Respiraţie

Nu mai e timp. Zilele trec şi nopţile. Cu aceeaşi cadenţă rapidă şi respiraţii tulburate de trăiri îngropate.
Plămânii nu pot ţine durerea. Şi uneori o dau afară sacadat.
Încerc să cuprind golul. Inspir. Expir. Inspir. Expir.
Poate aşa golul va deveni plin.
Dorul...

"Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..."

- scrisoare către Sofia (XI) -

De ce mai plâng, nu știu.

După ce am citit cartea aceea despre vămi ("Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor", Protos Nicodim Măndiță, editura Agapis) am înțeles că ai zburat, ca o săgeata luminoasă spre Rai, fără să mai vezi fața hidoasă a demonilor. Fără să mai treci prin paleta aceea cumplită de scârbe și frici. Și nu e puțin lucru.

Doar Sfinții, Mucenicii și pruncii nevinovați ajung așa, la Domnul. Pe o "autostradă" luminoasă, fără obstacole sau alte piedici. Alături de îngerii luminoși, într-o bucurie greu de cuprins cu mintea noastră de oameni.

Am înțeles în sfârșit că ești Acolo. Am simțit după doi de ani de la despărțire, ceea ce știam numai rațional. Îmi închipuiam doar cu mintea. Și m-am bucurat mult. Am simțit o alinare greu de explicat în cuvinte. 

Atunci am spus că nu mai plâng. Că vreau să fiu în sfârșit mama pe care ți-ai dorit-o. Așa... ca un stâlp. O mamă care nu se plânge.   Care acceptă și se împacă cu crucea ei. Fără să cârtească. E drept, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta și nu pot promite că se va și întâmpla. Să accept că eu sunt mamă doar în acest fel. Mamă, prin despărțire. Mamă, prin iubire la distanță. Pot să mă străduiesc însă. De dragul tău. Să ridic un zid dincolo de care să nu mai treacă nimic. 

Dar tot mai scap câteva lacrimi. Tu să știi că eu nu vreau să plâng. Pentru că îmi doresc să te bucuri de tot ce este acolo, fără ca lacrimile mele să-ți aducă vreo întristare. Vreo apăsare. Voi încerca să nu-mi mai doresc obsesiv să te revăd în vise. Voi accepta.   

Privește-mi te rog lacrimile, atunci când sunt, ca pe o neputință de om și de mamă. 

P.S. Eu încă mai văd că tu aici, ai treaba ta. Aflu vești și văd că "faci" lucruri. Că ai mișcat un suflet, că ai ajutat o mamă sau un prunc. Cum, numai tu știi. Dar eu mă bucur. 

Scrisoare către Sofia (X) - doi ani în cer

În fiecare zi e greu. Uneori reușesc să-mi păstrez veselia, puterea, energia. Alteori dorul de tine mă copleșește.

Nu prea mai pot să mă uit deloc la filme. La niciun fel de filme. Plâng și la comedii și la drame. Nu mă întreba de ce. Dar eu găsesc la fiecare câte un motiv să plâng.

Mâine se fac doi ani de când te-ai născut în cer. Te-ai născut în lumină. 

Tot mâine plecăm. Sunt două lucruri incompatibile cu ceea ce simt. Dar te luăm și pe tine cu noi, pentru că tu ești mereu cu noi, și ziua, și noaptea, și în toate diminețile. Mă gândesc câtă bucurie aveam cândva pentru lucrurile astea. Și cât de greu pare totul acum. 

Nu știu cum ar fi fost dacă...

Dacă erai aici, fizic. Nu am voie să întreb și regret de câte ori îmi mai scapă câte-o întrebare prostească, de om mărunt și lipsit de credință. Îmi vine să-mi mușc buzele pentru că mă ia gura pe dinainte.

Dacă aș avea credință cât un bob de muștar aș reuși să mulțumesc. Să văd bucuria în lipsă. În golul imens să văd și nuanțele.

Nu am. Nu sunt. Nu pot. 

Starea de așteptare mă face să mor puțin în fiecare zi. Aștept. Orice. Un semn. O imagine. Un vis. Știu. Nu vrei asta. Nu mă vrei prinsă între două lumi.

Azi e ziua lui tati, mami. E ziua lui. Și nu o să uit niciodată că      m-am rugat să nu te duci în Cer, de ziua lui. Iar acolo Sus dorința mi-a fost ascultată. Nu voi uita cum ai căscat și ți-ai întins piciorușele cu doi ani în urmă, de ziua lui. Erai mai bine. În acele clipe, erai mai bine. Am simțit că acesta a fost răspunsul la rugăciunile mele. Sau poate doar o mică alinare înainte de ceea ce avea să urmeze.

