Despre nunți, mirese, căutări...

Eu, mireasă...

Până acum anul acesta a fost mai mult un an al botezurilor...Și totuși, cel puțin două nunți au apărut deja în calendarul anului 2011.

Așa că dacă vă gândiți să faceți marele pas anul acesta găsiți câteva sugestii despre rochii, pantofi, săli, torturi sau firme de decorațiuni pe www.miresenebune.blogspot.com, blogul meu de mireasă.

Dacă ați trecut deja de "dulcele-stresant" eveniment și vreți să împărtășiți și altor mirese experiența voastră, cu bune și rele sau pur și simplu vreți să arătați tuturor cât de frumoși ați fost în ziua nunții vă invit să trimiteți povestea voastră și câteva poze pe adresa miresenebune@gmail.com. Articolele voastre vor fi publicate pe blog la rubrica: Jurnal de mireasă.

Vă mulțumesc!

De ziua noastră

A trecut un an. Poate că e puțin. Eu simt că am trăit mult.

A trecut un an...

Decorațiuni de nuntă

Știu! A trecut sezonul nunți! Da, vine postul și până la primăvară mai e o veșnicie! Totuși, după un an de căutări și alegeri eu nu mă pot desprinde încă de lumea magică a nunții. Încă visez și respir cuvântul nuntă.

Am tratat subiectul decorațiuni pe fugă. Acest post este pentru viitoarele mirese. Eu știu ce înseamnă să cauți, să eziți și să te uiți și în buzunar. Și cunosc și fericirea pe care ți-o poate da o anumită alegere.

Așa că recomand firma AMALT DECOR. Lor le aparțin decorațiunile de mai jos. (cu excepția place-cardurilor, a meniurilor și a caietului de amintiri, toate realizate de firma CAROUSSEL CARDS din Cluj)

Mai multe fotografii pe www.amaltdecor.ro

Pentru invitații, mărturii și alte lucruri inedite vizitați www.monamourstyle.ro unde găsiți detalii despre firma Caroussel Cards.

Ziua de poveste în fotografii

Cununia civilă

Mai multe culori pe www.fotokolor.blogspot.com

Jurnal de nuntă

MARELE EVENIMENT. A fost mai mult decât mă aşteptam. Mult mai mult. A fost mult peste ceea ce am visat. A fost perfect. Cuvintele le găsesc greu. Pentru că emoţiile au fost multe. De la emoţiile negative, griji şi gânduri, până la surprize. Cele mai grele au fost zilele dinaintea nunţii. Ziua de joi. 10 septembrie. Adică ultima zi de celibat.

JOI, 10 septembrie

Ora 18.00
Sunt stresată şi obosită. Am senzaţia că totul va fi un fiasco. Nu mai suport cuvântul nuntă. Nu vreau să mai fac nicio planificare, nicio listă. Nu vreau să mai ştiu de nimic.

Ora 20.00
Alex e cazat la hotel, invitaţii sună să anunţe că nu mai pot veni. Eu vreau să alerg la capătul pământului, să mă ascund într-o văgăună şi să nu mai ies niciodată de acolo.

Ora 21.00
Totul mă copleşeşte. Mă sună Ioana mea dragă, de departe. Din Scoţia. Ce să-i spun? Nu pot să fac altceva decât să plâng. Minute în şir la telefon. Telefonul sună mereu. Alţi prieteni buni. Toată lumea vrea să ştie cum se simte mireasa. Mireasa se simte neagră şi sfârşită.

Ora 22.30
Acasă. Noapte. Telefon mire. Supărare. Telefon mire. Împăcare. Telefon mire. Nervi din nou. Telefon mire noapte bună. Şi tot aşa. De vreo trei ori.

Ora 00.00
E miezul nopţii. Sunt agitată şi nu am somn. Mă tem că, dacă nu reuşesc să adorm mâine voi fi cu mintea tulbure. Aşa că, mă rog. Nu se poate să mă lase singură, tocmai acum. Sfântul Nicolae. Fecioara Maria. Şi îngerul meu păzitor. O rog şi pe bunica mea dacă poate, de acolo de sus, să ne vegheze.

Casc prelung. Clipe în şir. După o oră de rugăciune adorm în braţele sfinţilor. Ca un copil liniştit la sânul mamei sale. Ştiu că îmi sunt aproape. Iar asta îmi dă curaj.

VINERI, 11 septembrie

Ora 7.00
Dimineaţă. Soarele străluceşte. Mesaj cald mire. Norii din suflet se topesc. Ne căsătorim civil!!!! Asta e sigur. Nu am timp să mă gândesc prea mult. Iuli soseşte cu geanta ei magică, plină de culori. Întins, buclat. Ochi pictaţi, mână vrăjită. Sora mea dragă are grijă să nu mă supere nimic. Trei flori în păr şi parcă înfloresc. Culmea, sunt liniştită. Sau cel puţin aşa cred eu că sunt.

Ora 11.00
Ajungem la primărie. Cu Adi şi Fifi. Mama, tata, Doina, năşica, Ely, Adrian şi Mihai. În ochii tuturor simt emoţie. Vântul bate şi îmi flutură buclele. Mama lăcrimează. Sosesc prieteni de suflet. Mă bucur pentru că sunt alături de noi. Intim. Ştiu că e doar o formalitate dar în faţa ofiţerului de stare civilă îmi dau lacrimile. Am senzaţia că, dacă deschid gura voi plânge trei ore cu sughiţuri. Aşa că spun un DA gâtuit. Domnul Vorochievici adună, scade numerele destinelor noastre. Ne prezice ani fabuloşi. Şedinţă foto în parc. Adrian are grijă de toate. Se joacă cu soarele, cu umbrele şi lumina. Ţac, ţac. Face aparatul. Şi culege emoţiile şi gesturile noastre de tandreţe. Nu e uitată nici marea familie care aşteaptă liniştită pe margine. Vântul s-a liniştit.

Ora 14.00
Masă, în familie. Lumea s-a destins. Ne bucurăm de poze. Uite, instantaneu cum mirele. Cu naşii. Cu invitaţii.

