Dormi în pace, copil drag

"Slăbită, în patul de lângă Ana stă Alina. Cele două s-au legat iremediabil. Fetele-i spun Maimuţica. E în clasa a treia. Zâmbește des și din când în când își lipește căpșorul mic de marginea patului. Zâmbetul îi luminează chipul, dar ochii rămân tot triști. Alina stă și ea tot într-un centru de plasament. Fără o mamă, însă. Acum se luptă și cu boala. Am întrebat-o cum e îngerul ei. Mi-a spus că este mic și alb."

noiembrie 2011

Alina, cu Pufi al ei

Aşa am cunoscut-o pe Alina, în toamnă. Un zâmbet cald, doi ochi trişti, chinuiţi de boală şi de durerea pe care o simte un copil care a fost abandonat de mamă.

Alina, cu Pufi al ei s-a dus la prietenii ei. S-a dus într-o lume mai bună, însoţită de îngeraşul care a vegheat-o în cele mai grele momente ale perioadei în care a fost alături de noi, pe pământ.

Dumnezeu să te odihnească în pace, copil drag! Nu-ţi voi uita niciodată zâmbetul larg, pe care ni l-ai oferit cu atâta generozitate, în clipele în care trupul tău mic era ţintuit pe un pat de spital.

 

Nicolae

Nicolae va face mâine transplantul cu celule de la frăţiorul său. Vă rog să-l pomeniţi în această perioadă în rugăciunile voastre. Mulţumesc. 

Despre întâmplări, viață, moarte și speranță

Nicolae

Se făcea că prietena mea, Roxana a scris într-o zi pe facebook despre povestea unui băiețel de opt ani bolnav de leucemie, blond și singur. Nicolae. Un nume care a produs un ecou în sufletul meu, pentru că Sfântul Nicolae este sfântul meu drag, protectorul meu. Doi ochi albaștri triști dintr-o fotografie m-au convins că trebuie să-l ajut cumva pe acest copil. Primul gând a fost cel al omului ocupat - să-i trimit cât mai repede Roxanei niște bănuți să-i cumpere o carte, o ciocolată, ceva. O bucurie cât de mică. Dar Roxana nu avea un cont în care să-i trimit banii.

Se făcea că mă suna într-o seară doamna Vali, soția părintelui Marian Tudor din Glodeanu ca să-mi spună că vrea și ea să-l cunoască pe același băiețel, Nicolae pe care-l văzuse tot pe facebook. Așa că am decis să mergem împreună
să-l cunoaștem. Era pe la sfârșitul lui martie. Nicolae ne-a cucerit pe amândouă cu inteligența lui nativă, cu delicatețea lui, cu... nu știu cum să descriu senzația pe care o ai când cunoști un suflet bun, sensibil și plăpând, ca un fulg. Nicolae a cerut cadou de la iepuraș un banal stilou. Și ne-a povestit că are și câteva   cd-uri cu muzică, primite de Crăciun, la spital pe care nu are unde să le asculte. 

În a doua zi de Paște, Spitalul Fundeni

Se făcea că într-o seară le-am povestit prietenelor mele, Mirela și Mădălina despre cât de mult m-a impresionat Nicolae. Împreună am hotărât să-i facem o bucurie, să mergem la el la spital, în a doua zi de Paște. Să punem mână de la mână să-i luăm un cadou. Doamna Vali ne-a spus că de abia așteaptă să-l revadă. Cercul s-a mărit. Nicolae a plecat însă de sărbători acasă dar gândul de a aduce un strop de bucurie celor care rămân internați în spital, de Paște a rămas. Iar Dumnezeu ne-a trimis multe ajutoare. În numai o săptămână am pregătit 50 de pachete pline cu daruri pe care le-am împărțit în Spitalul Fundeni și în Institutul Oncologic. 20 de prieteni au fost alături de noi, la acea vizită. Și alți prieteni... nu știu să spun câți, dar mulți ne-au ajutat să mergem la spital cu brațele pline. 