Mă tot gândesc la Sfinții care și-au jertfit copiii pentru credință. Ce inimă tare au putut să aibă, mami! 

Avem în față un drum lung sau scurt. Bunul Dumnezeu știe. În fiecare zi mă gândesc la momentul acela. Al trecerii. Sper să ne găsească pregătiți. Spovediți curat și împărtășiți. Tot mai mulți oameni tineri mor, mami. Pe neașteptate. Și mulți nu au avut niciodată un părinte duhovnic...

Scrisoare către Sofia (IX)

sursa foto: dojoblog.ro

Lasă-mă să plâng, mami, nu că nu aș mai fi plâns demult. 
Lasă-mă să plâng și să tac.
Să tac.
Pentru că nu știu ce ar mai fi de zis.
Mă doare să văd copii plecând.

Citesc o carte. 
Poate la finalul ei voi reuși să mulțumesc cu adevărat.
Poate mă va învăța să mulțumesc, chiar și pentru despărțire.
Jumătatea de inimă care lipsește mă face să o simt mai bine pe cea care a rămas.
A rămas doar partea aia care doare.

Nu mă plâng, mami.
Nu vreau să mă plâng. 

Ai o mamă egoistă. Foarte egoistă. Ar fi vrut să te aibă aici...

Crucea nu e niciodată mai grea sau mai ușoară, decât poate sufletul să ducă.
Dar tot aștept.
Asta nu am învățat. 

Zilele nu sunt decât o continuă așteptare.
Doar oboseala mai taie din suferință. 

Apoi lacrimile curg iar. 
Zilele nu se opresc. 

Când va fi timpul sper doar să fiu pregătită. 
P.S. Pisica ta e bine. 

Scrisoare către Sofia (VIII)

sursa foto: cuvantul-ortodox.ro

Lasă-mă să-ţi sărut tălpile mici şi goale, care aleargă prin iarba umedă de rouă. Acolo unde tu eşti fericită, atât de fericită cât eu nu voi putea simţi vreodată. 

Lasă-mă să te strâng în braţe, să-ţi sărut ochii mari şi părul care miroase a soare. 

Lasă-mă să cred că fetiţa aceea din visul de acum două nopţi, cu chip luminos şi năframă, în port popular, care mi-a ieşit în tinda bisericii ticsită de oameni eşti chiar tu. Tu eşti cea care mi-a primit lumânarea aprinsă şi ai rostit o rugăciune care m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că, uite când primeşti o lumânare trebuie să spui o rugăciune. O anumită rugăciune. M-am chinuit s-o reţin. Dar dimineaţa nu am mai ştiut decât că lumina aceea ajunge Sus, şi de acolo, rugăciunile vin de la tine înapoi, jos. Acesta este cadoul tău. 

Rugăciunile sunt cadoul tău. Chiar dacă dorul nu se stinge niciodată. Chiar dacă braţele rămân goale. Chiar dacă pătuţul tău portocaliu există numai în memoria mea afectivă. 

Nu pot să înţeleg oamenii care fură de la mormântul tău. Ce vor face cu micile felinare pe care le-am pus special ca să-ţi lumineze dulce, mormântul? Ce vor face cu floarea pe care ai primit-o cadou, cu ghiveciul cu lavandă desenată discret? Şi cu jucăria de lemn care reprezenta o fetiţă micuţă?

Un an şi nouă luni s-au scurs de la ultimul tău drum, pe care l-am făcut împreună, în trecerea ta pe pământ.

Nici acum nu o să pot să înţeleg cum jucăria de pluş pe care am primit-o în ziua aceea are inima cusută, afară?! De ce tocmai acea jucărie? Ursuleţul tău doarme, mami, cu ochii închişi, pe veci, pentru că nu mai are inimă. El primeşte îmbrăţişările mele. Apoi se odihneşte în coşul tău care e tot mai plin, de lacrimi.

Cu tine

De câteva nopţi am impresia că vorbesc cu tine în vis. Dimineaţa nu-mi amintesc absolut nimic şi totuşi am senzaţia că am vorbit toată noaptea.

E o senzaţie stranie şi îmi vine să mă întorc din nou în lumea viselor deşi la trezire nu mai ştiu nimic. Dar rămân cu vaga senzaţie că sunt mai bogată după întâlnire. E o bucurie dulce amară.

Poate într-o zi voi avea ocazia ca întâlnirea să aibă cuvinte şi formă. Şi mai ales... să nu se topească ci să rămână desenată clar, în memorie.