Ora 20.30
Spre seară. Ultimele pregătiri. Telefon hotel. Telefoane firmă de decoraţiuni. Nu, nu vreau să fie aduse florile la prima oră. Dacă se ofilesc? Să vedem sala. Nu e rău.Telefoane, telefoane. Şerveţele. Roşii. Strică aspectul. Cromatic. Apare şi managerul de evenimente. Ne explică cum e cu culorile. Eu le ştiu pe ale mele. Auriu e auriu. Deci, fără roşu. Mirele, fugă la magazin. Luat alte şerveţele. Nu sunt bune. Fifi – soluţie salvatoare. Rezolvă ea, mâine. Pus place carduri. Meniuri. Câteva poze. E târziu, e târziu. Nu mai pot vorbi. Iar oboseală.

Ora 22.30
Ajung acasă. Mirele fuge la hotel. Mă rog iar. E mult după miezul nopţii. Adorm. Nu visez nimic.


SÂMBĂTĂ, 12 septembrie

ZIUA NUNŢII

Ora 13.00
Aranjatul miresei. E deja târziu. La ora asta trebuia să ieşim pe uşă. Am depăşit cu vreo două ore programul stabilit iniţial. Ei, şi ce? E nunta noastră. Şi în definitiv programul îl putem face noi. Aşa că nu mă agit. E timp destul pentru toate. Fifi aduce buchetele. De mireasă şi de naşă. Trandafiri. Albi. Şi roşii. Îmi plac.

Ora 15.00
Plecăm la şedinţa foto. Paul, Adi, Silviu. Doi fotografi profesionişti şi un operator la fel de bun. Trei oameni blânzi şi buni ca pâinea caldă. Naşii – Roxana şi Franco. Roxana, prietena mea dragă pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale, într-o delegaţie la mare acum nouă ani. Şi mirele.

Afară, soarele ne zâmbeşte. Nici frig, nici cald. Şi cel mai important, nu plouă.
Prima oprire – centrul vechi. Ne destindem. Străduţa Hanul cu Tei ne aşteaptă. Pe noi. Lumina e bună. Eu mă simt din ce în ce mai bine. Ating rochia de lemnele vechi. O pată. Dar mie mi se pare distractiv. Mă simt în largul meu. Mă strâng sandalele. Intrăm într-un magazin de anchităţi. Ţac, ţac. Furăm câteva ipostaze pentru eternitate.

Ora 16.00
O luăm la pas pe străduţele înguste şi pline de praf. Încet, fără să ne grăbim. Doar e ziua nunţii noastre. Ne bucurăm de timp, de tot. Oprim la BNR. Poate ne poartă şi nouă noroc. Ţac, ţac repetăm o schemă din dansul repetat cu Florin, magicianul paşilor pe ritmul muzicii.

Ora 16.30
Adrian se retrage. Pentru a o ajuta pe Fifi. Ea e omul orchestră. Şi are grijă ca totul să fie aşa cum am visat. Îmi ia de pe umeri sarcini grele. Lumânările. Buchetele. Sala. Restaurantul. Lumina. Mă ţine la curent cu tot. Florile. Sunt. Şerveţele. Sunt. Lumânările – în aerul condiţionat, dat la maximum. Florile rezistă. Aşa că, nu-mi fac griji.

Rămânem în centrul vechi. Pe o străduţă, „Zilele Bucureştiului”. Avem recuzită, decoruri, tot. Inclusiv coloane antice pregătite pentru un spectacol. Mai tragem câteva cadre.

Unul dintre organizatorii evenimentului ne face o poză şi în câteva clipe, ne-o oferă cadou, pe hârtie.

Trec domni şi domniţe în costume medievale. Râdem, ne prostim. Alături, lumea mănâncă mici. Mă aşez la coadă şi facem altă fotografie.

Ora 17.30
E târziu aşa că decidem să rămânem în oraş. Nu mai e timp să ne întoarcem acasă şi să ajungem la timp la biserică. Aşa că decidem să ne aşteptăm invitaţii în faţa bisericii Curtea Veche. Cea mai veche din Bucureşti. Ne aşezăm liniştiţi la o terasă în pasajul care duce spre Calea Victoriei. Apă rece şi cafele. Mă descalţ. Râdem iar. Lumea se uită ca la urs. Eu sunt fericită.

Un telefon vechi cu cartelă. Mai tragem două cadre. Ieşim din pasaj. O tânără de pe stradă îşi cere scuze şi mă întreabă dacă îi dau voie să meargă la toaletă. Fac ochii mari. Nu înţeleg, Ea repetă. Rugămintea. Apoi misterul se dezleagă.

Ne-a văzut la terasă şi a crezut că am închiriat pasajul. Că acolo ne facem nunta. Râdem iar. Primim urări de bine.

Ora 18.30
Se apropie ora ceremoniei religioase. Ajungem la biserică în maşina închiriată. Să ne ascundem, să ne ascundem! Mai e o mireasă. Să nu vezi mireasa! Eu nu cred în astea, dar mă supun. Măcar de atât să ţin şi eu cont dintre toate superstiţiile legate de nuntă. Stau cu spatele la nuntaşi iar cei dragi vin rând pe rând. Sărutări şi flori. Intrăm în curtea bisericii şi ne refugiem într-o capelă. Eu şi naşii. În faţă, icoana Sfântului Antonie cel Mare. Mă cuprind emoţiile. Mă duc lângă icoană, mulţumesc şi am ochii plini de lacrimi. Roxana, naşa mă încurajează: „Nico, sfântul de zâmbeşte. E bine!”.

Îmi vin în fire.

Ora 19.00
Emoţii din nou. Ajung prietenii mei dragi, din Ardeal (Alina, Dan, Georgia, Cristi, Alexandra, Cristi, Roveli), Găbiţa de la Piatra Neamţ, cele două Aline, fostele mele colege de facultate şi Adiţă, domnişoara de onoare într-o rochie demenţială. Găbiţa îmi face o surpriză. Îmi dă în dar cartea Oanei Pellea pe care culmea, intenţionam să mi-o cumpăr. În ea, o felicitare cu cuvinte calde. E greu să-i enumăr pe toţi. Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Familia Olteanu. Inclusiv nenea Marius, care s-a întors de curând din Nigeria. Emoţii multe. Nuntaşii aşteaptă cuminţi în faţa bisericii. Din când în când arunc o privire pe geamul capelei. Atunci o văd pe draga mea Carolina. Ea se luptă cu viaţa într-un scaun cu rotile. Inima îmi bate tot mai puternic iar lacrimile nu le mai pot stăpâni. Pentru că ştiu cât de greu i-a fost să ajungă la biserică.Un băiat care cântă la strană mă vede că plâng şi crede că e din cauză că am văzut o altă mireasă. E o prostie asta, să ştiţi, îmi spune. Chestia asta cum miresele. Că poartă ghinion. Mă îmbărbătează. Zâmbesc.

