Doar iubirea învinge moartea...

Hristos a Înviat!

Se spune că e suficient să faci un pas spre Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va face pe ceilalți, până la tine. Așa cred că e și atunci când vrei să faci o faptă bună. E suficient să vrei, să te rogi, iar de acolo de Sus vei primi atât de mult ajutor, încât nici nu ai sperat vreodată.

Știam asta, dar am avut ieri ocazia să-mi reamintesc. Așa că punctez aici acest aspect, ca nu cumva să uit vreodată, ce daruri minunate primim atunci când vrem să dăruim. Pentru că noi de fapt primim daruri, atunci când facem o faptă bună. Primim bucurie, primim lecții de viață, parcă suntem mângâiați de îngeri și purtați așa, pe aripile lor. Senzația aceasta am mai avut-o doar atunci când am început să merg cu vreo cinci, șase ani în urmă, prin spitale, la copilașii bolnavi de cancer. Nu știam dacă voi rezista să văd atâta suferință și m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să pot face asta. 

Și de câte ori mergeam acolo pluteam. Știu că pare paradoxal, ceea ce scriu dar simțeam că pot dărui din mine, din sufletul meu, din inima mea, simțeam că pot mângâia și aduce zâmbet pe chipul celor care treceau prin clipe cumplite. 

Apoi, când plecam, gata! Eram sleită de puteri, mă lovea parcă cineva cu leuca în cap, eram leșinată de energie, uneori chiar cădeam la pat și zăceam câte o zi întreagă, după marile acțiuni. Plus că erau anumite cuvinte, gesturi, expresii care mi se lipeau de suflet. Și inevitabil acolo au intrat pentru totdeauna și câțiva dintre copii. 

Anul acesta de Paște mi-am dorit să aducem mângâiere acolo unde sunt mame care dau viață și care luptă pentru pruncii lor, născuți prematur. 

Am trecut de două ori prin asta. O dată cu Sofia. Apoi cu Nicolae. Am cunoscut multe sentimente, am trecut prin apă și prin foc, în același loc. În același spital. Și nu credeam niciodată că voi mai putea să calc în locul în care mi-a murit primul copil. Lumina ochilor mei! Dar am putut! Și mai mult decât atât, Dumnezeu m-a întărit să trec din nou, cu Nicolae prin emoțiile mamei care-și vede copilul la terapie intensivă, ajutat de aparate să respire.

Totul a avut cu siguranță o pedagogie. Minunea e prea mare ca să poată fi exprimată în cuvinte. Minunea că Nicolae, născut prematur la 34 de săptămâni și 4 zile și doar 1900 de grame a venit pe lume chiar în ziua în care Sofia a trecut la Domnul. Și că acum e bine. Perfect. Poate a fost nevoie să mă întorc în ceea ce pentru mine a fost un Iad, ca să mă vindec, măcar parțial de o traumă ce și-a lăsat pentru totdeauna amprenta pe sufletul meu. Nicolae nu doar că s-a născut în aceeași zi în care Sofia a trecut la Domnul. Eu am stat după naștere în același salon, în care am stat și cu trei ani în urmă, Nicolae a fost tratat de medicul care a tratat-o pe Sofia și tot așa...

Aproape o lună și jumătate de spitalizare cu Nicolae a însemnat pentru mine să retrăiesc drama mea de multe ori. Prin ochii mamelor care și-au vegheat copiii, născuți înainte de vreme. Patru dintre cei care au luptat pentru viață, în aceeași perioadă în care a stat și Nicolae în spital sunt acum alături de Sofia, în Rai. Și nu doar această durere. Ci și alte spaime, complicate, mai complicate decât le vezi uneori doar în filme.

Închei această paranteză mare. Și revin. Știu cât este de greu să stai în spital, cu un prunc de câteva sute de grame, poate mai mult și să te rogi neîncetat să trăiască. Să fie sănătos. Să-l iei acasă și să ieși cât mai repede pe poarta spitalului. De aceea, anul acesta de Paște mi-am dorit mult să facem o mică bucurie mamelor cu bebeluși prematuri care sunt internate în Spitalul Polizu. Chiar dacă de câte ori intru pe holurile de acolo sunt cuprinsă de sentimente amestecate. Doar iubirea poate învinge moartea. 