Două gărgăriţe

În ultimul timp găsesc prin casă, gărgăriţe. Sau buburuze. Nu ştiu cum să le spun. Eu cred că sunt de la tine. Aşa îmi imaginez, că nu pot intra pur şi simplu pe geam, încercând să se încălzească puţin.
 

Eu cred că sunt de la tine. Că le scuturi la noi în cameră pe parchet, ca să-mi arăţi că ACOLO, la tine, sunt buburuze, maci şi fluturi.

Pentru că numai tu ai putea să-mi trimiţi fluturi şi buburuze. Deci buburuzele sunt de la tine. Cum şi fluturii au fost.

Prima era galbenă cu stropi negri. Am găsit-o pe jos în timp ce mă rugam. Voiam un semn. 

A doua mi-a adus-o tati, din sufragerie. Era roşie cu picături negre.
Ne-ai trimis deci fiecăruia câte una. Ca să ne arăţi că ne iubeşti pe amândoi la fel de mult.

Nu am omorât nicio bubuzură, să ştii! Şi nici nu am aruncat-o afară. Ca să îngheţe de frig. Le-am pus pe amândouă în crăciuniţa cu frunze roşii, din fereastră.

După o vreme le-am căutat şi nu le-am mai găsit. Probabil ai venit şi le-ai luat înapoi. Le-ai trimis doar în vizită şi apoi le-ai luat înapoi.

Scrisoare către Sofia (VII)

Azi - 9 luni. Nouă luni de când ai venit pe lume. E ziua copilului. Ar fi putut fi și ziua ta. Dar tu ești acum acolo unde fericirea se măsoară cu unități neștiute de noi.

Ieri ți-am cântat din nou "Veșnica pomenire". În loc să te țin în brațe mi-am găsit alinare încercând să curăț pietricele pe care ploaia le-a aruncat pe mormântul tău. 

Înainte de fiecare parastas se coboară din nou în inima mea durerea. Durerea aceea. Am impresia că te duc din nou la groapă, că mă despart din nou de tine, încă și încă o dată. Rup bucăți din inima mea, la nesfârșit.

Niciodată nu o să treacă. Niciodată nu va trece pustiul pe care l-am simţit în fiecare clipă trăită în spital. Oricât aș vrea să merg înainte imaginile de atunci revin ceas. Revăd totul ca pe un ecran, revăd fiecare secundă, travaliul de suferință din spital, aud în urechi cu ecou verdictele medicilor, le văd privirile, retrăiesc spaima mea și mă doare, mă doare infinit să-ți văd suferința, prinsă între niște aparate, să-ți văd trupușorul firav înțepat de mii și mii de ace. Mă ajută doar amintirile din ziua aceea. Ziua aceea în care m-am rugat să nu mori, să nu mori de ziua tatălui tău.

Și tu m-ai auzit. Ai căscat, ți-ai întins mânuțele și piciorușele. Și am crezut că va fi bine. 

Te îngrop mami, din nou. La fiecare parastas ne despărțim iar sau poate doar ne întâlnim și mă doare că te simt aproape dar nu te pot atinge. După slujbă și masă, când liniștea se lasă simt o scurtă eliberare. Iar apoi o tristețe profundă. Ca acum.

Ieri, de pe treptele bisericuței din cimitir priveam spre salcia sub care a stat și micul tău sicriu alb. Privirea mi-a căzut pe un mormânt plin cu maci. Poate că ăsta a fost semnul tău.

Poate că toți macii care-mi ies în cale îmi șoptesc de mii de ori că tu ești bine, într-o fericire pe care eu poate nu o voi cunoaște niciodată. Și sunt mulți. Îi văd peste tot. Parcă se încăpățânează să-mi spună că Raiul nu-l vom putea percepe niciodată cu simțurile noastre de oameni, nu vom putea înțelege nimic cu adevărat până când nu vom ajunge Acolo.

Aș vrea să-ți umplu mormântul de flori. Sunt sigură însă că nicio floare de aici nu e la fel de parfumată ca florile din Rai.

Cred că întotdeauna o să trăiesc cu sentimentul acesta de așteptare. E ca și cum aștept să mă trezesc. Să te regăsesc. 

Poate că Acolo macii sunt precum acest mac pe care l-am primit astăzi printr-un mesaj pe facebook. Un mac înalt care leagă pământul de cer şi cerul de pământ.

Fotografia pe care am primit-o astăzi pe facebook, de la Daniela Stroescu

Primii maci

Primii maci nu pot să mă ducă decât cu gândul la tine. 

Așteptarea nu s-a terminat. Doar că uneori agitația cotidiană îmi consumă atât de mult energia încât nu mai am așa mult timp să plâng. Lacrimile se nasc în pauzele de respirație. 