Ora 19.15

A sosit momentul. Intrăm în biserică. Patru preoţi şi corul. Mă uit doar în faţă. În spate, deloc. Dar simt emoţia celor dragi. Oricum şi eu am emoţii toată slujba. Mă străduiesc să nu plâng. Îl ţin strâns de mână pe mire. Nu se spune degeaba că nunta e una dintre taine. M-am convins. Discursul de sfârşit al preotului e presărat cu pilde.

Apoi felicitările. S-a lăsat întunericul. Câteva fotografii de grup. Gata. Toată lumea la maşini. Mă simt eliberată. Şi uşoară ca un fulg.

Fifi e la restaurant. Mă sună şi-mi spune că totul arată super.

La 20.55 ajungem la hotel. Exact cum ne-am propus.

Ora 21.00
Urcăm. Primim invitaţii. Sala străluceşte iar lumânările aprinse îi dau o scânteiere aparte. Oglinzile amplifică efectul. Deci nu toate visele sunt premonitorii. Nu s-au greşit nici culorile şi nici nu m-am trezit ca-n coşmar cu flori de plastic pe mese. Andra Petrescu, de la firma de decoraţiuni Amalt Decor nu m-a dezamăgit. A fost aşa cum mi-a lăsat impresia încă de la prima întâlnire, o profesionistă. Un om minunat care face totul cu pasiune.

Mi-a făcut şi o surpriză. Lumânările de pe masa noastră sunt decorate cu scorţişoară, câlţi şi felii de portocale uscate. Îmi plac mult. Sunt relaxată iar invitaţii sosesc rând pe rând. Surprize.

Domnul Nezir ne aduce cadou o cărămidă. S-o punem la temelia casei noastre.

Ora 22.00
Aştept cu nerăbdare primul dans. Mă tem că nu mai ştiu paşii, mişcările. Arunc o privire pe ultima repetiţie, înregistrată pe aparatul foto. Şi repet în gând mişcările.

Schimb pantofii. Intră în scenă sandalele din Argentina. Mult mai confortabile ca primele sandale. Cele făcute de trei ori.

Ora 22.30
Dansăm. Sincer, nu văd nimic în jur. Aud aplauze şi mă concentrez pe dans. Un, doi, trei, patru. Număr. Din fericire, Alex nu mă calcă pe picioare. Şi nici pe rochie.

Se dă startul la dans.

Schimb şi sandalele din Argentina cu sandalele de rezervă. Perechea numărul trei. Eu sunt fericită.Toată agitaţia s-a risipit. Aşa că dansez nebuneşte.

Fifi şi Blonda sub acoperire mă lasă fără mire destul de devreme. Telefoane. Negocieri. Fără succes. Dau tot ce îmi cer. Îl vreau înapoi.

Ora 2.40
Mire şi Lore îşi iau revanşa. Mă fură. Lore vrea să mergem în club. Eu nu vreau să lipsesc prea mult. Paul vine cu soluţia. Oprim la stadionul din apropiere. Se toarnă o reclamă publicitară la bere. Intrăm. Facem poze în tribune. Cineva îmi aruncă o minge. Lore negociază revenirea.Ce să cerem, ce să cerem? Ceva greu de găsit la ora asta – frişcă şi căpşuni. Sunt sigură. Nu mă mai recuperează nimeni! Lore oferă şi soluţia – magazinul din colţ. Alex ne anunţă că are plata – căpşuni îngheţate beton şi un tub de frişcă. Răpitoarele cedează.

Ora 3.20
Din nou la restaurant. Îi dedic lui Alex melodia pe care o fredonez de mică, din copilărie. Dansăm. Eu cânt.

Nu vreau ca visul să se termine aşa de repede. Aş vrea să ţină ca-n poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Ora 4.30
Invitaţii se retrag. Realizez că am uitat să arunc buchetul. E prea târziu. Chestia cu luatul voalului nu am vrut eu s-o fac. Oricum nu am ţinut cont de tradiţii. Nu am plecat cu alai şi nici nu am vrut să aud vreo strigătură care să mă trimită cu gândul la înmormântare, nu la nuntă.

Ora 7.00
Doar noi doi, în camera de hotel. Cuvintele se opresc în mijlocul frazei. Aproape aţipesc în timp de vorbesc. Adormim buştean, îmbrăţişaţi. Şi fericiţi.

P.S. Nu ştiu cum sunt alte mirese dar pentru mine, ziua nunţii a fost cea mai fericită din viaţa mea. Poate pentru unii pare exagerat dar aşa a fost. Ştiu sigur că din ceruri am avut ajutor. Aşa am simţit. Şi toate au fost aranjate de o mână vrăjită. În aşa fel încât eu, MAMA MIRESELOR STRESATE să devin ŞEFA MIRESELOR FERICITE.

Mi-a fost teamă că grijile mă vor copleşi. Dar nu a fost aşa. Am simţit din plin evenimentul şi m-am bucurat de el. Chiar m-am distrat la nunta mea. Şi parcă totul a curs de la sine.

Pe fuga

Maine plecam in vacanta. La prima ora. De abia am gasit un ragaz. Nu am diacritice pe laptop. Am multe de spus dar pana reusesc sa-mi pun gandurile si emotiile in ordine va invit inca o data pe blogul www.fotokolor.blogspot.com daca doriti sa vedeti fotografii de la nunta. Mie imi plac mult. Dar va las pe voi sa apreciati.

Daca vreti sa vedeti si imagini puteti intra pe link-ul:

http://www.antena1.ro/index.php?page=news&subcat=1&id=62789&currentPage=7

De abia astept sa povestesc mai mult.

Nunta. Prima parte

Mă cheamă Moraru. Şi a fost frumos, frumos. Acum sunt obosită şi mă pregătesc pentru ZIUA CEA MARE. Mâine. Am simţit multe astăzi. Parcă am fost aşa învăluită în dragoste. Nu ştiu, aproape că nu pot să explic. Un sentiment magic. Bucurie. Emoţie. Prieteni dragi. Multe.

