2014

E pentru prima dată când privesc spre un an nou, cu teamă. Mi-e teamă de 2014. Nu știu de ce. Poate pentru că atunci când durerea te ia pe nepregătite îți amplifică angoasele și fricile. 

Mi-e teamă. Mă rog și mi-e teamă. Îl văd ca pe un an greu, un an apăsător ca o piatră de moară. Din senin mă obsedează ideea unui cutremur de proporții. Mi-e teamă pentru toți cei pe care-i iubesc. Mi-e teamă de o nouă pierdere. Mi-e teamă că nu vom mai avea timp. Știu... se spune că frica vine de la diavol. 

Poate că 2014 îmi va face o surpriză. Mă va lua prin surprindere într-un mod pozitiv. Vă umple paharul reușind să acopere toate prăpăstiile pe care le-a făcut 2013. Poate că-mi va pune în palmă un fluture argintiu și nu va cere nicio jertfă în plus pentru asta. Iar 2015 mă va găsi din nou zâmbind.

Până atunci nu pot decât să mă lupt cu fricile mele. Să mă rog, să sper și să cred...

Doamne ajută!

Să ne rugăm pentru Adrian

Adrian, în a doua zi de Paște

Aș fi vrut să-l sun azi pe prietenul meu, Adrian care de la începutul anului locuiește în spitalul Fundeni. Să-l sun și să-mi răspundă cu vocea lui caldă, ușor timidă că se simte mai bine. Că mai așteaptă rezultatul unei analize sau vreo veste de la medicul curant, pentru că de la cei dragi semnele au fost mai mult decât firave în cei doi ani de boală. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian și să-i spun că-i doresc și eu tot binele din lume, așa cum chiar el mi-a urat, în urmă cu câteva zile, de ziua mea. 

Aș fi vrut să-l sun pe Adrian. Să-i spun că de Sfântul Nicolae vom face serbare la spital, că vor veni magicienii și cadourile, că îl voi ține iar de mână, așa cum numai prietenii adevărați o pot face. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian să-i spun că el va rămâne în inima mea, un model de modestie și demnitate. Un model pentru că nu l-am auzit să se plângă niciodată, nici măcar atunci când l-am cunoscut în a doua zi de Paște, stând singur, singur într-un salon de spital fără ca nimeni dintre cei dragi să nu-l fi vizitat de sărbători. 

 Adrian nu s-a plâns nici atunci când tatăl lui a refuzat să vină la spital să-l vadă deși medicul curant l-a anunțat că propriul său copil este în stare foarte gravă. Adrian nu s-a plâns, ba chiar se gândea cum să-i plătească tatălui datoriile și cum să găsească bănuți prin care să achite factura de curent, pentru ca atunci când va merge el acasă să aibă lumină, în apartamentul în care locuia, apartament care fusese debranșat de Electrica. Adrian nu a vorbit niciodată de durerile lui, fără să fie întrebat. Și când a vorbit, a făcut-o cu timiditate. Dar printre cuvinte am citit întotdeauna dubla povară pe care a dus-o pe umeri, cea a bolii și a singurătății. Singurul său sprijin a fost o mătusă din Galați. 

Îmi amintesc și acum când ne-am întâlnit întâmplător pe hol, la spital, în ziua în care am fost să-l văd pe Robert, cel care a plecat dintre noi la o săptămână după sărbătorile de Paște,  cât s-a chinuit Adrian să-mi spună că-i e greu. Cred că o jumătate de oră s-a frământat și a încercat să-mi vorbească despre greutățile lui. Până la urmă am convenit să-mi scrie pe internet, ca să nu se rușineze așa mult. 

Aș fi vrut să-l sun azi pe Adrian, să-mi spună orice, numai să-mi spună, dar nu am putut pentru că Adrian s-a dus Sus, la îngeri. 

Îmi pare tare rău, copil chinuit de boală și de singurătate, copil uitat de cei care ți-au dat viață! 

Îmi pare rău și îți mulțumesc pentru că ai trecut prin viața mea, fulgerător ca o steluță plăpândă, care a avut o destin mult prea scurt pe acest pământ. 

Îmi pare rău că nu am putut face mai mult pentru tine și sper ca îngerii și Sfinții să te vegheze și să-ți ușureze trecerea, să-ți ia frica pe care o aveai în ochi în ultima ta zi pe pământ. 