Cincizeci de cărți cu minunile făcute de Sfântul nostru drag ("Sfântul Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor", editată de asociația noastră), pască (50 de bucăți) și cozonaci de casă (50 de bucăți) (cumpărate din fondurile asociației noastre, Asociația "Sfântul Nicolae și Sfântul Efrem cel Nou", de la doamna Mihaela Burcea de la Pitești) și lalele cumpărate din bănuții dăruiți de o doamnă cu inima mare din Canada. Acestea au fost darurile. Simbolice. O mână de prieteni buni ne-au însoțit: Alice, Andrei, Georgiana și Adi. 

La spital am primit sprijin de la o doamnă asistentă care mă știa încă de când am născut-o pe Sofia. Mulțumesc! Am vizitat pe rând, mămicile de prematuri. Într-un salon am cunoscut o mămică fericită că Sfântul Efrem o "vizitează". Avea evlavie mare la acest Sfânt iar pruncul ei va purta numele de Efrem. 

Am lăsat un pachet și pentru o mămică ce se afla în terapie intensivă, tocmai născuse. Am aflat ulterior, cu bucurie, că și pruncul ei se va numi tot Efrem! Sfântul Efrem ne face mereu surprize! Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Într-un alt salon ne aștepta o mămică singură. Cu doar o zi în urmă îi murise bebelușul. Cântărea 670 de grame, un pic mai mult decât Sofia. Am simțit cum durerea ei îmi sfâșie inima. Am stat puțin de vorbă. Nu știu cât am reușit să o alin, dar sper ca Sfântul Efrem cel Nou să o ajute și să ajungă că sufletul ei, prin cărticica pe care i-am lăsat-o.

Am împărțit cărți și cozonaci și câtorva mămici care așteptau să nască.

Următoarea noastră oprire a fost la Maternitatea Giulești. Aici, Sfântul Efrem cel Nou ne-a mai făcut o bucurie. Am cunoscut o mămică cu tripleți care își dorea mult să nască de ziua Sfântului Efrem, adică pe 5 mai. Dar Bunul Dumnezeu a rânduit să nască de Sfântul Calinic, pe 11 aprilie. Iar copilașii ei sunt bine. Probabil vor pleca în câteva zile acasă.

Cum ne rămăseseră daruri destule ne-am gândit să ducem cozonăcei parfumați și la copilașii internați în Spitalul Grigore Alexandrescu. Am ajuns la spital (eu personal nu cunosc deloc acest spital), nu prea știam pe unde să ne învârtim, holurile erau cam pustii, am vorbit cu un medic, care nu ne-a lămurit prea mult, am vrut să mergem la terapie intensivă, dar am înțeles că acolo copilașii sunt internați fără părinți, deci nu am fi avut acces. Și în timp ce ne tot codeam ce să facem, Adi și Andrei au auzit pe holul de la etaj glasuri care cântau: "Hristos a Înviat". Așa ne-am întâlnit cu părintele Peiu, părintele spitalului care mergea la micii pacienți, însoțit de câțiva credincioși. Dânsul ne-a și îndrumat spre secțiile unde erau copii internați, unii în stare gravă chiar. Eu am luat-o ca pe un semn binecuvântat.

Așa am ajuns să împărțim daruri pe secția de Arși, la Chirurgie și Ortopedie. Cel mai emoționant a fost la copilașii arși. Unii erau "împachetați" precum mumiile. Doar ochii li se mai vedeau. Alții plângeau de durere. Pe secție au intrat doar Georgiana și Alice. Și au ieșit de acolo, tulburate.

Peste tot am fost primiți cu dragoste de personalul medical. Mare minune! M-am bucurat de fiecare "întâmplare" care ne-a arătat încă o dată cât de mult ne poartă tuturor, Bunul Dumnezeu de grijă.

Ultimele bucăți de pască le-a dus Georgiana la niște familii fără posibilități din Pantelimon. 

Vă doresc tuturor să aveți în continuare zile de sărbătoare binecuvântate! 