Mai multe voi povesti după ZIUA DE MÂINE.

Până atunci, pentru că ştiu că sunteţi curioşi vă invit să vedeţi poze pe blogul prietenului nostru Adrian Popa care a fost alături de noi, trup şi suflet. Şi asta se vede. În fotografii.

Blogul e www.fotokolor.blogspot.com

Cuvintele sunt de prisos. Mulţumim, mulţumim, mulţumim.

Mâine. E ziua în care ne căsătorim în faţa Domnului. Dacă vreţi să mă vedeţi în rochia albă vă invităm la Biserica Sfântul Anton (Curtea Veche) din spatele Hanului lui Manuc, la ora 19.00

Cununia civilă

Mâine la ora 11.30 la Primăria Sectorului 2 voi renunţa la numele atât de drag mie, Ţintea. Dacă doriţi să fiţi prezenţi la eveniment vă aşteptăm cu drag.

Patru zile până la nuntă

Patru zile până la nuntă. Nu ştiu de ce dar mă simt epuizată. Am febră şi dau semne de răceală. S-a dus pe apa sâmbetei toată starea de bine.

E clar că nu voi fi o mireasă bronzată. Am fost la solar ieri pentru prima dată şi de aseară mi-e rău. Aseară am avut simptome de insolaţie, greaţă şi febră. Plus nişte bubiţe roşii pe faţă. Din fericire au dispărut, până dimineaţă.

Azi ne-am trezit la 6 şi de atunci suntem într-o goană nebună. Da. M-am vopsit. Îmi place culoarea. Ce frumos. Ce frumos. Să mergem în Iancului. M-a sunat un curier că vine coletul. Să oprim şi la magazin poate găsim aici cadoul pe care îl căutăm. Nici aici nu e pe stoc. Lasă, mergem şi în Obor. Am ajuns în Iancului. Nu, nu a venit coletul. Magnificul colet cu place carduri de la Cluj. Care ar fi trebuit să fie trimis de joia trecută. Mergem la Obor. Găsim cadoul. Ura. Ura. Telefon din Iancului. A venit coletul. Cale întoarsă în Iancului. Am crezut că folosesc un carton mai tare. În fine. Să sunăm la cel cu închiriatul maşinii. Câteva modificări. Apoi la cofetăria Agapitos. Ştiţi am comandat la dumneavoastră un tort cu flori naturale. Răspuns: noi nu facem. Ba da. Faceţi. Şi a rămas că vă aducem noi florile. Răspuns: noi nu facem torturi cu flori naturale. Vine colega la telefon. Heloooo am comandat un tort de nuntă cu flori naturale. Da. Şi? Şi a rămas că vă aducem noi trandafirii sâmbătă la 10 dimineaţa. Mdda. Şi nu se ofilesc până seara????? Păi, se înnegresc. Adică cum? Ce înseamnă asta? Adică se ofilesc? Păi, da. Ok. Şi de ce nu mi-aţi spus când am dat comanda, întreb. V-am spus. Nu, nu mi-aţi spus. Adică eu cumpăr de 2 milioane nişte trandafiri care vor ajunge gata ofiliţi la local. Bun. Atunci vă rog faceţi trandafirii din marţipan. Păi, dacă vreţi să faceţi vreo modificare trebuie să veniţi aici că noi avem treabă şi nu avem timp să vorbim la telefon. Ce să mai zic. Celebra cofetăria Agapitos. Renumita. Unde un kilogram de tort costă dublu faţă de preţul mediu al pieţei. În fine. Repede în Drumul Taberei. După-amiază trebuie să ne întâlnim cu DJ-ul. Dansul nu merge deloc. Uit schemele paşii, totul. Gata. E ora. Merg eu la întâlnirea cu DJ-ul. La întoarcere în maşină vorbesc non stop la telefon. Doamne, oare voi avea energie în ziua cea mare? E deja seară. Acum mi-e rău. Parcă mi-am pierdut şi vocea şi simt că ard. Nu am putere să scriu place cardurile. Mă pun în pat. Mirele e acum la farmacie. Să-mi ia vitamina C şi pastile. Trebuie să mă pun pe picioare. Dar mâine ne aşteaptă o nouă zi, la fel de plină.

Mai sunt 5 zile

Nu ştiu dacă mi se trage de la petrecerea burlacelor. Sau poate e mirosul de vacanţă în aer. Dar sunt fericită. Şi îmi încarc bateriile pentru seara cea mare.

Azi noapte am dormit în sfârşit. Ştiam că nu trebuie să ne trezim pe goană, că niciunul nu mai trebuie să ajungă la o destinaţie precisă, pe listă nu mai erau chestii grele şi complicate.

Aşa că am întârziat mai mult în vârful patului. Gustând din licoarea cea dulce, cafeaua.

Nu m-am supărat că nenea de la local nu ne-a răspuns la telefon deşi aveam întâlnire cu el. Nu. Ştiam că nu va răspunde. Nu mă întrebaţi de ce. Din seria ştiu ce se va întâmpla. Poate va răspunde mai târziu. Pentru că sunt singură că nu va suna el înapoi.

Şi nu m-am supărat nici când a sunat telefonul şi am fost anunţaţi că X şi Y nu mai ajung la nuntă. Am înţeles repede din cuvintele lui Miki: "staţi liniştiţi". Şi am stat şi eu liniştită.

Nu mi-am făcut griji chiar dacă pachetul de la Cluj e încă pe drum.

Am lenevit în braţele lui Miki.

În definitiv ne căsătorim. Vreau să ne bucurăm de momentul ăsta. Sunt sigură că lucrurile se vor aranja. Nu mai sunt prea multe de pregătit. Oricum amân momentul listelor. Care cu cine pleacă, cine cu cine în ce maşină se urcă. Şi aşa mai departe.

Am stabilit şi locurile unde vom face fotografii. Sper doar să nu plouă. Poate câţiva stropi când suntem în biserică. Nu vreau mai mult. Nu vreau mai mult.

Poate de mâine va trece starea de visare. Dar astăzi... încă nu.

Petrecerea burlacelor. În imagini.

Legendă:

Fotografiile nu sunt puse în ordine. Am încercat dar nu am reuşit.