Vă mulțumesc tuturor celor care l-ați ajutat pe Adrian, cu o vorbă bună și nu numai, atunci când v-am cerut ajutorul. 

Vă rog din tot sufletul să-l pomeniți la rugăciune, pentru ca sufletul său să se odihnească în pace.

Gândul serii. O definiție a eșecului

Anișoara, Oana și Cocuța

Ce este eșecul? Eșecul este atunci când nu ai reușit să salvezi un copil care trebuie salvat. Un copil care ți-a zâmbit, te-a luat în brațe și care a sperat că tu-l vei lua din infern. Care a crezut că întâlnirea cu tine îi va aduce o brumă de fericire, un bec cu curent și o farfurie de mâncare în fiecare seară.

Eșecul rămâne eșec. Și privirea acelui copil zglobiu te va urmări în serile în care te așezi liniștit la masă. 

Dormi în pace, copil drag

"Slăbită, în patul de lângă Ana stă Alina. Cele două s-au legat iremediabil. Fetele-i spun Maimuţica. E în clasa a treia. Zâmbește des și din când în când își lipește căpșorul mic de marginea patului. Zâmbetul îi luminează chipul, dar ochii rămân tot triști. Alina stă și ea tot într-un centru de plasament. Fără o mamă, însă. Acum se luptă și cu boala. Am întrebat-o cum e îngerul ei. Mi-a spus că este mic și alb."

noiembrie 2011

Alina, cu Pufi al ei

Aşa am cunoscut-o pe Alina, în toamnă. Un zâmbet cald, doi ochi trişti, chinuiţi de boală şi de durerea pe care o simte un copil care a fost abandonat de mamă.

Alina, cu Pufi al ei s-a dus la prietenii ei. S-a dus într-o lume mai bună, însoţită de îngeraşul care a vegheat-o în cele mai grele momente ale perioadei în care a fost alături de noi, pe pământ.

Dumnezeu să te odihnească în pace, copil drag! Nu-ţi voi uita niciodată zâmbetul larg, pe care ni l-ai oferit cu atâta generozitate, în clipele în care trupul tău mic era ţintuit pe un pat de spital.

 

Despre neputință și dezamăgiri

Sursa foto: www.dragosasaftei.ro

Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.

Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.

Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".

Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.

În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.

De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.

Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.

Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.

Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima. 

Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează. 

Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.

Dormi în pace, copil drag

Robert, 16 aprilie

Oricât aș încerca să-mi caut cuvintele nu pot să exprim ceea ce simt și am simțit în ultimele două zile. Robert Florin, adolescentul de 16 ani internat la spitalul Fundeni s-a stins astăzi în jurul orei 13.00. L-am vizitat aseară la spital în speranța că-l voi mai putea privi în ochi dar am ajuns mult prea târziu. Târziu a fost și pentru surpriza noastră și pentru toate gândurile pe care i le-am fi împachetat, cu dragoste, alături de cadouri, duminică. Nu pot să spun cât regret că Robert nu a putut primi laptopul visat și fotografia cu autograful actorului său preferat, Steven Segal. I-am lăsat fotografia, mamei sale. Dumnezeu a avut alte planuri pentru Robert. L-a luat la El după mai puțin de două luni de chin. Nu știu care a fost rolul nostru în toată ecuația asta. O bucurie de-o secundă contează oare în ultima săptămână de viață a unui om, a unui adolescent care nu a apucat să se bucure de viață? Poate contează sau poate că e prea puțin. Poate că rolul nostru a fost acela de-a îmbrățișa o mamă sfârșită, în timp ce copilul ei agoniza, la limita dintre două luni. Mai mult nu pot să spun. Decât că-mi pare rău, rău, rău. Sper ca Robert să ajungă cât mai repede în lumea îngerilor, să-i fie trecerea lină. Singurul lucru pe care-l mai putem face este să ne rugăm pentru odihna lui. 

Vă mulțumesc încă o dată tuturor celor care ați fost cu noi lunea trecută la spital sau ați contribuit la realizarea acelei vizite. 

Tristețe

Seara a venit cu o veste tristă. Foarte tristă. Marian Teofan, băiețelul părintelui Grierosu din Iași nu mai este printre noi. Cuvinte nu am. Nu pot să le găsesc. Rămâne acum durerea covârșitoare a celor doi părinți. Cred că e o durere care nu se poate exprima și nici alina în cuvinte. Dumnezeu să-l odihnească pe micul Marian Teofan. Iar pe părinții săi să-i întărească și să-i aline.