P.S. Mai multe fotografii de la micuța noastră acțiune puteți să vedeți aici:
https://www.facebook.com/pg/inmemoriasofiei/photos/?tab=album&album_id=1068899756587988

Respiraţie

Nu mai e timp. Zilele trec şi nopţile. Cu aceeaşi cadenţă rapidă şi respiraţii tulburate de trăiri îngropate.
Plămânii nu pot ţine durerea. Şi uneori o dau afară sacadat.
Încerc să cuprind golul. Inspir. Expir. Inspir. Expir.
Poate aşa golul va deveni plin.
Dorul...

"Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..."

- scrisoare către Sofia (XI) -

De ce mai plâng, nu știu.

După ce am citit cartea aceea despre vămi ("Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor", Protos Nicodim Măndiță, editura Agapis) am înțeles că ai zburat, ca o săgeata luminoasă spre Rai, fără să mai vezi fața hidoasă a demonilor. Fără să mai treci prin paleta aceea cumplită de scârbe și frici. Și nu e puțin lucru.

Doar Sfinții, Mucenicii și pruncii nevinovați ajung așa, la Domnul. Pe o "autostradă" luminoasă, fără obstacole sau alte piedici. Alături de îngerii luminoși, într-o bucurie greu de cuprins cu mintea noastră de oameni.

Am înțeles în sfârșit că ești Acolo. Am simțit după doi de ani de la despărțire, ceea ce știam numai rațional. Îmi închipuiam doar cu mintea. Și m-am bucurat mult. Am simțit o alinare greu de explicat în cuvinte. 

Atunci am spus că nu mai plâng. Că vreau să fiu în sfârșit mama pe care ți-ai dorit-o. Așa... ca un stâlp. O mamă care nu se plânge.   Care acceptă și se împacă cu crucea ei. Fără să cârtească. E drept, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta și nu pot promite că se va și întâmpla. Să accept că eu sunt mamă doar în acest fel. Mamă, prin despărțire. Mamă, prin iubire la distanță. Pot să mă străduiesc însă. De dragul tău. Să ridic un zid dincolo de care să nu mai treacă nimic. 

Dar tot mai scap câteva lacrimi. Tu să știi că eu nu vreau să plâng. Pentru că îmi doresc să te bucuri de tot ce este acolo, fără ca lacrimile mele să-ți aducă vreo întristare. Vreo apăsare. Voi încerca să nu-mi mai doresc obsesiv să te revăd în vise. Voi accepta.   

Privește-mi te rog lacrimile, atunci când sunt, ca pe o neputință de om și de mamă. 

P.S. Eu încă mai văd că tu aici, ai treaba ta. Aflu vești și văd că "faci" lucruri. Că ai mișcat un suflet, că ai ajutat o mamă sau un prunc. Cum, numai tu știi. Dar eu mă bucur. 

Scrisoare către Sofia (X) - doi ani în cer

În fiecare zi e greu. Uneori reușesc să-mi păstrez veselia, puterea, energia. Alteori dorul de tine mă copleșește.

Nu prea mai pot să mă uit deloc la filme. La niciun fel de filme. Plâng și la comedii și la drame. Nu mă întreba de ce. Dar eu găsesc la fiecare câte un motiv să plâng.

Mâine se fac doi ani de când te-ai născut în cer. Te-ai născut în lumină. 

Tot mâine plecăm. Sunt două lucruri incompatibile cu ceea ce simt. Dar te luăm și pe tine cu noi, pentru că tu ești mereu cu noi, și ziua, și noaptea, și în toate diminețile. Mă gândesc câtă bucurie aveam cândva pentru lucrurile astea. Și cât de greu pare totul acum. 

Nu știu cum ar fi fost dacă...

Dacă erai aici, fizic. Nu am voie să întreb și regret de câte ori îmi mai scapă câte-o întrebare prostească, de om mărunt și lipsit de credință. Îmi vine să-mi mușc buzele pentru că mă ia gura pe dinainte.

Dacă aș avea credință cât un bob de muștar aș reuși să mulțumesc. Să văd bucuria în lipsă. În golul imens să văd și nuanțele.

Nu am. Nu sunt. Nu pot. 

Starea de așteptare mă face să mor puțin în fiecare zi. Aștept. Orice. Un semn. O imagine. Un vis. Știu. Nu vrei asta. Nu mă vrei prinsă între două lumi.

