Război

SALVADORE DALI

Ne-am certat.

Nu am altă soluție

și îl ocolesc.

În special serile.

Când îmi aruncă

Realitatea

Verde în față.

El crede că e o toană stupidă

Mai ales

că sunt dimineți

în care mă cocoțez pe el.

Nu știe însă,

Că o fac

Doar pentru că

În zori

Nu-mi vorbește

Niciodată

Despre greșeala tentațiilor dulci.

Lui... nu i-am spus-o

Dar îl urăsc.

El...

Încă visează.

Îmi spune mereu

Că nu m-a înșelat

niciodată,

Că nu m-a mințit,

Și că nu înțelege

De ce adevărul doare.

Eu...

Îi explic

că tocmai de aia nu-l iubesc

Pentru că

nu știe

să mintă

frumos.

El suferă,

Mă ademenește,

Și-mi face uneori cu ochiul

ca într-un joc inutil

și prostesc.

Dar nu vrea să inventeze

Un alt adevăr

Și asta e

teribil de enervant.

În plus

îmi reproșează mereu

că e numai vina mea,

Că nu am măsură

Și că mereu cedez.

Apoi urmează

mustrările mele

de conștiință.

Recunosc

Mai am încă și

clipe de nostalgie

În care îmi amintesc

De serile în care eram

prieteni

și fiecare întâlnire

Era o victorie

Comună.

Dar acum e prea târziu.

Kilogramele prea multe.

Și lupta prea grea.

Așa că

Divorțez.

De EL,

De cântar.

Punct. Şi de la capăt

Prostia se plăteşte. Spune o vorbă din popor.

Pizza, ciocolata şi pastele cu patru feluri de brânză se plătesc. Aş adăuga eu.

Pentru că DA, cântarul a luat-o din nou razna. Spre dreapta.

Şi DA trebuie din nou să mănânc fructe, iaurt şi brânză slabă. Şi e la fel de greu. Mai greu chiar.

Deocamdată m-am gândit să nu încep brusc. Mai întâi am stabilizat kilogramele în plus, la o masă aniversară, în familie.

Acum e LUNEA ACEEA. Lunea din "de luni încep cura de slăbire". E drept că nu am găsit brânză slabă la magazin. E oribilă mozzarela din dietă. E fadă şi fără gust. Aşa că am diversificat puţin meniul. În loc de mozzarela am pus brânză de oaie. O fi rău????

Anti cură

După cura mea de slăbire de acum câteva luni am reuşit să scap de vreo şapte, opt kilograme. Şi încă mai speram. Că mai scap de câteva.

Dar ultima vizită acasă cu mese luuuuungi, booooogate şi deeeeese mi-a stricat defitiniv planurile.

E logic că m-am întors în Bucureşti cu aproape trei kilograme în plus. De atunci a trecut o lună. O lună mare şi încheiată. Şi în fiecare zi am zis că de mâine reiau cura.

Iar sunt pesimistă. Am încercat în primele zile. Dar cântarul s-a încăpăţânat să mă asculte. Aşa că am decis să protestez. Dacă tot nu slăbesc, deşi nu mănânc, măcar să mănânc ca să nu îmi fie ciudă că nu slăbesc.

Rezultatul - în fiecare zi am mâncat dulciuri şi multă ciocolată. Uneori parcă vreau să mă răzbun pe cineva - mănânc cioco noaptea. Da, noaptea. Iar seara mă delectez cu PUFULEŢI.

Asta nu înseamnă că mustrările de conştiinţă mă ocolesc. Nu, ele sunt tot acolo şi mă înveninează din când în când. În plus, burtica mea prinde formă. Se umflă.

Eu încă sper că mă voi disciplina. Că voi relua cura. Şi că voi înţelege că fiecare fărâmă de ciocolată e o BOMBĂ CALORICĂ.

Până atunci mă gândesc că e seară. Că a mai trecut o zi. Că ziua asta nu mi-am oferit nimic. Nici un deliciu, nici o recompensă. Da, simt nevoia să mă recompensez uneori. Şi primul impuls e să mă opresc la un magazin şi să fac provizii dulci.

