Gutuia şi degetul

sursa foto: dietetik.ro

Îmi fierbe un deget. L-am tăiat din greşeală, încercând să salvez câteva bucăţi dintr-o gutuie stricată. Mă durea că am lăsat-o să se strice. Am lăsat-o să se strice în timp ce un copil suferea poate de foame, chiar în acele momente. Şi... încercând să salvez gutuia, m-am trezit că trebuie să-mi salvez degetul arătător de la mâna mea stângă.

Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână. Nu se mai oprea. Am ţinut degetul sub apa rece, în timp ce simţeam că mă clatin pe picioare. Slabă mai sunt!

M-am gândit că poate m-am tăiat ca să-mi amintesc că e zi de sărbătoare. Şi eu am aranjat hainele în dulap. Poate că nu trebuia.

Simt tot mai mult nevoia să fug. Prea multe mă apasă. E o stare aşa de apăsare generală. Peste tot. În tot şi în toate. Iar eu aş vrea doar să stau şi să respir. 

În plus, prea multă agitaţie. Agitaţie pentru nimic sau pentru lucruri care mie îmi par din altă lume. O lume în care nu mă mai regăsesc demult.

Acum degetul îmi zvâcneşte. Şi fierbe. Sper ca rana să se închidă cât mai repede. Să nu devină puroi, aşa cum uneori se transformă rănile din inimile noastre.

E o rană mică, dar adâncă. Astea dor cel mai mult. La fel ca nimicurile care ne otrăvesc uneori sufletele. Pe nesimţite. Pe negândite.

O simplă tăietură dureroasă la deget mă văduveşte de-o mână. Mâna mea stângă, care e mai bună decât dreapta.

Tot ce e uşor devine greu. Spălatul pe cap, pieptănatul, spălatul pe dinţi, orice. Ţin degetul ridicat, ca pe o preţioasă comoară. O comoară arzând de durere.

Mi-am tăiat degetul. Poate că dacă mă doare degetul, nu mă mai doare sufletul. S-a mutat durerea din inimă, în vârful unui deget.

Gândul serii

Zilele nu se seamănă niciodată unele cu altele. Una buna e urmată de una rea și invers. Poate așa e mai bine... ca să nu ne-o luăm în cap. Să nu credem că am pus mâna pe lună sau să nu ne cocoțăm, dintr-o dată pe o bucată de cer, ca și cum ar fi numai a noastră. Uneori chiar și într-o zi cu minus se întâmplă ceva care îți aduce în inimă o fărâmă de candoare. 

Nimic nu mă emoționează mai mult decât sinceritatea oamenilor simpli. Azi un astfel de om m-a sunat să mă roage să rezolv o problemă. Nu ținea de mine. Nu aveam cum să-l ajut. Omul este la sute de km distanță... Nu știam pe cine să sun. L-am sfătuit cum știam mai bine și am închis. Spre seară m-a sunat... fericit. Problema se rezolvase... de la sine. Omul bănuia că totuși cumva l-am ajutat pentru că problema se rezolvase la scurt timp după ce vorbise cu mine. Așa... cam la vreun sfert de oră. Și m-a sunat să-mi mulțumească. I-am explicat că nu am niciun merit. Mi-a spus fericit... "Înseamnă că ați vorbit cu Dumnezeu". Am zâmbit. Și am închis fericită. 

Frumos spus... Poate că atunci când nu găsim soluții pentru cei din jur, când nu știm cum să-i ajutăm este suficient să vorbim cu Dumnezeu. Să vorbim cu Dumnezeu despre problemele celorlalți pentru că prin frângerea inimii noastre, rugăciunea va ajunge acolo unde trebuie.

Câte-un pic, pic, pic...

Nu ştiu de ce sunt obişnuită să fac lucrurile, agitându-mă. Dacă nu mă agit puţin nu sunt eu. Mă opresc doar când simt ca aseară, de pildă, că mă ia un pic cu leşin. Sau că se învârte totul cu mine. Sau că mă înţeapă la inimă.

Teoria o cunosc. Când te agiţi se agită şi vulcanii. Pui în desagă de toate, şi bune, şi rele. Şi astea se bat acolo între ele, până când îţi sufocă somnul.

Apoi urmează liniştea. Sunt surprinsă că lucrurile se pot face şi în linişte. Parcă cineva acolo Sus ştie că mai e nevoie şi de un respiro şi îţi trimite un pachet uriaş cu tot ce ai nevoie, o recuzită întreagă de ajutoare. Ajutoare ca ajutoare, dar mai ales oameni care sunt la locul potrivit, în momentul potrivit.