Azi e ziua lui tati, mami. E ziua lui. Și nu o să uit niciodată că      m-am rugat să nu te duci în Cer, de ziua lui. Iar acolo Sus dorința mi-a fost ascultată. Nu voi uita cum ai căscat și ți-ai întins piciorușele cu doi ani în urmă, de ziua lui. Erai mai bine. În acele clipe, erai mai bine. Am simțit că acesta a fost răspunsul la rugăciunile mele. Sau poate doar o mică alinare înainte de ceea ce avea să urmeze.

Mă tot gândesc la Sfinții care și-au jertfit copiii pentru credință. Ce inimă tare au putut să aibă, mami! 

Avem în față un drum lung sau scurt. Bunul Dumnezeu știe. În fiecare zi mă gândesc la momentul acela. Al trecerii. Sper să ne găsească pregătiți. Spovediți curat și împărtășiți. Tot mai mulți oameni tineri mor, mami. Pe neașteptate. Și mulți nu au avut niciodată un părinte duhovnic...

Scrisoare către Sofia (VIII)

sursa foto: cuvantul-ortodox.ro

Lasă-mă să-ţi sărut tălpile mici şi goale, care aleargă prin iarba umedă de rouă. Acolo unde tu eşti fericită, atât de fericită cât eu nu voi putea simţi vreodată. 

Lasă-mă să te strâng în braţe, să-ţi sărut ochii mari şi părul care miroase a soare. 

Lasă-mă să cred că fetiţa aceea din visul de acum două nopţi, cu chip luminos şi năframă, în port popular, care mi-a ieşit în tinda bisericii ticsită de oameni eşti chiar tu. Tu eşti cea care mi-a primit lumânarea aprinsă şi ai rostit o rugăciune care m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că, uite când primeşti o lumânare trebuie să spui o rugăciune. O anumită rugăciune. M-am chinuit s-o reţin. Dar dimineaţa nu am mai ştiut decât că lumina aceea ajunge Sus, şi de acolo, rugăciunile vin de la tine înapoi, jos. Acesta este cadoul tău. 

Rugăciunile sunt cadoul tău. Chiar dacă dorul nu se stinge niciodată. Chiar dacă braţele rămân goale. Chiar dacă pătuţul tău portocaliu există numai în memoria mea afectivă. 

Nu pot să înţeleg oamenii care fură de la mormântul tău. Ce vor face cu micile felinare pe care le-am pus special ca să-ţi lumineze dulce, mormântul? Ce vor face cu floarea pe care ai primit-o cadou, cu ghiveciul cu lavandă desenată discret? Şi cu jucăria de lemn care reprezenta o fetiţă micuţă?

Un an şi nouă luni s-au scurs de la ultimul tău drum, pe care l-am făcut împreună, în trecerea ta pe pământ.

Nici acum nu o să pot să înţeleg cum jucăria de pluş pe care am primit-o în ziua aceea are inima cusută, afară?! De ce tocmai acea jucărie? Ursuleţul tău doarme, mami, cu ochii închişi, pe veci, pentru că nu mai are inimă. El primeşte îmbrăţişările mele. Apoi se odihneşte în coşul tău care e tot mai plin, de lacrimi.

Iubire între cer și pământ

Astăzi i-am simțit pe toți aproape. Pe ea, pe ei, pe toți prietenii pe care i-am ținut timp de o respirație de mână, spre final, pe moșii și strămoșii noștri, chiar și pe cei cărora nu le știm decât numele. Iubirea e de mai multe feluri. În rugăciune, Cerul pare uneori că se apropie, coboară, ca un fâlfâit de pasăre. Cât să simți că aici, nu ești decât într-o călătorie. Și că la destinație ar putea fi ceva atât de frumos încât nimic din ce e tactil nu te-a făcut să simți vreodată. Astăzi a fost soare și liniște. Cineva ne-a sărutat pe frunte, de Sus.

Cu tine

De câteva nopţi am impresia că vorbesc cu tine în vis. Dimineaţa nu-mi amintesc absolut nimic şi totuşi am senzaţia că am vorbit toată noaptea.

E o senzaţie stranie şi îmi vine să mă întorc din nou în lumea viselor deşi la trezire nu mai ştiu nimic. Dar rămân cu vaga senzaţie că sunt mai bogată după întâlnire. E o bucurie dulce amară.