Fotografia nr. 1 Aşa am plecat.
Fotografia nr. 2 Mihaela. Mirela şi Adi. Şi genţile.
Fotografia nr. 3 Fifi, mireasa şi Blonda sub acoperire
Fotografia nr. 4 Mireasa dezlănţuită
Fotografia nr. 5 Tortul minune
Fotografia nr. 6 Făcăleţul lui Miki
Fotografia nr. 7 "Love of my life"
Fotografia nr. 8 Mireasă cuminte
Fotografia nr. 9 Mic îndreptar pentru fetele pasionate de pantofi
Fotografia nr. 10 Fericirea copilului care primeşte cadouri
Fotografia nr 11 Geantă cu cadouri şi mireasă curioasă
Fotografia nr. 12 Muşcă sau nu?
Fotografia nr. 13 Confirmarea
Fotografia nr. 14 Ploaie

Petrecerea burlacelor

Sunt obosită. Dar e aşa o oboseală amestecată cu o stare de fericire. Sunt undeva, în nori. Plutesc. A fost aşa de frumos. Aşa de frumos. Am avut cea mai frumoasă petrecere din viaţa mea. Petrecerea burlacelor. Am primit doar câteva coordonate - ora şi locul. În rest, doar surprize.

Fifi şi Simo au fost organizatoarele şefe. Eu singură, stresată cu pregătirile pentru MARELE EVENIMENT nu aş fi organizat nimic. Iar Fifi şi Simo au avut ajutoare dragi mie. Adiţă, Nadina, Lavinia, Alina, Leocadia, Adriana, Mirela, Mihaela. Sunt atât de multe de spus. Şi am prea puţine cuvinte. Am aşa, ceva în interior. O bucurie imensă.

Am ajuns la locul petrecerii cu întârziere. Şi aveam deja emoţii.

Fetele mă aşteaptau cu o felicitare cu cuvinte calde.

Apoi barmaniţa mi-a adus două geamantane, puse unul peste altul. Bagajul dumneavoastră, spune.

Eu simt cum emoţiile cresc. Nu am curajul să deschid primul geamantan. Cel mai mic. Şi în plus nu ştiu cifrul. E simplu 0, 0, 0. Dar cine să nimerească???? Până la urmă am succes. Primul geamantan se deschide. O mulţime de cadouri. Toate bine împachetate. Fifi le-a ales cu grijă şi le-a ascuns în spatele unei hârtii colorate. Mâinele îmi tremură. Mai ceva ca la live-uri.

Nu am curajul să le deschid. Mi-e teamă să nu scot ceva care să mă şocheze. Mă gândesc la orice. Gata, prind curaj. Cadourile mă fac să râd. Pentru Miki, un făcăleţ. Pentru mine, pastile XANAX. Primesc şi un polonic, doar, doar învăţ şi eu să fac o ciorbă. Apoi o cutie drăguţă. În ea o suzetă şi o jucărie. Bun. Nu mă grăbesc dar nu se ştie niciodată, poate barza e mai aproape decât credem noi.

Apoi uleiuri frumos mirositoare. Plus o şedinţă de masaj şi spa. Hmmmm. De abia aştept.

Cu siguranţă voi începe un nou capitol pantofi. Acum am şi ghid "Secretele unei dependente de pantofi". Fetele ştiu de ce!!! Pentru Miki, am teste scoase din "Căsnicia perfectă".

Am primit aşa de multe cadouri încât nici nu ştiu pe care să le amintesc.

Oricum finalul a fost cireaşa de pe tort. Dacă vă mai îndoiţi cumva pot să vă spun că am fost declarată MIREASA ANULUI 2009. Titlul a fost acordat în urma deliberărilor unui juriu exigent format din Comitetul Naţional al Nevestelor Profesioniste. Am şi diplomă. Şi cu ocazia asta mi-am văzut pentru prima dată scris pe hârtie şi noul nume. Oricum diploma e bestială şi am expus-o deja în sufragerie.

Trebuie să amintesc şi de tortul de la Cofetăria Alice. Marţipan. Prelucrat perfect. Vesel. Şi bun.

Aşa cum era de aşteptat mireasa s-a dezlănţuit. Chiar dacă formaţia nu a vrut sub nicio formă să cânte "ceva Nirvana". În schimb a mers ca unsă dedicaţia fetelor "Supergirl!". A fost frumos, frumos. Atât pot să spun. Că m-am simţit în formă şi că nu aş mai fi plecat acasă.

După miezul nopţii a venit şi mirele. Şi o mână nevăzută i-a regizat intrarea. Pentru că fix în acel moment cânta piesa "Love of my life". Şi mie mi-a venit să plâng.

Aproape de ora patru ne-am retras spre casele noastre. Afară turna cu găleata şi eu aveam chef să dansez în ploaie.

Dar Fifi m-a trezit la realitate. Şi m-a dus la maşină ca să nu răcesc cumva până la nuntă.

Mai sunt multe de spus. Multe. Nu am putut nici să dorm. De fericire. M-am trezit după trei ore de somn şi m-am uitat la fotografii. Iar dimineaţă am desfăcut încântată bagajele din genţi. Am fost aşa veselă la fel cum e un copil la pomul de Crăciun.

Ce să spun? Şi cum să mulţumesc? Mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumesc. Tuturor. Şi pentru organizare. Şi pentru cadouri. Şi pentru cuvinte. Şi pentru că aţi fost acolo. Petrecerea aceasta va rămâne mereu în inima mea.

P.S Mai târziu, povestea în fotografii.

E sigur. Ne căsătorim

Ultimul hop. A trecut. E sigur. Pe 11 septembrie ne căsătorim. Civil. La ora 11.30. La Primăria Sectorului 2. Cea de lângă Bucur Obor. Era cât pe ce să pierdem startul pentru că, atenţie actele trebuie depuse FIX cu zece zile înainte de data căsătoriei. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dar nimeni nu-ţi spune asta. În fine. Sincer mie mi se pare o prostie. Da, ştiu teoria că trebuie afişată la primărie hârtia. Că de, poate cineva vrea să conteste uniunea. Oricum nu mi se pare corect că statul te constrânge. Poate că eu mă întâlnesc cu Gigel azi şi mâine vrea să mă căsătoresc. De ce să nu pot?

Să revin. Stând la coadă la Oficiul Stării Civile mi s-au topit picioarele când mi s-a spus că nu pot să mă căsătoresc pe 11. Dar pot pe 12. Sau pe 13 că mai sunt locuri. De parcă suntem la coadă la pâine. Hellllloo, eu pe 12 am nunta cum să fac pe 13 cununia?