Nu mă mai mir. Mă bucur. Mă bucur de fiecare întâlnire cu acest tip de oameni. Oameni extraordinari care îmi întind mâna, deşi nu-i cunosc, îmi zâmbesc şi mă lasă să-mi pun aşa, câteva clipe, o aripă a sufletului pe sufletul lor. Ca să mă odihnesc.

Azi e o zi bună. Până acum... :)

O clipă de răgaz...

De oboseală nu mai am timp să văd miracolele. Nu știu de ce lucrurile nu sunt niciodată, doar albe sau doar negre. Întotdeauna apar amestecate, ca să te deruteze cu tonurile lor de gri.

Bine cu forța nu se face. Energia lucrurilor și a oamenilor este cea care antrenează întotdeauna forțele. Mișcă munții, într-o parte sau în alta. Noi, de fapt, noi nu suntem nimic în această ecuație. Suntem doar instrumente într-un plan care nu ne aparține. Suntem canalele prin care curge acea iubire capabilă să schimbe fața lucrurilor.

Uneori mi se întâmplă să am îndoieli. Lucrurile vin cum spuneam, la pachet, amestecate. Puțin noroi, cu puțină fericire.

Bucuriile se măsoară în gesturile mici. Un mulțumesc, câteodată, o privire, o strângere de mână, o îmbrățișare, un colind cântat la telefon, de glasurile cristaline ale unor copii. Astea sunt bucuriile mele. Le așez pe toate într-un insectar imaginar pe care îl deschid uneori ca să-mi amintesc că binele triumfă întotdeauna.

Noi oamenii, trebuie să avem grijă la ce manifestăm. Am văzut forme uriașe de solidaritate umană în ultimul an. Și în același timp simt că numai credința ne poate înălța pe noi, ca popor.

Din lipsa credinței se trage cel mai des nemulțumirea. Pentru că am văzut și oameni nemulțumiți indiferent cât ajutor ar primi. De la oameni sau de la Dumnezeu. Nemulțumiți cu viața pe care o au. Nemulțumiți prin excelență. Nemulțumirea nu are legătura cu starea socială. Ci e o stare de spirit, un vierme care ne mănâncă cu poftă, sufletul.

Cele mai bune lecții de viață le-am primit întotdeauna de la cei care știu să-și ducă crucea cu demnitate. Indiferent cât de loviți sunt, deși par puși la pământ, în fața mea, sufletele lor urcă la fel ca niște uriași albi și luminoși, până la cer.

Am jucat într-un film...

Azi-noapte am visat că jucam într-un film. Era un film vechi iar eu jucam un personaj dintr-o altă epocă. Purtam o căciulă cochetă pe cap. Aşa, ca o franţuzoaică.

Nu ştiu cum ajunsesem eu să joc. Mă miram şi eu de întâmplare. Ştiu doar că eram emoţionată. Mă uitam la material ușor tensionată. Era... frumos dar prea lung. Avea cinci minute. Iar cinci minute era enorm.

Nu ştiu de ce, dar în vis eram stresaţi de timp. Materialul era prea lung, iar timpul prea scurt ca să-l tăiem la montaj.

Cineva... parcă era o bătrânică a venit cu ideea salvatoare.

Să-l tăiem! Nu oricum. Să-l tăiem cu foarfeca. Inima mi s-a făcut cât un purice. Mică, mică. De emoţie. Eram sigură că prin tăiere, filmarea va fi stricată.

Dar femeia nu a stat pe gânduri. A luat rola de film şi a început s-o taie fără să-i tremure mâna. Cu gesturi scurte. M-am întrebat ce vom face acum. Bătrânica m-a privit serioasă. Simplu! Lipim pelicula cu apă.

Am privit-o sceptică cum dă cu apă peste bucăţile de film, apoi le apropie şi le lipeşte.

A urmat vizionarea. Filmul a fost introdus în aparat. Ştiu doar că eram mai mulţi. O echipă întreagă. Eu una eram sigură că este imposibil ca replicile să se lipească perfect, adică nu credeam că tăieturile în orb au fost făcute la milimetru.

Filmul a început să ruleze. La fiecare lipitură, în cadru apărea o foarfecă veche, cu zimţi mari. Foarfeca despărţea practic fragmentele, scenele. Toată lumea a fost încântată de acest efect reuşit.

Spuneau că a ieşit că un efect nesperat. Eu am răsuflat uşurată. Și încă mă mai miram cum am ajuns să joc într-un film.