Poate într-o zi voi avea ocazia ca întâlnirea să aibă cuvinte şi formă. Şi mai ales... să nu se topească ci să rămână desenată clar, în memorie.

Fericirea Sofiei

Autor: prietena Sofiei

Jos plâng mamele și tații,

Surorile și cu frații.

Plâng de dorul celor care

S-au urcat în depărtare.

Plâng cu doruri mari fierbinți,

Plâng cu dragoste de Sfinți.

Lacrimile lor se scurg,

Florile întrepătrund,

Udă a lor rădăcină,

Trimit gânduri spre Lumină.

Sus, cei plânși încep a plânge,

Lacrima ușor le curge,

Bucuroși că nu-s uitați

De familie și cei dragi.

Lacrimile-ajung în nor

Și precum un călător,

Se-ntorc pe obrazul care

A plâns astăzi cel mai tare.

Simte inima cea plânsă

O binecuvantare sfântă,

Coborâtă chiar de Sus

De la cel care a fost plâns.

Dulce, caldă mângâiere,

Cere sufletul tot cere

Și-ntre Sus și Jos se face

Curcubeu ce nu desparte,

Inima care iubește

De inima care trăiește.

De la Sus în Jos o scară

De iubire se pogoară

Și pe ea urcând mereu,

S-ajungem la Dumnezeu.

Când am terminat de plâns,

Fericirea ne-a pătruns.

Spun unii că nu există.

Viața lor chiar că e tristă!

Noi, cei care-am plans,

Le dăm si lor o veste:

Fericirea nu-i poveste!

Este o Lucrare Sfântă,

Strânsă-n lacrima tăcută,

Între nouă fericiri,

Din care am învățat

Că și Sus și Jos e bine,

Când Hristos este cu tine!

Fericirile

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pamântul.

4. Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. Fericiți cei milostivi, că aceia vor fi miluiți.

6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a acelora este Împărăția Cerurilor

9. Fericiți veți fi când va vor ocarîși va vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Bucurați-va și va veseliți, că plată voastră multă este în ceruri.

Cântecul Sofiei

Sursa foto: http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_cu_flori/elena_bissinger/fluturi_in_vacanta

Rândurile acestea au venit dimineaţă, pe mail. De la aceeaşi prietenă bună, care a fost alături de noi, în acele zile grele. Iar cuvintele mi-au atins inima. Mulţumesc, prietenă scumpă.

Cântecul Sofiei

 

Mămico,

Azi am coborât

Să-ți mulțumesc.

Este atâta bucurie,

Acolo unde locuiesc.

Tăticule,

Te rog,

Să nu îți fie dor.

Eu sunt cu voi

În orice colțisor.

Din inimă

Vă vin mereu

În minte.

Mă legănați,

Printre ale voastre cuvinte.

Trăind și eu

Asemenea cu voi,

Iubind Viețile Sfinte!

Nășicule,

Mult bine mi-ai făcut:

Botez și Sfântă Împărtășanie

Am avut.

Cu ele am pornit

În nouă Viață

Și-n acest an s-au înmulțit

Și-au dat speranță.

Nășica mea dragă,

Să știi că sunt bine.

Pe toți v-am purtat

Peste tot, cu mine

Și sper ca din bucuria noastră,

Toți cei dragi

Din familie și prieteni

Să primească.

Plec și rămân,

Este atât de bine!

Dragii mei dragi,

Sunteți cu mine!

Acum sunt mare

Sunt și cuminte,

Mă-mpărtașesc mereu

De Cele Sfinte!

Un Psalm de bucurie,

Psalmul 22,

M-aș bucura

Să-l cânt acum

Cu voi!

PSALMUL 22 

1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. 
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. 
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. 
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. 
5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. 
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. 
7. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile. 

De ziua ei

E ziua ei. E ziua în care a venit pe lume. Târziu în noapte. E ziua în care a primit Sfântul Botez. Un înger. Şi un nume. SOFIA. Unul care va răsuna în inima mea pentru veşnicie.

Cred că Sofia ştie că de-o vreme, cuvintele s-au stins Nu le mai găsesc. Nu găsesc cuvintele pentru lacrimi, pentru dor. Au intrat parcă în pământ. Poate într-o zi se vor întoarce.
Astăzi o prietenă dragă mi-a trimis aceste rânduri pentru draga noastră, Sofia. A găsit ea cuvintele pe care eu le-au pierdut. 