Din nou dietă

Săptămâna asta am început să ţin dieta cu carne. Să ţin e doar un mod de a spune pentru că am cedat în fiecare zi.

Mi se pare toxică dieta asta. Doar carne, carne şi iar carne. Cele mai multe scăpări le-am avut după-amiaza sau seara când nevoia de dulce mă chinuie cu demenţă. Dacă nu a fost ceva dulce a fost un fruct sau tot a fost ceva.

Aşa că, dacă tot nu pot să o ţin cred că îmi voi relua obiceiurile curelor trecute. Chiar dacă nu mai pot da jos, aşa cum visez, măcar să mă menţin.

Asta ar fi cam a doua dietă cu care nu m-am împăcat deloc. Prima a fost cea cu fructe care îmi dădea dureri groaznice de stomac.

În total greutatea pierdută până acum variază între cinci, şase kilograme.

Ispite culinare

Pizza!!! Miroase a pizza!!! Cineva mănâncă pizza la câteva birouri distanţă!!!!! În astfel de momente urăsc cura de slăbire.

Vreau şi eu o felie de pizza. De ce să mănânc tot iaurt, pui fiert şi fructe?

Am scăpat de cinci kilograme. Dar ca să nu le capăt înapoi am senzaţia că trebuie să fac foamea toată viaţa mea de acum încolo.

Sunt deja două luni de când sunt la dietă.

Ok, două luni, treacă meargă, dar o viaţă?????

Încă nu mă pot obişnui cu ideea. Lupta e grea uneori, chiar şi acum. De trişat, trişez, dar mai rar. Dar nu renunţ.

Când planetele se aliniază

Cred că în perioada asta mi s-au aliniat toate planetele. Cele care mă guvernează.

Nimic nu mă mulţumeşte, nimic nu îmi prieşte. Nu ştiu de ce am firea asta, atât de nehotărâtă. Duc bolovanul până sus, mă decid, apoi bolovanul cade şi reiau seria de întrebări chinuitoare.

În fiecare zi mă hotărăsc şi tot în fiecare zi mă răzgândesc.

Nici mâncarea nu îmi prieşte. Şi nici de dormit nu pot să dorm.

Nu ştiu dacă dieta joacă rolul ei în haosul acesta pe care îl percep doar eu. Dar oricum mă simt străvezie şi mi-e foame tot timpul. Şi dimineaţa, şi seara. Acum ţin altă dietă, bazată mai mult pe fructe. E ca şi cum am luat totul de la început, stările de nervozitate şi foamea nebună. În plus, şi stomacul mă chinuie uneori.

Nu am timp. Nu am timp. Clipele se scurg printre degete. Uit, uit de toate. Şi alerg. În fiecare zi, colo şi colo. Uff.

Dacă aş putea să iau totul mai uşor. Dar nu pot şi nu pot.

Despre dietă

Trei kilograme şi jumătate. Aproape patru. Cam de atât am scăpat într-o lună şi ceva. Nu pot să apreciez dacă e mult sau puţin, dar din fericire se vede.

Nu pot să spun ce bine mă simt când văd că pantalonii cad de pe mine. Acum am motiv de shopping, nu e aşa? În definitiv nu mai am cu ce să mă îmbrac. Dar, încă nu am găsit timp de cumpărături. Aşa că, atârn câte o curea de pantalonii buclucaşi, trag tricoul peste şi ...gata!

În concediu nu am ţinut cură. Am fost mai rezervată dar am trişat la capitolul dulciuri. M-au ispitit mai ales şarlotele cu seminţe.

Acum am stagnat. Acul cântarului nu vrea sub nicio formă să se mai încline spre stânga. Asta nu îmi place. Nu îmi place deloc. Ba chiar mă enervează la culme.

Între timp, nu mai suport să mănânc carne de pui. M-am mai obişnuit cu dieta şi uneori chiar nu prea mai pot să mănânc nimic.

Dar în dietă, e ca şi în dragoste atunci când suferi. Vine aşa un moment critic în care vrei să renunţi. Sau cel puţin, faci mici concesii.