Uneori visele mele sunt comice. Nu ştiu de ce. Și nici de unde reuşesc să inventez în somn atâtea detalii. Din visul ăsta mi-a plăcut cel mai mult efectul cu foarfeca.

Andante

O slujbă frumoasă, de Crăciun. Voci cristaline care urcă în trepte pân' la Cer. Rugăciuni care trec de bolta înaltă a catedralei. Urcă ca un fuior luminos, ireal. Colinde calde.

Cadouri multe, desfăcute în grabă. Copii care aleargă bucuroşi în jurul bradului. Linişte!!!!!! Faceţi linişte! Doarme bebeluşul păpuşă! Aş lua bucuria şi aş pune-o într-o cutie, ca o bijuterie. Ca s-o pot deschide în zilele în care nu e Crăciun.

Somn. Zile şi nopţi dormite agale. Somn prelungit, întrerupt doar de zgomotul ceasului deşteptător.

Cărţi. În sfârşit, cărţi. Trăite intens. Cuvintele aproape că pulsează în visele diurne.

Brazii nu miros anul acesta. Nu ştiu de ce. Nicăieri.

A trecut Crăciunul. Dar parcă pentru mine a venit de abia acum. Încet, încet, pe nesimţite redevin eu.

Pe fugă

Alerg

Printre bagaje,

Oameni,

Jumătăți de cuvinte

Și multă iubire,

foarte multă iubire.

Îmi pare rău

că nu am timp

de ea.

Să o simt.

Să-i adulmec fiecare răsuflare

Sau urmă de parfum.

Să-i gust aromele

Și să le plimb

În gură

Pentru mult timp

ca pe un vin

Vechi,

Rar și bun.

Nu am timp.

Dar parfumul ei

Va rămâne în inimă

Mult timp.

Gândul zilei

Sper ca într-o zi să intru pe acea UȘĂ. Mai e până atunci. Încă nu a venit momentul.

Gândul serii

După întrebări, îndoieli, renunțări - O ÎNTÂLNIRE. Una care mi-a mângâiat sufletul.

M-am întors

Gata vacanța!

Stropi mari

și multe cercuri concentrice.

Acasă.

Ultima cafea

băută în tihnă

în miezul de duminică.

Pisica musafir toarce

cuibărită

în brațele moi,

transformate

în culcuș intim.

Vești.

Un suflet a ajuns la Domnul.

Lecția morții

este examenul pe

care trebuie

să-l picăm de mai multe

ori până

să-i înțelegem

sensul.

Semne multe.

Spectacol solar.

Armonia este

cântecul pe

care trebuie să-l

știm toți.

Dar mai întâi

trebuie să ne lepădăm

De haine.

Dialog

"Lasă-mă să închid ferestrele. Să le închid pe toate. Fereastra ochilor, a mâinilor, a atingerii. Ultima să fie cea a inimii. Să nu mai simt nimic, să nu mai văd nimic, să nu mă mai doară nimic.

Lasă-mă să stau ascunsă sub plapumă, bolnavă de oameni. Să-mi dorm minţile, gândurile, cuvintele. Să-mi visez vorbele nespuse şi să rostesc răspicat ceea ce citesc în adâncuri. Mi-e teamă că o să vină o zi în care o să mă trezesc vorbind toate astea cu voce tare. Fără bariere, fără oprelişti. O să spun totul dintr-o singură suflare, o să-mi fac bagajul pe loc şi nu o să mă mai uit înapoi, aşa ca atunci când închei un capitol al unei cărţi pe care n-o s-o mai reciteşti niciodată.

Dar poate că e mai bine să mă trezesc şi să uit. Să uit ce-am visat. Să mă trezesc ca după un somn fără început şi fără sfârşit. Senină. Cu memoria resetată. Ca după un refresh care șterge fișierele virusate de înțepătura demonului."

Mă doare capul

Mă doare capul!

De fapt pe capul meu

Îl dor

multe.

Țipetele,

Agitația nesfârșită,

Vorbăria lipsită de sens,

Timpul pierdut

Dar...

Dintre toate, măștile dor

Cel mai tare

Mi se așează pe țeastă

Până când interiorul zvâcnește

Devenind greu

Ca piatra.

Pe capul meu îl dor

multe

Și cea mai mare

dezamăgire

E că nu poate fi

Un felinar de lumină

Pentru lucrurile

Care-l dor.

Sâmbătă

Sâmbătă.

Netul toarce

agale

E ca mine.

Somnoros

ca o pisică

ce miaună

a alint.