Vociferări. Emoţii. Practic totul ar fi fost dat peste cap. Toate planificările.

Aşa că nu avem de ales. Dăm încă o fugă contracronometru la doctor. Şi iar înapoi. La Oficiul Stării Civile.

Până la urmă nu am avut nicio obiecţie legată de oră. Ar fi fost culmea. Chiar dacă ştiu că e în miezul zilei iar cei mai mulţi prieteni nu au cum să ajungă. Pentru că sunt la muncă. Eu aş fi vrut cununia mai după-amiază. Oricum la Oficiul Stării Civile nu se lucrează după ora 14.00. Deci o oră mai târzie nu ne-ar fi ajutat prea mult. Altă prostie. Sau poate se lucrează dacă te cheamă, cumva. Sau dacă ai pile. În fine. Nici cei care vin de la depărtare nu pot să ajungă, asta e clar. Pentru că vor fi pe drum. Dar asta e. Eu nu sunt supărată. E bine că, măcar a rămas totul conform planului.

În definitiv cununia civilă e o formalitate.

În rest multe alte nimicuri. Şi complicaţii diverse. Tanti care ne-a promis un preţ bun la închiriatul maşinii şi-a dat demisia. Dar am găsit altă firmă. Şi sper să fie oameni de cuvânt.

Toate trec însă. Mai e puţin, puţin.

Azi e ultima zi de muncă. Şi simt aşa, dintr-o dată toate emoţiile. Până acum a fost agitaţia nebună. Pregătirile. Renunţările. Alegerile. Detaliile. Şi acum simt altfel. Am aşa, nişte fluturi. Voi fi mireasa. Mai e atât de puţin. Sandalele din Argentina au sosit. Mă strâng. Dar nu contează. Pentru că îmi plac enorm. Şi am şi nişte opinci, de rezervă. Voi dansa. Poate că la primul dans nu voi străluci pentru că stăm prost cu sincronizarea dar ...sper să nu conteze chiar atât de mult. Deja aud muzică. Aud aşa muzica în cap. Îmi vine să dansez. Mă gândesc cu emoţie la slujba din biserică. La toţi prietenii care vor fi acolo pentru noi.

Tortul miresei

Să vorbim despre tort. Am crezut că va fi cea mai uşoară alegere. În definitiv, ce poate fi atât de greu? E doar un tort. Un tort de mireasă.

Prima oprire. Cofetăria Ana. Din Pipera. Toată lumea a auzit de Ana. Are o reputaţie bună. Am crezut că prima oprire va fi şi prima servire. Dar....NU. Era sâmbătă şi laboratorul era gol. Tanti de după tejghea ne-a privit cu ochi mari când a auzit că mai avem vreo două luni până la nuntă....Că de, tortul se comandă aşa, cu câteva zile înainte. Nu am ştiut. Eu credeam că e mai bine să faci totul din timp.

În fine, cerem un catalog. Şi primim un album cu vreo 10 fotografii 9 pe 13 care arătau ca acum o sută de ani. Şi torturile la fel. Pe bune, că la fel. Dar cu flori naturale puteţi să decoraţi tortul, întreb. Aaaaaa, nu ştiu. Nu am mai făcut.

Nu mai ţin minte exact preţul pentru un kilogram de tort. Parcă 60 şi ceva. Şi vreo 80 transportul. Şi nu ştiu cât suportul. Era oricum peste preţul pieţei. Am plecat dezamăgită. Mai încercăm. Mai încercăm. Doar e prima cofetărie, m-am gândit.

Aşa că am început căutarea asiduă pe internet. Aşa am aflat de cofetăria Maria, din Aviaţiei. Păreri bune. În plus, am găsit printre apropiaţi nişte clienţi. Gata, asta e! Cea mai simplă alegere. Şi kilogramul de tort mai accesibil ca preţ. Prăjiturile de aici sunt recunoscute pentru că sunt făcute cu frişcă bătută, nu sintetică. Aşa că a doua oprire - cofetăria Maria. Când am ajuns totul era gol. Cofetăria, tot. Nu era nimic în galantar. În geam, un bilet. Concediu de odihnă o lună. Păi cum, toată cofetăria????? Şi nunţi, şi onomastice, şi botezuri, nimic? Ok.

Aşteptăm. Trece luna. Revenim. Sâmbătă. Aglomeraţie. În cofetărie, cozi. Pe două rânduri. Căldură. Aer condiţionat întreb? Nu. Mor de cald. Şi sunt şi foarte obosită. Vreau doar să întreb de un tort. Dar unde? Trebuie să aştept la coadă. În fine. Până la urmă mi s-a pus în braţe un catalog. De întrebat detalii nu am pe cine. Că se vând prăji pe bandă rulantă. Iar fotografiile cu torturile ...Nu ştiu. Eu vreau să fie îmbrăcat în marţipan. Deci, nu. Am cumpărat câteva prăjituri care au fost delicioase, recunosc. Cu siguranţă şi torturile sunt foarte bune dacă alegi să fie doar cu frişcă. Dar eu vroiam marţipan.

Aşa că, m-am întors din nou la domnul GOOGLE, GOAGĂL, GUUGLE. Că doar el m-a salvat de atâtea ori. Am intrat pe forumul de mirese şi am luat la rând cofetăriile. E drept, multe dintre ele nu au pagini de internet. Dar am citit păreri, pro şi contra. M-am uitat la zeci de fotografii. Şi am descoperit cel mai sinistru lucru. COFETĂRII FURĂCIOASE. Deci dragi cofetari, patroni de cofetari sau cum vă numiţi, vă rog eu frumos nu mai furaţi fotografii de pe site-urile străine de profil şi nu le mai puneţi pe pagina voastră de prezentare ca şi cum ar fi marile voastre realizări. Serios. Dacă poţi să faci doar două torturi fă-le pe alea, dar fă-le bine. E ca şi cum eu m-aş semna pe o ştire care a scris-o sau obţinut-o altul.

Dezamăgirile s-au ţinut lanţ. Pentru că la pretenţiile de Mic Paris stăm foarte prost la capitolul inspiraţie. Poate că, nu ştiu, poate că mirii îşi mai doresc şi altceva în afară de trandafirii grosolani din marţipan spoiţi cu albastru sau roz ţipător. Şi alte torturi, mai atipice. Un prieten artist mi-a spus că nu e greu, cel mai bine ar fi să fac eu macheta tortului din carton şi să mă duc cu ea la o cofetărie. Asta mi-ar mai trebui!!! Să mă apuc să fac şi machete de tort.