E ca atunci când vrei să renunţi la o relaţie, te ambiţionezi câteva luni, nu dai nici un semn, îţi plângi în pumn, dar nu dai nici un telefon, şi pace.

Apoi într-o zi, te trezeşti vesel şi eşti încântat că ai scăpat de apăsarea aia care îţi măcina sufletul. Eşti sigur că nu mai iubeşti şi că eşti suficient de detaşat încât de întrebi ce te costă dacă dai un telefon. Aşa să vezi ce mai face? În definitiv nici nu îl mai iubeşti! Ăsta e momentul păcătos în care poţi relua cercul vicios.

Aşa e şi cu dieta. Suferi, mori de foame, mai apoi te obişnuieşti, vezi că talia se subţiază, îţi creşte inima în tine, nu îţi mai e foame, nu mai ai pofte şi cel mai mult de bucuri că ...FUNCŢIONEAZĂ.

Şi într-un astfel de moment, când nu îţi mai e foame, nici poftă te gândeşti să mănânci totuşi ceva dulce, că dă-o naibii de dietă, ce contează dacă o iei pe alături puţin?

Dar cântarul nu minte niciodată, îţi arată repede greşeala, apoi apare sentimentul de vionvăţie, nervii şi o iei de la capăt.

Nu sunt bune momentele astea în care ...ţi se pare că ţi-a trecut şi că eşti suficient de puternic ca să înfrunţi tentaţiile. Nu sunt bune deloc pentru că experienţa ne arată că suntem oameni şi că uneori viciile sunt mai puternice decât credeam. Chiar şi viciul ăsta numit, ciocolată sau generic CEVA DULCE.

Poftă

Brusc mi-a venit o poftă nebună de dulce. Nebună, nebună. Am aruncat un ochi împrejur şi am găsit repede o bucăţică de ciocolată, la vecini. Nu a fost decât una, minusculă de tot. Nu vreau să mă gândesc prin ce stări trec dependenţii de ţigări, alcool sau drog. Atunci când vor să se lase. Dacă eu nu pot să mă lupt cu pofta de dulce! Iar vreau să renunţ. Şi nici măcar nu îmi mai e foame. Dar aş mânca o "prăji". Sau o "înghe". Am crezut că pericolul a trecut. Dar nu, el e la doi paşi de mine. Şi îşi arată din când în când, colţii. Am fost cândva la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. Şi ei îmi spuneau că un singur pahar te poate aduce înapoi. Asta e dependenţa. OK!!! OK!!!! Mă declar dependenţă de ciocolată. De dulciuri în general. Şi de ciocolată în special. E suficient să-mi declar slăbiciunea????

Ieri am avut am avut aşa, o zi mai ciudată. Am sărit peste ora de pui şi peste ora de fruct. Nu am vrut să sar eu. AM FOST NEVOITĂ!!!! Ce credeaţi? Acum nu ştiu dacă de foame, dar mi-a fost rău în avionul militar AN 26. Doar la dus. Eu cred că de foame, pentru că, de obicei nu am rău de avion.

Oricum mă lua cu călduri. Nu râdeţi, e vorba de senzaţia aia de dinainte de leşin. Norocul meu e, că nu dau la raţe decât fooooarte rar. Avantaj, mie. Pentru că nu îmi venea să vomit. Sincer mă gândeam la un singur lucru. Mi-era ruşine. Adică mi-ar fi fost ruşine, dacă mi s-ar fi făcut rău şi mai tare. Pentru că, după mine asta era o dovadă de slăbiciune. În definitiv, avionul pleca să preia de la

Târgu-Mureş mai mulţi oameni, răniţi grav. Ar fi fost culmea să mi se facă rău. M-am uitat în jur. În avion erau 15 medici şi asistenţi SMURD. Aşa că, practic eram în siguranţă. Mă gândeam însă la puiul care a rămas în frigider. Poate că m-ar mai fi binedispus şi nectarinele, dacă îmi aminteam să le iau la plecare. Asta e. Mi-am lipit spatele de avion. Era rece. Şi am încercat să nu mă mai gândesc la starea de rău. Recunosc că operatorul mi-a dat un biscuit. Avea şi cremă, deci bănuiesc că numărul caloriilor era mai mare. Oricum nu mai contează.