Minutele

sunt miiiiiiinuuuuuuuuteeeeee

Fac burtă.

Se rostogolesc

de pe o parte

pe alta.

Se întind

Până le pocnesc

Încheieturile

Literelor.

Sâmbătă.

Pe scurt

Un înger a venit pe lume

În chinuri.

Acum e bine și doarme

în brațele iubitoare ale mamei.

O tânără se pregătește

să primească inelul

și să pornească

pe un drum în doi,

cu dreptul.

O altă femeie e deja

în cer

și pleacă mâine dintre noi.

Departe,

Un înger de copil

se chinuie

Sub privirile lipsite

De strălucire

ale mamei sale.

A început

azi o luptă grea,

cu trupul.

Pe cea cu sufletul a câștigat-o

deja.

La câteva sate

distanță

de mine

O mamă

are cancer.

Și trei copii flămânzi.

Unul e prunc.

Vântul îi suflă

prin buzunare

și inima e deja

grea de atâtea întrebări.

De ce mie?

De ce acum?

Copiii săraci

au prieteni noi.

Generoși

și calzi.

De alții nu știe însă nimeni.

Nimeni nu le deschide

poarta

Și nu le

cercetează

sufletul,

Nu-i alină

nimeni,

cu o ciocolată

sau cu o fărâmă de iubire.

Și bune

și rele.

Amestecate.

Frânturi din toate.

Darul

Nu cred că există bucurie mai mare decât clipele acelea în care simţi până în vârful firului de păr că Dumnezeu există în fiecare om pe care îl întâlneşti. Că Tatăl din cer ţi-a ascultat rugăciunile. Că eşti şi poţi da şi celor din jur, lumină. Că îngerii te-au mângâiat, ţi-au şters lacrimile de pe obraz şi te-au lăsat să dormi, o noapte întreagă, în braţele lor. Apoi dimineaţa ai deschis ochii altfel şi ai putut să vezi limpede că au înflorit copacii şi că e miros de primăvară. Soarele străluceşte întotdeauna mai puternic după clipe de îndoială şi de furtună.

sursa foto: http://cata-catutzy.blogspot.com/

Ghiocei

Grafică de George Bodocan

A venit primăvara

Uleiul s-a vărsat pe jos

Stropi mari au decorat

Pereţii

Dar candela nu s-a spart

A rămas intactă,

Pe gresie.

Gândul că ei

sunt liberi

Mi-a adus bucurie!

Să trăieşti

Pentru a naşte artă,

Pentru a respira culori,

note şi cuvinte

Doar atât!

Să transformi

urâtul

În loc de iubire,

În leagăn de cultură,

Într-o casă a prieteniei,

Doamne,

ce bine că exişti!

Conversație

sursa foto: mattstone.blogs.com

Stau singură

și vorbesc

cu Dumnezeu,

Despre toate.

Uneori îi spun

că nu-mi plac

oamenii.

E un paradox

că nu-mi plac!

Tocmai mie,

Care nu pot să trăiesc

Fără ei,

Mie, care le-am

căutat mereu

prezența.

În astfel de momente

îi cer lui Dumnezeu

Să-mi dea,

dacă se poate,

mai mulți îngeri

Să vorbesc cu ei!

Să-mi odihnesc

Sufletul

pe aripile lor

Mari și albe,

Să mă scufund

În atingerile lor,

Incredibil de pufoase,

Mătăsoase și calde,

Aproape netactile.

Îngerul meu

Nu e niciodată

Obosit,

Dar eu sunt.

Gândul serii

sursa foto: www.lacasuriliterare.com

Înțeleg uneori de ce călugării fug în pustiu.

Acolo se luptă doar cu Diavolul.

Nu și cu oamenii.

Primul nostru fin

Dumnezeu ne-a trimis

pe pământ

îngerii,

prin copii.

Căldura unui suflet

De te-a atins

N-o uiți.

Nu ai cum.

Ochii mari

și blânzi

care încearcă

Să te vadă.

De ce eu?

Somnul

pe fața

lor pare dulce.

Sunt sigură

că merg

mai des

ca noi

în vizită.

Se joacă în Rai.

Viscolul

Viscolul bătea în geamul mașinii.

În întunericul îngropat

sub nămeți

Totul părea rupt de lume.

Un drum care nu se mai termina.

Și mașini

care alunecau sub ochii ei,

în șanț.

Dar nu-i era teamă.

În cap îi stăruia imaginea pruncului adormit.

În față, doi îngeri înalți

trăgeau mașina

Cu fire nevăzute, din troiene.