Am avut şi câteva clipe de fericire. Pasagere. Am nimerit uneori pe site-uri unde mi-au plăcut torturile. Dar fericirea a durat doar până am realizat că dulciurile respective erau realizate în alt oraş.

Oricum cele mai aspectoase torturi le-am găsit pe site-urile unor cofetării din Cluj, Braşov, Timişoara şi Oradea. Iar numărul 1 în top e http://www.cauttort.ro/

Ca de obicei, mirele a fost deschis la nou. Doar, doar s-o calma mireasa. Aşa că, după rochia de mireasă făcută la Sibiu, invitaţiile şi meniurile făcute la Cluj, sandalele comandate din Argentina a acceptat şi ideea de a realiza tortul la o cofetărie din ţară.

Din păcate cei de la http://www.cauttort.ro/ nu aveau posibilitatea să-l transporte. Aşa că am renunţat la idee.

Am restrâns seria căutărilor la Bucureşti. Am mai făcut o oprire undeva aproape de Bucur Obor unde e un laborator care face torturi bune dar din nou era sâmbătă şi am dat peste o vânzătoare cam aeriană care mi-a prezentat un catalog cu nişte torturi făcute în străinătate (nu ştiu de ce, dar chestia asta îmi suna cunoscut) şi în plus, nu făceau decât torturi din ciocolată.

După lecturile pe forumuri am văzut că nu poţi da greş cu Cofetăria Agapitos. Au preţuri destul de ridicate dar şi reputaţie bună în domeniu. În fine. În sâmbăta aceea până şi în Cofetăria Agapitos din Dorobanţi se stricase aerul condiţionat. Poate pentru că am intrat eu în cofetărie :))). Au ceva modele de tort mai răsărite, multe copiate tot după modelele din străinătate. Desigur marţipanul nu e prelucrat la fel de minuţios iar la compoziţie nu ai decât două variante (black forest şi una biscotino).

Sincer, prăjiturile sunt tare bune şi m-ar fi tentat teribil o compoziţie cu cappucino sau caffe latte dar la următoarea vizită tanti vânzătoarea mi-a spus că dacă vreau totul se poate pe propria semnătură, aşa că am renunţat la ideea revoluţionară.

Pentru că atunci nu se lucra la laborator am amânat comanda. Am revenit şi nu am mai stat pe gânduri. Am comandat un tort clasic, fără prea multe briz briz-uri. Un tort obişnuit. Frumos şi simplu. Acum rămâne de văzut dacă gustul acestuia va fi pe placul invitaţilor.

Două săptămâni. Şi o zi.

Mai sunt două săptămâni. Şi o zi.

Zilele se rostogolesc unele după altele. De fapt nu se rostogolesc, cad unele peste altele ca la jocul de domino. Câteva nopţi am dormit pe repede, m-am trezit de nu ştiu câte ori, am avut insomnii şi un singur stres, pleacă sau nu Madonna, a ajuns sau la aeroport, a ieşit sau nu din hotel şi aşa mai departe.

Printre toate astea s-au strecurat şi gânduri legate de chestiile care trebuie rezolvate cu două săptămâni înainte de nuntă....

Deci dă ok-ul pentru meniurile de la Cluj, e spaţiu prea mult între text şi steluţe, deci vă rog să fie toate cu maro, da, nu pot să-mi fac programare la pedichiură, totul e ocupat, când ajunge comanda de la Oriflame, cafeaua din Germania nu putem s-o ridicăm că nu a fost pus coletul pe numele nostru, ăia nu au trimis încă pantofii din Argentina, confirmă codul poştal, mai confirmă şi adresa, şi strada, şi ţară şi aşa mai departe, da, nu ştiu când ajung la solar, cică ai nevoie de cinci şedinţe ca să te colorezi frumos, nu putem da comandă de tort, pentru că sâmbăta nu se lucrează la laborator, să ducem costumul la scurtat, nu am cumpărat butonii, nu uita de cămaşa pentru cununia civilă, te rog ia-o pe asta exotică, turcoaz, nu vrei, e ok şi cea gri, cum găsim piesa pentru dans, trebuie să aibă o calitate mai bună, când repetăm şi noi, să sunăm pentru confirmări, să vedem cum facem aranjarea la mese, avem numai cu numere impare, deci nu e bine ocupă prea mult loc, dar nimeni nu poate fi mutat că X nu cunoaşte pe nimeni de la masa Y, şi nici Z de la masa W, să tăiem de pe listă, să punem pe listă, da, să ne întâlnim cu cei de la firma de decoraţiuni, nu uita de lumânări, mai trebuie să-mi cumpăr un ruj, că nu am, de ce fel de agrafe am nevoie, să nu uităm de ramă, da, trebuie reparată draperia, să ceri bormaşina, am primit mesaj de la bancă că trebuie să plătesc rata, cum facem cu analizele, să multiplici te rog actele pentru cununia civilă, a nu se potriveşte cafeaua....

Şi tot aşa....

Şi NU, NU SUNT STRESATĂ. Nici nu am timp să mă gândesc cum mă simt.

AMR 20 de zile

Mai sunt 20 de zile. Şi de abia acum am început să am fluturi în stomac. De exemplu astăzi, la croitor când l-am văzut pe domnul mire îmbrăcat în costumul de ginerică! Şi tot astăzi, când am revăzut sala nunţii, amenajată pentru un eveniment similar.

Mai avem lucruri destul de mărunte de aranjat. Unele se aşează parcă singure, de la sine. Le aşează o mână vrăjită. Sau nu ştiu, poate pur şi simplu nu mi se mai par mie atât de importante. Sau nici nu erau.

Cred că voi fi emoţionată, asta e sigur. Şi sper să nu plâng prea mult.

Nunta prinde contur. Văd totul cu ochii minţii, privirile celor dragi, îmbrăţişările, lacrimile furişe, florile, sala, rochia, sandalele, totul. Aproape că aud şi muzica. Muzica nunţii mele. Şi vizualizez dansul. Şi zbânţuiala nebună.