După ce am văzut răniţii mi-a trecut şi răul, şi foamea, şi tot. M-am simţit mai bine când am văzut că o asistentă SMURD le povestea colegelor că i-a fost rău în avion. În definitiv suntem toţi oameni. Chiar şi salvatorii trebuie să-şi depăşească stările proaste.

Dintr-o dată, imaginea părea de front. Era un du-te vino continuu. Militarii au vrut să bage un rănit în avion. Dar nu era el, cel mai grav. Aşa că au renunţat şi l-au luat pe celălalt. Oamenii erau împachetaţi în folie lucioasă. Arşi.

Imaginea mi-a rămas în memorie. Zece răniţi, îngrămădiţi într-un AN 26. Şi medicii care aveau grijă de ei. La întoarcere am stat lângă piloţi. Un mecanic m-a lăsat să stau câteva clipe pe scaunul lui, să mă uit pe geam. Eram deasupra norilor şi pentru o clipă m-am simţit fericită. Nu ştiu de ce, poate pentru că eram în viaţă în timp ce alături, oamenii de zbăteau între viaţă şi moarte. E un fel de lege perfidă a compensaţiei. Vezi un rănit şi dintr-o dată îţi dai seama ce frumoasă e viaţa când eşti sănătos.

Pe ultima sută, o pacientă a făcut stop cardiac. Asistentul o resuscita. Şeful de la Floreasca, vorbea grav prin staţie. Mă gândeam, că pacientul va muri. Asistentul transpira. Nu eram suficient de aproape ca să şi aud discuţiile dintre salvatorii SMURD. Îmi doream să aterizăm mai repede. Mă gândeam că, poate aşa omul va fi salvat. Era o femeie. Medicii au scos-o din avion. Şi asistentul

i-a palpat inima continuu. De la Baza 90, femeia a pleacat stabilizată. Şi azi e încă în viaţă. Mâine, nu se ştie. Am mers spre asistent. N-a vrut să vorbească. A preferat să rămână salvatorul anonim.

PS: Sincer, ziua de ieri a avut următorul efect. Nu ştiu dacă din cauză că ieri am mâncat, fooooarte puţin azi nu prea mi-a fost foame. Ba mai mult, nu am putut să mănânc puiul de la prânz. L-am molfăit în scârbă, pe jumătate. Să vedem mâine.

Prima săptămână

Cred că m-am mai obişnuit cu dieta, dar stări de nervi şi de slăbiciune am în continuare. Nu ştiu dacă aş putea s-o numesc chiar ameţeală, dar parcă nu îmi simt mintea limpede iar dacă dau din cap, ameţesc.

Poate că e normal să mă simt aşa. M-am mai obişnuit şi cu starea de foame permanentă. Nu e o foame nebună, e mai mult o stare de agitaţie în stomac.

Aseară mă simţeam ca un balon în ciuda faptului că nu am mâncat mai nimic. De fapt am mâncat aceleaşi alimente pe care le mânânc în fiecare zi. Cred că asta mi se pare cel mai enervant - să mânânc aceleaşi chestii fade şi lipsite de gust.

Recunosc că, pentru mine, hrana e una dintre plăcerile vieţii. Îmi place să mănânc cu poftă iar acum sunt în impas. Mănânc fără tragere de inimă, puiul e o corvoadă iar brânza mozarella va fi înlăturată din meniul meu, după terminarea dietei, cu siguranţă, pentru mult timp.

Ceva mai multă bucurie îmi aduc fructele. O dată cu ele apar şi durerile de stomac. Şi iaurtul de seară e destul de ok. Dar nu tolerez decât iaurtul de băut. Atât.

În rest apă. Valuri de apă plată. Am motiv să mă ridic de la calculator, umplu cana, o beau şi iar fac drumul până la aparat.

Cam asta ar fi prima săptămână. Rezultatele sunt slabe deocamdată iar concediul "all inclusive" sună deocamdată ca o puternică o ameninţare. Îi anunţ de pe acum pe toţi cei pe care îi voi vizita în concediu să nu mă ispitească cu bunătăţi culinare.