Aproape că nu este Sfântă Liturghie în timpul căreia să nu plâng. Poate că atunci ești mai aproape de mine. Nu pot să nu plâng când biserica se roagă pentru cei adormiți. Lumânările aprinse, de pe masa pentru parastase topesc parcă gheața în care îngrop uneori inima mea. 

Unul dintre lucrurile cu care nu am reușit să mă împac este acela că nu te-am visat. E atât de lumesc ceea ce-mi doresc, să te visez, să te văd ACOLO, în lumea fără de durere, să te strâng în brațe, în spațiul dintre două lumi, să fac ceea ce nu am apucat să fac cât ai fost cu noi aici. E lumesc și totuși îmi doresc asta. Mă întreb și nu pot să înțeleg, deci, gata, asta a fost tot? Asta a fost tot????? Existența ta s-a oprit odată cu inima și noi nu ne vom mai întâlni până când eu nu voi trece DINCOLO? Și dacă nu voi ajunge la tine, dacă păcatele ne vor despărți pentru totdeauna și te voi pierde pentru veșnicie?! 

Știu că acolo unde ești tu este prea frumos ca să te mai întorci pe pământ. Pe pământul acesta unde există atâta suferință, durere și urâțenie sufletească. De ce te-ai întoarce? Și totuși mă doare, mă doare până la cer și înapoi, mă doare dorul de tine. Și încă mai aștept. Chiar dacă fac eforturi și evit să mă rog să te visez. Mă gândesc că poate ți-ar face rău să te întorci, nu știu. Poate nu-ți e îngăduit. Dar de împăcat, încă nu mă pot împăca cu asta.

Știu că îmi trimiți mesaje. Mi-ai trimis mesaje de iubire din lumea întreagă. Din America, Portugalia, chiar și din Hong Kong, acolo unde Maggie Tumenbatur și-a mobilizat prietenii, le-a gătit, le-a povestit despre tine și i-a invitat să pună într-o gentuță, alături de un gând bun și un bănuț pentru asociație, pentru a o ajuta pe mami, să facă și mai multe fapte bune. 

Mesajele de iubire și gândurile bune, împachetate cu imagini cu maci au venit de peste tot. 

Azi la biserică am tresărit. Pe masa unde se pun parastasele o bătrână care a adus o farfurie cu cozonac, pentru a fi slujită a pus într-un pahar patru maci fragili. Toată slujba i-am privit și m-am gândit la tine. M-am întrebat cum de i-a venit această idee, de-a pune macii acolo, mai ales că niciodată nu am văzut pe nimeni să aducă flori, să așeze flori pe acea masă. Și de ce tocmai maci? 

La ieșire, pe scări am găsit un mac singuratic... Cred că era de la tine. 

Am aflat că în câmpul din apropiere, macii au apărut deja și  m-am dus să culeg câțiva. Am privit cum li se scutură petalele în mâinile mele și m-am gândit a nu știu câta oară cum pot fi florile astea atât de frumoase, dar cu viața atât de scurtă? Cum pot florile astea să reziste în bătaia vântului, dar să rămână fără petale, la cea mai mică atingere, a omului. Câtă delicatețe pot ele să ascundă!

Am reușit să aduc câțiva, acasă. Sunt și maci albi. Doamne, cât pot fi de frumoși! Sunt sigură că macii de azi sunt cumva, un mesaj de la tine. Ca să-mi mai aline, dorul. 

Sunt sigură că nu e întâmplător că macii îmi amintesc de tine. Nu cred că există flori mai frumoase și mai fragile... 

Scrisoare către Sofia (VI)

A venit primăvara. Să nu crezi, mami, că nu am văzut toate panseluțele, narcisele, lalelele, care și-au întins mugurii spre soare, într-o sărutare multicoloră.

O așteptam. Mi-era dor de ea. Mi-era dor de soare. Ca și cum, el ar putea să-mi mângâie sufletul. Să-l încălzească și să topească durerile.

Mi-era dor de primăvară. Pentru că mă leagă de tine. Firul ierbii care privește spre cer. Zambilele frumos parfumate. Magnoliile care mi se par dintotdeauna de o delicatețe dureroasă. Dureroasă pentru că e trecătoare, mami. Trecătoare pe pământ. Așa cum ai fost și tu. 

Privesc toată explozia de culoare și mă gândesc doar cum ar arăta această renaștere, la tine pe mormânt. Ceva mă atrage mereu spre cimitir. Construiesc mental proiecte complicate. Amenajez și reamenajez vizual bucata de pământ sub care ți se odihnește trupușorul firav. Orice aș face mi se pare că nu este suficient. În fiecare zi mă gândesc la florile pe care le-aș planta acolo, să fie mereu cu tine.