Sandale de mireasă. Partea X

Am comis-o! Sau cum să spun? Dacă prima şi a doua achiziţie de sandale la comandă ţi-au scos peri albi de ce să nu începi un nou capitol numit "cumpărături online"??

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu una, n-am stat nicio clipă pe gânduri. După câteva zile de aşteptare ieri, pe înserat am primit în sfârşit un semn de viaţă de la firma de pantofi din Argentina. UN MAIL. În care scria negru pe alb, că TOTUL ESTE POSIBIL. Că pentru o "bride" sandalele pot ajunge de la mii de kilometri distanţă, chiar şi în 5 zile. 5 zile desigur, după ce se face plata.

Am simţit aşa, un val de bucurie. Îmi venea să sar în sus. Mirele dormea sus dar nu m-am putut abţine: l-am trezit să-i dau vestea. Sincer el chiar s-a bucurat. Acum nu ştiu dacă s-a bucurat pentru că era sigur că a scăpat de câteva drumuri pe la magazine sau de corvoada şi de emoţiile unei potenţiale noi comenzi de sandale care îmi dădea deja târcoale. (Pentru că am găsit ceva care mi-a făcut cu ochiul pe site-ul www.belpaso.ro)

Oricum după ce am primit mailul m-am gândit că trebuie să risc. Sincer, până la nuntă mai sunt mai bine de trei săptămâni. Sandalele au timp să ajungă! Banii i-am trimis la prima oră cu Western Union. Acum tot ce mai aştept e un semn de la firma din Argentina. O confirmare că mi-au primit banii şi că sandalele sunt deja pe drum.

Se explică de ce am verificat astăzi mailul de nu ştiu câte ori. Încă nu am primit niciun răspuns. Dar mă gândesc că şi primul semn l-au dat cu întârziere, aşa că...

Un lucru este clar, dacă nici sandalele astea nu ajung la timp, sau se întâmplă din nou ceva şi îmi sunt mici, mari, largi etc altele de rezervă nu-mi mai cumpăr. Nu ştiu. Voi folosi alte sandale pe care le am deja, voi dansa desculţă sau mă voi maltrata în prima pereche de sandale de mireasă. Cele care mă cam strâng.

Nu ştiu. Oricum ideea că le voi avea pe cele pe care mi le-am dorit m-a însufleţit. M-am gândit că poate totuşi, cineva acolo sus mă iubeşte. Oricum uneori apreciezi mai mult lucrurile obţinute cu mai mult efort.

Ştiu. Vorbim doar de nişte banale sandale. Dar cine iubeşte pantofii poate că mă înţelege.

Blestemul pantofilor

Cred că trăiesc într-o conspiraţie. Nu-mi e dat să port pantofi făcuţi pe comandă. Sau cel puţin asta cred după ce:

1. Mi-am comandat sandalele de mireasă. Le-am făcut de trei ori. Am schimbat vreo cinci modele. Am făcut opt drumuri. O dată mi-au ieşit prea mari. O dată prea mici. De două ori s-au greşit nuanţele. Doamna designer mi-a spus să dau şi eu pentru ea un acatist la biserică. Că poate ies aşa. Adevărul e că mă săturasem. Vroiam să le văd o dată gata. Că se transformaseră într-un laitmotiv al existenţei mele. Am optat până la urmă pentru un model destul de banal, clasic pe care puteam să-l găsesc şi în magazin. Şi la care desigur, pielea sidef aleasă a fost înlocuită din greşeală cu alta, mată, un alb unt, simplu. Şi oricum perechea finală mă strânge puţin. În fine.

2. Mi-am comandat sandale pentru cununia civilă. La altă firmă. La un preţ mai bun. Au ieşit frumoase, nimic de spus dar mai întâi le-am testat la un botez şi am realizat că bareta din spate îmi cade mereu din picior iar eu mă aplec cam după fiecare pas să o ridic.

3. Am modificat sandalele pentru cununia civilă şi am înlocuit o parte din bareta din spate cu elastic. Chiar şi aşa, bareta alunecă deci prea multe schimbări nu sunt. Noroc că la starea civilă totul se desfăşoară repede DA, DA de ambele părţi şi gata!!!!

4. Pentru că era evident că sandalele de la punctul 1 nu sunt de cursă lungă am decis să-mi comand nişte pantofiori de rezervă. După îndelungi căutări am găsit sandalele ideale. Sunt făcute în Argentina şi importate de o firmă românească. Ca să fie totul gata din timp am dat comanda la începutul lunii iulie. Am fost şi la firmă ca să probez, să fiu sigură că măsurile se potrivesc adică 37 înseamnă 37 şi aşa mai departe. Mi s-a spus că în trei săptămâni sosesc. După trei săptămâni am sunat la firmă şi mi s-a spus că ăăăă.....de fapt au uitat să mă anunţe că firma din Argentina nu mai are nu ştiu ce material necesar pentru săndăluţe. După alte câteva zile am răsuflat uşurată când am aflat că firma din Argentina a găsit materialul cu pricina (în definitiv cred că era vorba de vreo 20 de cm) şi că sandalele le voi primi pe 15 august.

Pe 14 august am primit telefon de la mama domnişoarei care se ocupă de firma cu pricina şi sâmbătă m-am prezentat să le ridic. Am uitat să spun că săndăluţele astea păreau ideale, cu piele întoarsă pe interior, cu talpă făcută special pentru dans şi aşa mai departe...

Aşa. Am ajuns la firma cu pricina. Şi când colo, ce să vezi? Nu se ştie din ce motiv SANDALELE MELE erau mărimea 36. Asta în condiţiile în care eu port 37. Sincer m-a pornit plânsul mai ales când mama domnişoarei mi-a explicat că poate totuşi se lasă!!! Doamne, oare de câte ori am auzit asta în ultimele luni? Ce să se lase când mie nici sângele nu-mi mai circula prin picior????

Domnişoara care face propriu zis comenzi este plecată şi se întoarce pe 1 septembrie. Este puţin probabil ca în mai puţin de două săptămâni să-mi ajungă alte sandale. Şi sincer dacă nu am reuşit să le am în două luni, de ce aş reuşi în două săptămâni?

Aşa că în acest moment caut sandale de mireasă de rezervă. De dans. Fac rabat la model. Caut comoditate.

Nu mai am foarte mult timp la dispoziţie...

Aşa că...are cineva vreo sugestie?????