Motto-ul zilei - nervi

Nu ştiu dacă de foame, de oboseală sau pur şi simplu de la vreme astăzi mă enervează tot ce mişcă. Nu am un motiv anume. Dar dacă mă vedeţi azi, poate e mai bine să mă ocoliţi. Preventiv, cel puţin. Sau să nu mă sâcâiţi suplimentar. Deja m-am certat cu o persoană. Sper să rămână singura pe ziua de azi.

În aşteptarea orei de iaurt

Iar mă ia cu leşin. Ca să se înţeleagă, de trei zile sunt prizoniera deciziilor mele. Cică ţin cură. Spun cică ţin, pentru simplul motiv că nu pot să ţin. Asta mă umple de nervi şi de sentimente de vinovăţie. Cum pot fi atât de slabă? Îmi vine să renunţ la fiecare două ore!

Dar încă nu am renuţat. Şi nici ciocolată nu am mâncat până la urmă. Şi totuşi ziua se împarte în ora de fruct, ora de pui, ora de iaurt. Numai la orele astea mă gândesc.

Azi noapte eram gata să renunţ. Am ieşit în oraş şi am rezistat cu brio tentaţiilor. Am băut două ceaiuri verzi şi o apă plată. Dar spre miezul nopţii, când am ajuns acasă am simţit că mă ia cu leşin. Şi tremuram.

Am încălcat regulile. Am mâncat o nectarină. Uff. Şi după aia m-am simţit puţin vinovată, aşa ca atunci când ţii post şi uiţi, şi te delectezi cu o bucată de ciocolată.

De trei zile studiez pe net diverse diete. Citesc cum au reuşit alţii. Altele. Toţi erau cu siguranţă mai ambiţioşi ca mine. Am citit şi cum se comportă Scorpionii într-o cură de slăbire. Cică slăbesc uşor şi ţin cu dinţii de cură. Pe naiba! Eu cred că la capitolul ăsta la mine nu se mai manifestă zodia ci ascendentul :) .

Acum iar sunt străvezie. M-am trezit devreme aşa că orele au fost şi mai lungi. Astăzi la prânz m-am liniştit după ora de pui. Acum aştept ora de iaurt. Problema e, că după ora de iaurt nu mai urmează nimic. Nici o oră de mâncat. :(

Eu am crezut că e simplu. Dar nu e simplu deloc. Cine a făcut reclama cu grupul femeilor care beau apă plată, ştia el ce ştia. Cred că ar trebui să mă înscriu într-un grup de susţinere a curelor de slăbire. La fel ca la Alcoolici anonimi. Să fie ceva de genul - "Sunt Nicoleta, şi de două luni nu am mai mâncat ciocolată!"

Azi la primă oră, discuţiile cu două colege care au trecut prin acelaşi calvar m-au mai liniştit. Am înţeles că e normal să mă simt aşa şi că la început e greu. Dar am mai înţeles ceva, care nu m-a încurajat deloc - foamea o simţi şi înainte, şi după, şi mai târziu. Dar cică trece... cu apă plată.

La mine nu funcţionează. Nu cred că mănânc cu mult mai puţin decât de obicei. Dar ideea de dietă mă înnebuneşte. De foame. Nu de altceva. Oricum aştept idei de la cele mult mai ambiţioase decât mine. Ştiu că sunt multe. Le văd în fiecare zi.

Eu nu cred că pot duce la bun sfârşit ceea ce am început. Dar încă nu renunţ. Încă.

Tentaţii dulci

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine foamea mă paralizează. Nu pot nici să gândesc. Şi colega mea a adus bomboane de ciocolată. Uff. Până acum am rezistat tentaţiei. Dar numai după ce am căutat pe net valoarea energetică a unei bomboane. 570 de calorii?!!! Asta e chiar culmea. Eu cred că datele sunt greşite. Adică o treime din valoarea calorică pe care trebuie s-o consumi într-o zi ca să subţiezi piciorul, cum se spune.

Aşa că, NU. Nu mănânc bomboane de cioco. Cel puţin pentru moment.

Cură vs ciocolată

Motto: "Când vrei să începi o cură de slăbire, toată ciocolata din lume va conspira împotriva ei!"