Am așteptat primăvara. Pentru că mă leagă de tine. Am așteptat-o așa cum voi aștepta și vara. Toate mă leagă de tine, mami. Sunt sigură că nu va fi iarnă, primăvară, vară sau toamnă care să nu mă lege de tine. 

Pentru că fiecare anotimp îmi va aminti de tine. Fiecare renaștere și fiecare moarte. Fie ea, doar a unei flori. Fiecare iarnă îmi va îngropa sufletul în troiene de zăpadă. Fiecare sfârșit de vară îmi va aminti de clipele petrecute împreună. Atât de puține. Atât de stinghere. Niciodată doar pentru noi două. Fiecare toamnă îmi va lăsa sufletul pustiu. Așa cum a fost în zilele despărțirii. Și în zilele de după.

Sunt gânduri și dureri pe care nu le pot spune nimănui. Lumea este ca o pânză de păianjen care se acoperă de griji mărunte. Cine să mai știe ce simte o mamă care a pierdut un copil? Poate doar o mamă care și-a pierdut pruncul, doar o mamă care a rămas cu braţele goale, fără fiică sau fără fiu. 

Am flash-uri. Și acum, am flash-uri. Mă doare privirea rătăcită a fiecărui copil bolnav pe care-l întâlnesc. Mă doare și încerc să citesc dincolo de ea. Mă întreb... Doamne, dacă ești și tu acolo, acolo, în acea privire plină de neputință, lipsită de vlagă? Dacă ești acolo și vrei să-mi spui ceva, ceva ce eu nu pot să înțeleg și să citesc, în clipirile pleoapelor pline de suferință?

Apoi, respir. Și-mi amintesc că tu ești liberă acum. Nimic nu te mai ține prizonieră pe pământ. Poate doar lacrimile mele te mai aduc uneori, înapoi. 

Scrisoare către Sofia (V)

Am uitat să-ți spun mami, că uneori vreau să fug din lumea reală. Am zile în care nu mă mai regăsesc în nicio luptă. Nicio luptă nu mai pare să fie a mea, sau nu pare să fi fost vreodată și a mea.

Vreau să fug din lumea reală și clipele nu mi se mai par multe. Clipele nu mă obosesc. Pot sta, doar eu și clipele, față în față, să ne privim, fără să ne adresăm nici măcar o minciună. În fața timpului nu poți să minți. Nici măcar față de tine. Atunci ești sincer, sincer. Atunci poți să recunoști și durerea, și neputința și toate. Atunci poți să vorbești despre dor, despre inimi golite de conținut, despre dorințe năruite, despre vise nerostite și mai ales despre teama de-a le rosti - cuvântul ți-ar putea răpi poate ideea, ideea că visul va deveni ceva real, atât de real încât să-l poți mirosi și atinge.

Mami, eu niciodată nu voiam să fug din lumea reală. Mie îmi plăcea în lume, cu  forfota și adrenalina ei. 

În fața spitalului în care ai venit pe lume mă simt la fel ca acum cinci luni. Corpul îmi tremură iar, incontrolabil. Mi-e prea greu să stau să aștept pe holul în care există o ușă în fața căreia știu că am așteptat cândva. O singură dată am stat în fața acelei uși. Și am așteptat ca tatăl tău să semneze actele tale de deces. Am așteptat cu privirea stinsă, în timp ce o femeie, cu mintea rătăcită mă întreba ce am pățit... Și când i-am spus, mi-a spus că ea și-ar smulge părul din cap, dacă ar fi în locul meu. Și nu am putut să-i spun nimic, mami. Nimic, nimic. 

Holul era gol în astă seară, doar două femei vorbeau gălăgios despre copii, relații intime și cam orice nu ți-ai dori să auzi, niciodată, pus așa pe tapet, despre un străin.

Dar eu mă vedeam pe mine, mami, la internare. Și nu puteam să mă controlez. Durerea era din nou acolo, puternică și de nestăpânit.

Medicul m-a întrebat dacă mi-am mai revenit puțin, dacă am reușit vreun pic să trec peste, pentru că tot așa de tristă par, ca atunci.

Nu prea știam ce să răspund.

Am răspuns că, da, un pic. Deși nu pot să cuantific acest pic, care se poate topi oricând, așa cum prăpastia se poate adânci în orice clipă. Ca acum, mami, când mi-e dor. Mi-e dor și sunt din nou în caruselul acela cu durere.