În reportaj puteți să-l vedeți pe Marian Teofan în perioada în care părinții săi luptau din răsputeri să-l salveze.

De ce nu mai scriu

"Indiferența este mai mult decât păcat, este moarte. "

Maica Siluana

Aproape nu mai pot să scriu. Nu mai am timp. De ale mele, în niciun caz. Respir printre ele. Simt, tot așa. Parcă nu-mi permit să simt tot. Simt doar pe jumătate. Jumătate de bucurie, o frântură de teamă, o felie de milă, un strop de compasiune și în schimb, o vină uriașă că... NU AM TIMP. Nu am timp nici să simt. Probabil că într-un fel ofer tot jumătăți, nu știu. În plus, din cauza vitezei am început să uit.

Aș vrea să fac mai mult, dar nu pot. Aș vrea să simt mai mult, dar nu pot. Și nu pot nici să-mi educ simțurile, care au rămas la fel de nărăvașe ca mine. Sunt cu mine, în mine. Așa că mă enervez la fel de repede. Ca un vulcan sunt. Explodez și apoi... gata, a trecut furtuna.

Recunosc, faptele bune aduc și multe dezamăgiri. Sufăr că nu pot să simplific lucrurile și mai ales deciziile întortocheate ale oamenilor. Eu trăiesc pe diagonală. Sunt ca un uragan. Le-aș lua pe toate în spate și aș alerga cu ele în cocoașă. Le-aș rezolva pe fugă.

Aș vrea să schimb. Multe. Să-i fac pe oameni mai sensibili. Mai receptivi la nevoile altora. Nu închiși ca în gogoașa fluturelui de mătase. Îmi vine să-i scutur uneori când îi văd măcinați de dorințe mult prea mărunte pentru o veșnicie infinită. De fapt... în veșnicia infinită acele dorințe probabil că nici nu ar avea loc. Mă fac că nu văd dar tot îmi vine să țip. Avem o avere uriașă în noi dar refuzăm să o folosim. Refuzăm să ne folosim iubirea. Să o punem în aplicare ca pe un medicament care vindecă. Vindecă suflete, pansează răni și poate schimba destine.

Nu am să înțeleg de ce oamenii aruncă cu noroi mai ales că știu că le-ai întins o mână cu tot dragul și mai mult decât atât, că într-o zi îți vor bate din nou în ușă ca să-ți ceară ajutorul.

E uluitor cum mă deranjează lucruri atât de mărunte.

Oricum, uneori mă blochează reacțiile oamenilor. Mă blochează. Ca și cum totul e ok și dintr-o dată, paf, dai cu nasul de zid. Da! Și nu înțeleg de ce. Ce se schimbă? Sau de ce dintr-o dată s-a închis o ușă?

P.S. Nu. Nu sunt supărată. Chiar nu sunt. Astea sunt doar câteva din resturile pe care le-am ținut însă în mine, în ultimul timp.

Cum trebuie să privim milostenia ne spune Maica Siluana AICI.

Dezamăgită

Nouă luni. Patru medici dentiști. O lucrare costisitoare de porțelan. O mie de radiografii, anestezii, tratamente și retratamente de canal, la microscop, de analgezice și antibiotice. Bani aruncați pe fereastră. În teorie nu are ce să doară. În practică, doare.

Verdictul final - măseaua pe care o tratez cu atâta sârguință este FRACTURATĂ. Doare pentru că este ruptă. Adică nu o mai pot folosi niciodată.

Dialog

"Lasă-mă să închid ferestrele. Să le închid pe toate. Fereastra ochilor, a mâinilor, a atingerii. Ultima să fie cea a inimii. Să nu mai simt nimic, să nu mai văd nimic, să nu mă mai doară nimic.

Lasă-mă să stau ascunsă sub plapumă, bolnavă de oameni. Să-mi dorm minţile, gândurile, cuvintele. Să-mi visez vorbele nespuse şi să rostesc răspicat ceea ce citesc în adâncuri. Mi-e teamă că o să vină o zi în care o să mă trezesc vorbind toate astea cu voce tare. Fără bariere, fără oprelişti. O să spun totul dintr-o singură suflare, o să-mi fac bagajul pe loc şi nu o să mă mai uit înapoi, aşa ca atunci când închei un capitol al unei cărţi pe care n-o s-o mai reciteşti niciodată.