Ambiţia mea nu s-a manifestat niciodată suficient de mult când a fost vorba de şunculiţe. Nu ştiu. Nu am reuşit niciodată să ţin un regim drastic de slăbire. E drept, nu mă ajută prea mult nici durerile de stomac dar oricum, în lupta cu kilogramele nu am fost niciodată o învingătoare, ci mai degrabă o laşă.

Am putut cel mult să fiu mai rezervată. Să mănânc mai prudent. Să renunţ la un fel de mâncare. Să nu mai asociez cartofii cu carnea, la o singură masă, să nu beau sucuri prea multe şi...cam atât. Ideea de dietă îmi dă o foame nebună. Aş mânca non stop. Orice.

În consecinţă rămân fidelă principiului meu. Mănânc mai puţin dar nu ţin dietă. Din păcate orice abuz (sărbători, concediu) se pedepseşte masiv - două kilograme în plus la cântar într-o săptămâna sau chiar două kilograme în plus, în numai două zile.

Vacanţa în Italia cu tratamente intensive de pizza şi paste a împins acul cântarului spre dreapta. Aşa că, de luni încoace am fost nevoită să revin la prudenţă. Numai că, orice obiectiv legat de o posibilă cură de slăbire întâlneşte imediat opoziţia tonelor de ciocolată care îmi ies în cale.

Nu rezist ciocolatei. Pot cel mult să mă abţin să o cumpăr de la magazin pentru că dacă am cioco în preajmă ...DEVOREZ.

Luni am pus pe birou cutia cu bomboane pe care am adus-o colegilor din concediu. Nu ştiu, dar mulţi dintre ei au hoinărit pe la filmări aşa că... nu am putut rezista şi am luat mai multe bucăţele din delicioasa ciocolată umplută cu cremă de banane.

Marţi am scos pe birou a doua cutie, de bomboane fine, pe care am ţinut-o de rezervă, în sertar. O ştire, o poveste, un articol de ziar şi câte o bomboană de ciocolată pentru că timpul trece mai repede şi sufletul ţi se îndulceşte, nu-i aşa când ciocolata îţi răsfaţă simţurile.

Miercuri eram deja sigură. Ciocolata din Univers ştie că m-am îngrăşat două kilograme în vacanţă. Am ajuns la serviciu şi pe biroul meu trona... ce credeţi o cutie plină cu bomboane de ciocolată. Am aşteptat până la prânz, dar nu şi le revendica nimeni. Atunci am dat atacul. Împreună cu colegii desigur. Bomboanele erau pur şi simplu demenţiale. Umplute cu cafea, cu migdale, cu cocos am vrut să le încerc pe toate. Apoi am repetat experienţa încercând să mă hotărăsc care dintre delicii merită premiul întâi. După acest dezmăţ am făcut totuşi o concesie - nu m-am apropiat de birourile pline cu prăjituri aduse de Elene şi de Constantini.

Joi dimineaţa eram sigură că voi începe în sfârşit cura. Numai că era dimineaţă, prea dimineaţă şi în şedinţă o colegă care s-a întors şi ea din concediu, ne-a servit cu ce credeţi...cu bomboane de CIOCOLATĂ. Atât în rest, ziua a fost lipsită de delicii dulci.

Vineri se anunţa o zi de abstinenţă. A dulciurilor. Dar am plecat cu o colegă la filmare care a primit cadou...bomboane de ciocolată. Trafic aglomerat. Nebunie. Ce poate fi mai simplu decât să guşti o bucăţică de ciocolată. Vreo cinci de fapt. Ce mai contează?

Azi e sâmbătă. Mă deprimă să lucrez în weekend. E împotriva firii, nu-i aşa? Mi-am luat o îngheţată, doar aşa ca să mă binedispun. Dar, de luni, ah de luni se schimbă placa. Adio, ciocolatei. La îngheţată mă mai gândesc. Ştiţi ce spun nutriţioniştii, nu? Că îngheţata îngraşă mai puţin faţă de alte dulciuri! Aşa am auzit eu, nu ştiu dacă e perfect adevărat. Aşa că...