Mulţumesc, prietenă dragă.

Zilele Sofiei

Câmpul e plin de maci

Și de îngeri,

Cinci zile ți le-mparți

Cu cei dragi,

Apoi zbori tot mai sus

Însoțită de îngeri,

Râzi și nouă ne lași

Câmpul cel plin de maci.

Iar te naști

Și din nou ai trei zile,

Nouă vin lăcrimând,

Urmând trei săptămâni,

Într-o zi, patruzeci,

Ziua când te înalți.

Rând pe rând,

Sunt trei luni, nouă luni,

Și acum, toți cei dragi

Îți serbează ei, anul.

Iartă-mă draga mea,

Astăzi nu pot a plânge,

Câmpul e plin de maci,

Tu te bucuri de îngeri.

Zilele ți le petreci printre Sfinți,

Noi așteptăm cuminți,

Gândul nostru să-l prinzi

În al anului zbor.

Te iubim și-ți vorbim,

Dor cu dor:

Somn ușor!

Pentru sufletul tău

Îți citesc azi cu drag,

Psalmul 102.

Să te legene-n cer

Cu-al său vers minunat,

Să-i aline mereu

Pe ai tăi dragi părinți,

Te-au crescut ca pe flori

Așezate-ntre Sfinți. 
 

Psalmul 102

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.

22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Scrisoare către Sofia (VII)

Azi - 9 luni. Nouă luni de când ai venit pe lume. E ziua copilului. Ar fi putut fi și ziua ta. Dar tu ești acum acolo unde fericirea se măsoară cu unități neștiute de noi.

Ieri ți-am cântat din nou "Veșnica pomenire". În loc să te țin în brațe mi-am găsit alinare încercând să curăț pietricele pe care ploaia le-a aruncat pe mormântul tău. 

Înainte de fiecare parastas se coboară din nou în inima mea durerea. Durerea aceea. Am impresia că te duc din nou la groapă, că mă despart din nou de tine, încă și încă o dată. Rup bucăți din inima mea, la nesfârșit.

Niciodată nu o să treacă. Niciodată nu va trece pustiul pe care l-am simţit în fiecare clipă trăită în spital. Oricât aș vrea să merg înainte imaginile de atunci revin ceas. Revăd totul ca pe un ecran, revăd fiecare secundă, travaliul de suferință din spital, aud în urechi cu ecou verdictele medicilor, le văd privirile, retrăiesc spaima mea și mă doare, mă doare infinit să-ți văd suferința, prinsă între niște aparate, să-ți văd trupușorul firav înțepat de mii și mii de ace. Mă ajută doar amintirile din ziua aceea. Ziua aceea în care m-am rugat să nu mori, să nu mori de ziua tatălui tău.

Și tu m-ai auzit. Ai căscat, ți-ai întins mânuțele și piciorușele. Și am crezut că va fi bine. 

Te îngrop mami, din nou. La fiecare parastas ne despărțim iar sau poate doar ne întâlnim și mă doare că te simt aproape dar nu te pot atinge. După slujbă și masă, când liniștea se lasă simt o scurtă eliberare. Iar apoi o tristețe profundă. Ca acum.

Ieri, de pe treptele bisericuței din cimitir priveam spre salcia sub care a stat și micul tău sicriu alb. Privirea mi-a căzut pe un mormânt plin cu maci. Poate că ăsta a fost semnul tău.

Poate că toți macii care-mi ies în cale îmi șoptesc de mii de ori că tu ești bine, într-o fericire pe care eu poate nu o voi cunoaște niciodată. Și sunt mulți. Îi văd peste tot. Parcă se încăpățânează să-mi spună că Raiul nu-l vom putea percepe niciodată cu simțurile noastre de oameni, nu vom putea înțelege nimic cu adevărat până când nu vom ajunge Acolo.

Aș vrea să-ți umplu mormântul de flori. Sunt sigură însă că nicio floare de aici nu e la fel de parfumată ca florile din Rai.

Cred că întotdeauna o să trăiesc cu sentimentul acesta de așteptare. E ca și cum aștept să mă trezesc. Să te regăsesc. 

