Planuri

Urăsc iarna. Da. Am mai spus-o. Și mă gândesc cu groază cum ies mâine de la capătul lumii pentru a ajunge la celălalt capăt. Adică la muncă. Astăzi nu am scos nasul afară, nici măcar pe fereastră. Am privit doar de după perdea Spaima Albă. Să văd cum cresc troienele, dacă mai viscolește sau nu.

În aceste momente îmi doresc să fiu iar la școală. Pentru că, dacă aș fi la școală, mâine aș fi liberă, nu-i așa? Chiar nenea Boc mi-a dat învoire!

Dar nu, nu sunt la școală. Așa că am pus deja ceasul să sune cu o oră și jumătate mai devreme iar acum fac scenarii...Să fie taxi, să nu fie taxi...Dacă am norocul să găsesc taxi e clar că nu intră nicio mașină printre blocuri. Atunci îl chem la stradă. Deja intuiesc conversația cu dispecera. Ce adresă aveți? Bulevardul X, lângă benzinăria Y. Casă sau bloc? Bloc. Blocul, vă rog. Păi, benzinăria nu are nicio treabă cu blocul. Numărul atunci. Nu știu numărul. Dar să vină lângă benzinăria Y. Blocul domnișoară. Și așa mai departe. Căzut la pace.

Asta e varianta fericită. Adică plan A, articol a mic prim. Pentru că există și varianta plan A, articol a mic secund. Adică găsit taxi, trafic dement. La ultima experiență am stat mai bine de două ore prizonieră în mașină. Așa că știu ce mă așteaptă.

Planul B ar fi tramvai, tramvai, puțin mers pe jos și autobuz.

Ultima dată când am aplicat planul B, tot la ninsoare, tocmai a avut loc un accident pe șine și domnul primul tramvai nu mai venea.

Iar penultima dată am așteptat 15 minute primul tramvai și 30 de minute al doilea. Deși în mod normal doamnele tramvaie sosesc la interval de câteva minute.

Planul C nu există.

P.S. O informație de ultimă oră venită de la fața locului, de la cineva care a fost nevoit să scoată nasul afară, chiar în această noapte: între blocuri e jale. Nu e chip să te deplasezi cu mașina. Șoselele sunt cică OKEY. Doamne ajută! Poate am noroc să fie varianta A, articolul a mic prim. Adică găsit taxi, găsit benzinărie, trafic acceptabil.

Iarnă

11 kilometri în două ore şi jumătate. Adică drumul de acasă până la serviciu. 44.04 lei pe ceas. Adică 45 de lei, rotunjit. Aşa a început ziua de azi. Noroc că am avut parte de un taximetrist liniştit. Dacă era unul care trosnea, înjura şi pufnea ieşea rău.

Cică să iubeşti iarna! S-o iubească cine vrea, nu eu.

Da .....sunt frumooooooase troienele. Da..... Şi zăpada pufoasă care ţi se aşterne pe nas. Asta dacă eşti la munte. Numai că eu nu ajung la munte iarna. Sâc! Aşa că dau un vot negativ iernii. Că tot nu am votat în turul doi. Hi, hi, hi. Acum râd că sunt la căldurică, la serviciu. Dar experienţa de acum doi ani, cu vama blocată, cu zile şi nopţi în zăpadă, cu alb, alb, alb peste tot, cu chiloţii îngheţaţi, cu căile respiratorii blocate, cu ambulanţa venită în zorii zilei a rămas în memoria traumatizată a iernilor mele.

Sincer eu sunt ca autorităţile....Nu credeam că iarna o să mai vină. Şi chiar dacă ştiam că o să vină speram că autorităţile alea pe care le-am văzut dimineaţă la televizor spuneau adevărul. Acela că SUNTEM PREGĂTIŢI să o înfruntăm pe DOAMNA ÎN MANTIA ALBĂ. Şi speram că de data asta nu vom mai aştepta cu orele în trafic. Şi speram că zăpada se va topi de una singură. Şi că şoferii vor fi atât de înţelegători încât vor alege să meargă toţi cu tramvaiul 41 aşa încât drumul va fi liber....Liber, liber. Sau cel puţin suportabil de aglomerat.

Dar drumul nu a fost suportabil. Nu! Drumul a fost blocat. Am aşteptat bară la bară. Din capătul bulevardului Timişoara până la mall am făcut 45 de minute. Apoi am rămas blocaţi în intersecţia de la Lujerului. Maşinile au derapat. Şoferii s-au tamponat. Alţii au chemat ajutoare ca să-i urnească. Maşinile de deszăpezire s-au ascuns. Poliţiştii au apărut târziu. Şi oricum nu mai aveau ce să facă.

Aşa că rămân la visul meu. O casă pe plajă. La malul mării. Soare. Apă. Nisip. Hmmmm...