Dar poate că e mai bine să mă trezesc şi să uit. Să uit ce-am visat. Să mă trezesc ca după un somn fără început şi fără sfârşit. Senină. Cu memoria resetată. Ca după un refresh care șterge fișierele virusate de înțepătura demonului."

Gândul zilei

Sunt călită. Dar nu suficient. Mai am și acum clipe când mă mir cum, într-o lume a bunelor intenții, oamenii se împiedică de litere mărunte.

Vești proaste

Cosmin Dănilă, foto: Asociația Bubulina

Îmi vine să plâng numai când mă gândesc la ultimele vești pe care le-am aflat despre starea de sănătate a lui Cosmin. Vești proaste. Așa cum știți, la ultima intervenție medicii i-au scos splina, o bucățică din stomac și o parte mică din pancreas.

Din păcate, după ce medicii au făcut o biopsie a tumorii au stabilit că există celule canceroase și în sistemul lui limfatic. Mai mult decât atât, acest copil are nevoie de două transplanturi și de încă o intervenție chirurgicală dar și de mai multe ședințe puternice de chimioterapie.

Of, Doamne! Asta înseamnă o luptă teribilă și o nevoie suplimentară de bani. Încă un transplant înseamnă cel puțin 45.000 de euro în plus, față de suma estimată inițial (77.800 euro), sumă care nici nu s-a strâns încă în totalitate. Părinții lui sunt dărâmați. Mama lui, doamna Dănilă a plâns ore în șir după ce a aflat vestea. Mă gândesc câte trebuie să îndure organismul lui Cosmin, atât de fragil, după atâta suferință.

Sper din tot sufletul ca acest copil să nu aibă nevoie de terapie intensivă. O zi de internare în acest regim costă câteva mii de euro.

Noroc că speranța pâlpâie încă. Speranța în Dumnezeu, în Măicuța Domnului, în sfinți, în îngeri și în voi.

Vă rog să dați mai departe acest mesaj. Să scrieți despre Cosmin pe bloguri, pe facebook sau oriunde credeți că-i poate fi de folos și să mediatizați conturile în care se pot face donații pentru el, dar și numărul de telefon Romtelecom deschis pentru el: 0900 900 080 - 10 EURO/apel.

Dacă doriți să-i încurajați pe părinți puteți să-i sunați:

Dănilă Vasile 0766.246.317

Dănilă Ana 00393802411106 (număr de Italia)

Mai multe informații găsiți pe pagina de internet a lui Cosmin:

http://www.cosmindanila.ro/

Vă mulțumesc tuturor!

Conversație

sursa foto: mattstone.blogs.com

Stau singură

și vorbesc

cu Dumnezeu,

Despre toate.

Uneori îi spun

că nu-mi plac

oamenii.

E un paradox

că nu-mi plac!

Tocmai mie,

Care nu pot să trăiesc

Fără ei,

Mie, care le-am

căutat mereu

prezența.

În astfel de momente

îi cer lui Dumnezeu

Să-mi dea,

dacă se poate,

mai mulți îngeri

Să vorbesc cu ei!

Să-mi odihnesc

Sufletul

pe aripile lor

Mari și albe,

Să mă scufund

În atingerile lor,

Incredibil de pufoase,

Mătăsoase și calde,

Aproape netactile.

Îngerul meu

Nu e niciodată

Obosit,

Dar eu sunt.

Masca jos!

sursa foto: www.trrrrring.blogspot.com

Îmi trăiesc dezamăgirile uneori cu aceeaşi voluptate cu care îmi trăiesc iubirile. Par mici, dar se coc într-un înveliş pe care nu-l intuiește nimeni.

Apoi dintr-o dată...îmi vine să ţip. Să ţip la oameni, la univers, să fug şi să ţip.

MASCA JOS! Masca jos, oameni buni. Nu mai trădaţi, nu mai jucaţi. Fiţi autentici pe scena vieţii voastre. Autentici. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu-l uitaţi pe cel care a fost bun cu voi. Care a fost bun tocmai atunci când nu v-a vrut nimeni. Când toţi fugeau de voi sau preferau să nu vă privească în ochi. Nu dezbinaţi, ci uniţi. Puneţi iubire, acolo unde vedeţi umbră. Puneți înțelegere acolo unde vedeți sămânță de scandal. Recunoașteți când greșiți și nu folosiți agresivitatea ca pe un scut care să vă ascundă nedreptatea.