Poate că Acolo macii sunt precum acest mac pe care l-am primit astăzi printr-un mesaj pe facebook. Un mac înalt care leagă pământul de cer şi cerul de pământ.

Fotografia pe care am primit-o astăzi pe facebook, de la Daniela Stroescu

Primii maci

Primii maci nu pot să mă ducă decât cu gândul la tine. 

Așteptarea nu s-a terminat. Doar că uneori agitația cotidiană îmi consumă atât de mult energia încât nu mai am așa mult timp să plâng. Lacrimile se nasc în pauzele de respirație. 

Aproape că nu este Sfântă Liturghie în timpul căreia să nu plâng. Poate că atunci ești mai aproape de mine. Nu pot să nu plâng când biserica se roagă pentru cei adormiți. Lumânările aprinse, de pe masa pentru parastase topesc parcă gheața în care îngrop uneori inima mea. 

Unul dintre lucrurile cu care nu am reușit să mă împac este acela că nu te-am visat. E atât de lumesc ceea ce-mi doresc, să te visez, să te văd ACOLO, în lumea fără de durere, să te strâng în brațe, în spațiul dintre două lumi, să fac ceea ce nu am apucat să fac cât ai fost cu noi aici. E lumesc și totuși îmi doresc asta. Mă întreb și nu pot să înțeleg, deci, gata, asta a fost tot? Asta a fost tot????? Existența ta s-a oprit odată cu inima și noi nu ne vom mai întâlni până când eu nu voi trece DINCOLO? Și dacă nu voi ajunge la tine, dacă păcatele ne vor despărți pentru totdeauna și te voi pierde pentru veșnicie?! 

Știu că acolo unde ești tu este prea frumos ca să te mai întorci pe pământ. Pe pământul acesta unde există atâta suferință, durere și urâțenie sufletească. De ce te-ai întoarce? Și totuși mă doare, mă doare până la cer și înapoi, mă doare dorul de tine. Și încă mai aștept. Chiar dacă fac eforturi și evit să mă rog să te visez. Mă gândesc că poate ți-ar face rău să te întorci, nu știu. Poate nu-ți e îngăduit. Dar de împăcat, încă nu mă pot împăca cu asta.

Știu că îmi trimiți mesaje. Mi-ai trimis mesaje de iubire din lumea întreagă. Din America, Portugalia, chiar și din Hong Kong, acolo unde Maggie Tumenbatur și-a mobilizat prietenii, le-a gătit, le-a povestit despre tine și i-a invitat să pună într-o gentuță, alături de un gând bun și un bănuț pentru asociație, pentru a o ajuta pe mami, să facă și mai multe fapte bune. 

Mesajele de iubire și gândurile bune, împachetate cu imagini cu maci au venit de peste tot. 

Azi la biserică am tresărit. Pe masa unde se pun parastasele o bătrână care a adus o farfurie cu cozonac, pentru a fi slujită a pus într-un pahar patru maci fragili. Toată slujba i-am privit și m-am gândit la tine. M-am întrebat cum de i-a venit această idee, de-a pune macii acolo, mai ales că niciodată nu am văzut pe nimeni să aducă flori, să așeze flori pe acea masă. Și de ce tocmai maci? 

La ieșire, pe scări am găsit un mac singuratic... Cred că era de la tine. 

Am aflat că în câmpul din apropiere, macii au apărut deja și  m-am dus să culeg câțiva. Am privit cum li se scutură petalele în mâinile mele și m-am gândit a nu știu câta oară cum pot fi florile astea atât de frumoase, dar cu viața atât de scurtă? Cum pot florile astea să reziste în bătaia vântului, dar să rămână fără petale, la cea mai mică atingere, a omului. Câtă delicatețe pot ele să ascundă!

Am reușit să aduc câțiva, acasă. Sunt și maci albi. Doamne, cât pot fi de frumoși! Sunt sigură că macii de azi sunt cumva, un mesaj de la tine. Ca să-mi mai aline, dorul. 

Sunt sigură că nu e întâmplător că macii îmi amintesc de tine. Nu cred că există flori mai frumoase și mai fragile... 

De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți...

sursa foto: www.debanat.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată. 

Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.

Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune. 

În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.

Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați. 

Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe. 

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi. 

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare. 

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii. 

M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.

M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!

Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com