Vreau somnul înapoi

Aş vrea ca cineva să-mi dea lecţii de somn. Să mă înveţe să dorm din nou. Să mă cufund lesne în lumea dulce şi caldă a viselor. Să mă cuprindă toropeala aceea plăcută imediat. Atunci când vreau.

Aş vrea ca cineva să mă înveţe din nou să dorm. Lecţiile alea vechi pe care le practicam în adolescenţă nu mai funcţionează demult. Nici număratul oilor, în sens crescător sau descrescător, nici gândul că sunt pe o plajă pustie, cu valuri care se apropie şi se îndepărtează nu mai funcţionează.

Uneori nu ştiu dacă să plâng sau râd. Şi nu ştiu dacă somnul meu a fugit din pricina vârstei, a gândurilor sau pur şi simplu a stresului provocat de vecinii din marea familie a categoriei numită generic "Ţăţica".

Da. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Pentru că din fericire, categoria Ţăţi nu e nocturnă. Adică scandalurile, ţipetele, manelele, rulmenţii aruncaţi pe podea, jocul de-a v-aţi ascunselea, scuturatul pledurilor pline de jeg, din fericire toate acestea nu se întâmplă noaptea.

Dar din nefericire sunt condamnată ca imediat după răsăritul soarelui să mă delectez cu urlete, ţipete, rulmenţi aruncaţi pe podea, pleduri care îmi duduie în geam, şi ceva asemănător jocului hoţii şi vardiştii sau poate că e un mini joc de fotbal, nu ştiu. Cert e că încă de la prima oră sunt în picioare. Uneori mă mai amăgesc cinci, zece minute cu dopurile de urechi, blestematele alea de dopuri pe care oricum nu le suport dar mi le pun în speranţa că o dată cu reducerea numărului de decibeli se vor reduce şi nervii mei. Pentru că în fiecare dragă dimineaţă fac exerciţii de rezistenţă, nervii se întind uneori, alteori sunt moi şi insensibili, uneori reacţionează, alteori nu.

Oricum rezultatul final e acela că nu mai pot dormi. Şi mă oftic de mor. Mă trezesc duminică de duminică la opt dimineaţa sau chiar mai devreme, ora nouă e deja o performanţă. Mi-e dor de zilele acelea în care dormeam până la 13.00 sau chiar mai mult...

Acum nu. În weekend mă trezesc condamnată să-mi reglez ceasul biologic după cel al familiei vegheate de Ţăţica. În fiecare dimineaţă spectacolul e divers dar zgomotos de fiecare dată.

Nici noaptea somnul nu mai e ceea ce a fost. Rar, dar rar de tot dorm nemişcată, un somn adânc. În rest mă zvârcolesc, caut răspunsuri, nimeresc în scenarii idioate, mi-e frică, reiau câte un coşmar toată noaptea încercând să-l duc până la capăt cu un happy end şi tot aşa.

Mi-e dor de somnul meu. Somnul acela fără griji. Fără bubuituri. Fără ţipete. Fără trezire forţată.