecare clipă ca din ungherele castelului să răsară o fantomă. Nu a apărut.

La fel de vie e şi scurta vizită în Italia. Imaginea orăşelului medieval, situat la peste o mie de metri altitudine a rămas şi ea lipită de memoria subiectivă a sufletului meu. Căsuţele de pitici, străduţele înguste şi ceaţa care dădea o patină misterioasă clădirilor toate acestea au fost pentru mine un dar nepreţuit.

A urmat Grecia, tărâmul pe care l-am visat nopţi de-a rândul în adolescenţă, cu cartea de istoria artei în mână. Aici m-am bucurat de imaginea fascinantă a Acropolelor, acolo unde ai impresia că timpul se opreşte şi te întrebi cum au putut oare, minţile din Antichitate să plămădească clădiri atât de bine proporţionate.

Cafeaua grecească, Plaka, nebunia din Atena şi insula Paros sunt şi ele trecute în jurnalul afectiv al anului 2007.

Şi în Lituania am găsit un loc impresionant. Dealul Crucii situat la 20 de kilometri de oraşul Şiauliai, numit şi oraşul Soarelui este un loc de pelerinaj unic în lume. Milioane de cruci răsar de nicăieri iar locul pare a fi o uriaşă biserică în aer liber. Lumea vine acum să ridice câte o cruce şi în momentele de bucurie dar şi în cele de necaz. Aici comuniştii au ras dealul de câteva ori dar credinţa a fost mai puternică iar crucile au apărut la loc, de fiecare dată. Locul a primit şi binecuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea.

Pentru toate acestea 2007 a fost pentru mine cel mai frumos an. Pentru că mi-a dăruit o lume fascinantă. Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Să văd, să cunosc, să aflu.
În plus, în 2007 ceea ce părea un vis a devenit realitate. M-am mutat în căsuţa mea şi am scăpat de stresul proprietarilor. Am rămas doar cu stresul ratei la bancă:)
Mai trebuie spus că anul acesta am întâlnit şi oameni valoroşi. Oameni obişnuiţi ale căror drame şi-au pus amprenta pe sufletul meu. Am văzut oameni care au pierdut tot, dar nu au pierdut credinţa. Oameni care pot lupta cu boala sau cu pierderea propriului copil. De la ei am învăţat încă o dată că totul este trecător, că pe lumea cealaltă nu luăm cu noi nimic. Poate doar sacul cu fapte bune.
Pentru mine 2007 a fost un an frumos. Greu, dar frumos. Acum îmi îndrept speranţele spre 2008.