De ce nu îmi plac călătoriile cu taxiul

Azi dimineaţă. Chem taxi. Pe una dintre uşi scrie mare: AER CONDIŢIONAT. Urc. O fi aer, dar nu e pornit. Mă loveşte un puternic miros de transpiraţie. De la şofer. Noroc că geamurile sunt deschise. Şi se face, cât de cât curent.

Şoferul, închis la ten. Intră în pasaj. Am uitat să-i spun să nu intre prin pasaj. Toţi şoferii de taxi o iau pe acolo, dacă nu le precizez să meargă pe lângă MALL, pentru că ei ştiu foarte bine că în pasaj, CIRCULAŢIA SE BLOCHEAZĂ. Iar dacă stai pe loc aparatul taxează.

Asta e. Circulaţia era cum altfel decât blocată. Aşa cum mă aşteptam. Nu spun nimic. Nu îmi place să stau în pasaj pentru că e întuneric, se stă bară la bară şi simt că mă sufoc. Pentru că stăm pe loc miroase iar a transpiraţie. Tot mai puternic. Se plictiseşte şi el. Aşa că îşi găseşte o ocupaţie. Îşi sună fiul. Şi începe să urle. Tot mai tare. Că de ce nu a stat la şcoală? Că de ce a fost la mătuşa? Că de ce s-a dat cu rolele? Şoferul se enervează. Şi pentru că se enervează...transpiră. Mirosul e tot mai puternic. De nervi, loveşte teatral cu pumnul în volan. Aoleu, mă gândesc mai are puţin şi mă ia şi pe mine la bătaie. Stau cuminte pe bancheta din spate. Oricum mi se pare aiurea că trebuie să asist pe banii mei, la o scenă de familie. Omul ţipă la telefon. Să te tunzi, da, să te tunzi! Să te găsesc tuns, da, să te găsesc tuns! Că dacă nu eşti tuns când ajung eu acasă, te bag în maşină şi te duc la frizerie! Şi te tund eu chel, spune el printre dinţi, cu năduf. Deci nu mă interesează, da! Nu mă interesează! Când ai avut bani de ce nu te-ai tuns? Te împrumuţi! Da, te împrumuţi!

Ieşim din pasaj şi se încheie în sfârşit, convorbirea.

Cred că şi-a dat seama că a exagerat. Aşa că se întoarce spre mine. Începe să-mi povestească despre fiul lui. Că are 16 ani şi îi e lene să se ducă la şcoală. Are absenţe multe. E drept uneori chiar el îi spune că, dacă nu are chef, să nu se ducă la şcoală. Dar nu mai ştie ce să facă cu el. Că nu face nimic. Nici nevastă-sa nu face nimic în casă. Nu-i place să facă nimic. Îi place să se relaxeze. Că el i-a spus băiatului că nu are bani de meditaţii dar că ar trebui să înveţe şi el engleza, aşa MAI LA PERFECŢIE. Că el îi dă bani de cheltuială în fiecare zi.

Păi, nu-i mai daţi, dacă nu merită, îi spun. Aoleu, mă transform şi în consilier psihologic, mă gândesc. E grav, aşa că îmi înghit cuvintele. Ca să scap pun mâna pe telefon.

Ajungem pe pod. Aici şicane cu un camion. Cine să treacă, cine să treacă. Claxoane reciproce. Ajungem paralel cu camionul. Şoferul, şi el tuciuriu. Şoferul din taxi îi face un gest obscen. Şi îi spune vreo două de dulce. "Cioară!", urlă el. Îmi vine să râd. Dar nu spun nimic. Vorbesc în continuare la telefon şi nu îmi dezlipesc ochii de pe geam.

Pe pod, ceva mai liber. Facem cale întoarsă în schimb de pe DN1. Închei conversaţia de la telefon. Mai am puţin. Nu mai suport mirosul, nici căldura. Ajung. Şoferul aşează tacticos bancnotele. Cu încetinitorul. În ordine crescătoare. Gata. Îmi dă restul. Cobor. URA!!!!

Despre patimi şi furt. Ultima parte

Cel puţin pentru moment am lăsat-o pe Ţăţica fără replică.

I-am pus al doilea bilet şi i-am restituit şi ghiveciul în care pusese deja celebra mea floare. Bineînţeles că pe al meu nu

l-am primit înapoi. O dată cu ghiveciul i-am lăsat şi un bilet referitor la etajeră.

"Probabil că şi etajera de flori pe care aţi luat-o din faţa uşii mele acum câteva luni aţi găsit-o de fapt tot aruncată pe fereastră. Sau era tot un gest din categoria fapte bune?"

Sunt dezamăgită. Ţăţi nu mi-a mai răspuns. A aruncat ostentativ biletul pe scări şi cineva l-a călcat în picioare. L-am întors pe toate feţele, doar, doar voi găsi vreun mesaj. Oricum presimt că disputa nu s-a terminat şi mă întreb dacă are rost să scot ghiveciul cu floarea din nou în faţa uşii. Dacă tot a devenit distractiv...