28 august, 2011

M-am întors

Gata vacanța!

Stropi mari
și multe cercuri concentrice.

Acasă.

Ultima cafea
băută în tihnă
în miezul de duminică.

Pisica musafir toarce
cuibărită
în brațele moi,
transformate
în culcuș intim.

Vești.

Un suflet a ajuns la Domnul.
Lecția morții
este examenul pe
care trebuie
să-l picăm de mai multe
ori până
să-i înțelegem
sensul.

Semne multe.

Spectacol solar.

Armonia este
cântecul pe
care trebuie să-l
știm toți.

Dar mai întâi
trebuie să ne lepădăm
De haine.

10 august, 2011

Dezamăgită

Nouă luni. Patru medici dentiști. O lucrare costisitoare de porțelan. O mie de radiografii, anestezii, tratamente și retratamente de canal, la microscop, de analgezice și antibiotice. Bani aruncați pe fereastră. În teorie nu are ce să doară. În practică, doare.

Verdictul final - măseaua pe care o tratez cu atâta sârguință este FRACTURATĂ. Doare pentru că este ruptă. Adică nu o mai pot folosi niciodată.

Pentru Mery a început numărătoarea inversă...




Boala este în remisie. Are 30 de zile în care poate face transplant. Doar 30 de zile în care trebuie să strângă banii necesari pentru transplant.


Cum o puteți salva pe Mery aflați AICI.

06 august, 2011

Despre nimicuri

Vine vacanța și aproape că mi-e teamă să mă gândesc la ea. Mi-e teamă să mă gândesc la bine, mai ales că în ultimele săptămâni m-am simțit doborâtă de rău. A fost ca și cum aș fi avut o tinichea uriașă, agățată de coadă, care uneori o lua înaintea mea, reușind să răstoarne toată construcția.

În ultimele săptămâni am simțit răul, m-am luat la trântă cu el și de abia aseară am înțeles că uneori trebuie pur și simplu să accepți că răul există, că face parte din viața noastră, că Dumnezeu îi îngăduie să fie acolo pentru a ne învăța o lecție.

Am crezut că dacă mă rog ca RĂUL să dispară, rezolvarea o să apară de la sine. Dar săgețile au fost și mai aprige, ca și cum parfumul rugăciunii l-ar fi înverșunat și mai tare.

Acum cred că singura cheie care poate deschide sau schimba ceva în sufletele oamenilor este cheia iertării.

Recunosc că uneori lecția umilinței e greu de dus, la o mândrie așa de mare. Poate că de aceea și marii călugări spun că de mândrie scăpăm ultima oară. E păcatul care ne urmărește toată viața, și când suntem slabi și când devenim mai puternici în credință.

Semnele nu ne părăsesc însă niciodată. Le primim în forme diferite și descoperim uneori același mesaj multiplicat în lucrurile care ne înconjoară. Bietul înger! Câtă grijă și iubire are față de noi!

Regret că RĂUL mă desparte de BINE. Ridică într-o singură pauză de respirație un zid imens între mine și Dumnezeu, pe care doar lacrimile reușesc să-l surpe pe alocuri lăsând lumina să răzbată timid prin fantele create. Mi-e teamă că mi-ar putea îngheța sufletul și că nu voi mai putea să plâng.

Spunea un tânăr frate călugăr pe care l-am cunoscut recent că lacrimile sunt darul cel mai mare pe care-l avem de la Dumnezeu.

Visez la o libertate a spiritului. Visez să tai lanțurile grele ale constrângerilor, în primul rând financiare care ne împiedică să fim cu adevărat liberi. Îmi doresc acel curaj care să mă rupă de locurile comune, de material și de posesia care ne transformă și ne otrăvește atât de mult sufletele, curajul care să-mi permită să fiu cu adevărat EU. Doar EU așa cum Dumnezeu m-a lăsat pe acest pământ. Dar încă nu a venit timpul.

03 august, 2011

Impresii de la târg

Nu știu să spun ce m-a impresionat mai mult în cele două zile în care am stat la târg, cu Maica Serafima și copiii de la Mănăstirea Marcuș, Covasna. Poate faptul că am simțit încă o dată că rugăciunile ne sunt ascultate. Că Maica Domnului i-a supravegheat pe micuți cu o dragoste care nu se poate măsura. A avut grijă de ei, le-a trimis prin oameni minunați bănuți, mâncare, hăinuțe, îmbrățișări și cuvinte calde. Chiar și oameni care i-au dus în parc atunci când s-au plictisit sau la un tur de oraș, cu autobuzul turistic. Măicuța Domnului s-a îngrijit de toate și copiilor nu le-a lipsit nimic.

M-a impresionat bănuțul cerșetorului sprijinit în două cârje care a vrut să cumpere o iconiță și să-i ajute în acest fel și pe copii.

M-am uitat emoționată la Sara care a citit în fiecare zi, din proprie inițiativă câte un acatist pe care l-a ales singură de pe masă. Sara începe la toamnă clasa a doua.

Mi-au dat lacrimile când am descoperit că fetițele, inspirate de cei care lăsau acatiste pentru mănăstire au scris și ele în joacă, câte un acatist. Am rămas fără cuvinte când am văzut că pe listă mi-au trecut și mie numele.

Copiii s-au întors duminică seara în poiana lor de poveste. La Marcuș e însă întotdeauna nevoie de ajutor. Este nevoie de voluntari, de bănuți și de multe altele. Dacă doriți să aflați cum îi puteți susține puteți intra pe blogul lor www.ingeriidelamanastire.blogspot.com. Este de folos și dacă mediatizați acest blog.

Mulțumesc