Învățați din nou cuvinte simple ca "iartă-mă", "îmi pare rău" dar folosiți-le doar atunci când credeți în ele.

Gândul serii

sursa foto: www.lacasuriliterare.com

Înțeleg uneori de ce călugării fug în pustiu.

Acolo se luptă doar cu Diavolul.

Nu și cu oamenii.

Nimicuri

sursa foto: www.dyutzza.wordpress.com

Uneori

răutatea
mă lasă fără aer,
Sângele îmi pulsează
în tâmple,
Iar capul
e ca o minge,
gata să explodeze.
Feţele
zâmbitoare
Ascund secrete
Asta doare
cel mai mult.
Nimic nu e
ce pare a fi.

Fără titlu

foto: www.simuta.wordpress.com

Nu-s legată de nimic.
Sau poate că sunt prea legată,

De toate.
Norii nu au răspunsuri.
Dacă aş putea privi
Ca-ntr-o oglindă
Şi aş putea vedea doar licărul din om
Ce bine ar fi.
Dar nu sunt Dumnezeu,

Sunt om.
Dacă m-aş mai naşte o dată.
Aş alege să trăiesc departe de oameni,
În pustiu.

Mă întreb...

Nu știu de ce...dar mă întreb tot mai des în ultima perioadă dacă să renunț sau nu la blog. Pentru că în ultimele săptămâni m-am abținut de nu știu câte ori să scriu aici. Pentru că nu puteam să scriu altceva decât despre mizeria umană, despre țara lui Papură Vodă, despre prefăcătorie și prefăcuți, despre superficialitate, despre ușurința cu care toți punem etichete, despre prietenia care nu mai e prietenie, despre energiile care mă lovesc și cuvintele care dor, despre sufocare, despre locul care nu e al tău, sau care nu mai e al tău, despre suspiciune, despre neîncredere, despre minciună, despre nesimțire, despre ignoranță, despre dezamăgire, despre uitare, despre....Despre multe și despre nimic.

Dar dacă aș fi scris toate astea cei dragi m-ar fi întrebat dacă am pățit ceva. Sau poate alții, mai sfătoși m-ar fi acuzat că

mi-am transformat blogul într-un loc, scuzată-mi fie expresia al flegmei, în care-mi scuip toate frustrările. Oricum sunt acuzată uneori pentru pesimismul meu înnăscut.

Așa că m-am abținut să scriu. Și mă întreb dacă mai are sens să țin acest blog dacă nu mai pot scrie despre frumusețe, bunătate, iubire, oameni, prieteni, curățenie sufletească, minuni și har...

Pesimiste

Viaţa e făcută din apropieri şi despărţiri.

Constat cu stupoare că unii au vocaţie de limbă ascuţită şi răutate chiar şi cu cei pe care îi numesc prieteni. În contextul acesta nu ştiu ce valoare mai are prietenia.

Trăim într-o lume autistă. Nu mai comunicăm şi nici nu ne mai comportăm ca oamenii. Ne exprimăm adesea prin limbaje diferite, al căror cod ceilalţi nu-l cunosc sau refuză să-l înţeleagă. Sau poate pur şi simplu suntem condamnaţi să trăim unul lângă celălalt, dar pe paliere diferite, în lumi diferite, aproape, dar departe în acelaşi timp.

Dăm tot mai rar grai cuvintelor.

Îmbrăcăm des haine care nu sunt ale noastre tocmai pentru că cei din haita noastră le poartă. Ne îmbrăcăm la fel, pentru a nu ne da de gol că credem altfel, simţim altfel, iubim altfel. NU. Preferăm bluza minciunii, rochia ipocriziei, fusta ignoranţei, ochii care acuză, mâna care loveşte, gura care spurcă...

Ne e teamă să simţim adierea prieteniei. Preferăm de multe ori să nu vedem şi să nu simţim cei doare pe ceilalţi.

Ne arătăm susţinerea doar dacă haita şi-o arată, ne place de un om la comandă, doar dacă avem încuviinţarea colectivă, şi tot pe omul ăla îl urâm brusc, aruncăm cu piatra dacă toţi aruncă şi avem vocaţia scuipatului...În celălalt.

Dar cel mai urât e că ne prefacem. În fiecare zi. În fiecare clipă.