Robert și Mirela, 16 aprilie

La spital ni s-a lipit de suflet, Robert Florin. Un adolescent de 16 ani care se lupta cu o leucemie mieloblastică. Un copil singur la părinți care credea în miracole și în faptul că va reuși să învețe să meargă din nou, deși de o lună și jumătate stătea imobilizat într-un pat de spital, sub privirile neputincioase ale celor care i-au dat viață, și care nu 
s-au dezlipit, o clipă de la căpătâiul lui. Robert ne-a impresionat pe toți cu optimismul lui. Iar Mirela, prietena mea nu a mai avut somn. Mi-a spus că trebuie să facem tot posibilul ca să-i bucurăm inima lui Robert. Să facem rost de un laptop pe care să i-l dăruim când vom merge să-l revedem pe Nicolae, pentru că știam că trebuie să se întoarcă după sărbători în spital. Un laptop. Ce înseamnă un laptop pentru un adolescent care nu și-a permis niciodată acest lux? Înseamnă mult. 

Am stabilit să-i vizităm pe Robert și pe Nicolae în weekendul 28 sau 29 aprilie. Teoretic amândoi ar fi trebuit să fie internați pe același etaj, poate chiar în același salon. Joi am aflat că prietena mea, Dana a reușit să facă rost de o fotografie cu actorul preferat al lui Robert, Steven Seagal. O fotografie cu autograf. Vineri am primit vestea cea bună. Un om cu inimă mare (care dorește să-și păstreze anonimatul) ne-a anunțat că-i va trimite lui Robert un laptop, din străinătate. Eram bucuroase. Mai aveam doar o săptămână până la surpriză și de abia așteptam să-l vedem pe Robert fericit. Pentru Nicolae, doamna Vali, soția părintelui din Glodeanu pregătise deja două cutii mari cu pline suprize – trei enciclopedii nouă nouțe, creioane, un dvd player, un stilou, culori, caiete, jucării și multe altele. 

Luni dimineață m-a sunat prietena mea Roxana, de la Asociația Pavel. Mi-a spus că Robert este la terapie intensivă. Că starea lui s-a degradat brusc și că nu se știe dacă mai trăiește până a doua zi. Vestea a căzut ca un trăsnet. Am plâns toată ziua. Am regretat că nu am putut să fac totul mai repede. Mi-am făcut o mie și una de gânduri. Roxana 
l-a mai prins pe Robert conștient. I-a dus laptopul ei ca să-i aducă o brumă de bucurie. Robert a stat cu mâna strânsă pe el. Seara am alergat la spital. Recunosc că nu m-am întâlnit cu moartea, față în față, niciodată. Când am ajuns la spital, Robert se pregătea să plece din lumea asta. Medicii au scos-o pe mama lui pe hol. Mama lui repeta într-una că Robert se duce. L-au scos intubat, din salon, pe o targă și când a trecut pe lângă noi am avut impresia că are o convulsie. Nu știu cum să explic cum se poate crea o legătură atât de puternică într-un timp atât de scurt. Nu-l voi uita niciodată pe acest copil. Și nici pe mama lui. În timp ce-și plângea fiul, pentru o secundă m-a privit în ochi iar privirea i s-a luminat ca atunci când am intrat prima oară în salonul lui Robert. Mi-a spus doar, „ați venit”. Ca și cum trebuia să fiu acolo. Ca și cum ne cunoșteam de-o viață. Nu pot să descriu lucrurile astea. Știu doar că trebuia să fiu acolo în acele momente grele chiar dacă nu au fost inventate până acum cuvinte pentru durerea unei mame care își pierde copilul. 

Am reușit să-l văd câteva clipe în seara aceea și pe Nicolae. L-am întrebat dacă iepurașul a ajuns la el cât a fost acasă și mi-a spus că nu. L-am întrebat ce să-i spun să-i aducă dacă mă întâlnesc cu el și mi-a spus că un laptop. Am rămas fără grai. Așa a devenit laptopul lui Robert, laptopul lui Nicolae. Pe Robert l-am cunoscut datorită lui Nicolae. Iar laptopul pe care intenționam să i-l dăruim lui îl va ajuta pe Nicolae să suporte mai ușor faptul că va sta închis, câteva zile sau săptămâni, într-o cameră sterilă unde nu poate avea vizitatori. Nicolae trebuie să stea în camera sterilă pentru că va fi supus unui transplant. Știu sigur că Dumnezeu a vrut să-l cunoaștem pe Nicolae și prin el, și pe Robert. Nu știu cum să explic că s-au legat aceste lucruri. Este mai presus de înțelegerea mea. De înțelegerea noastră. Pregătirile pe care le-am făcut pentru vizita lui Robert s-au transformat în suport pentru părinții lui, dar și în ajutor pentru Nicolae, care, am aflat două zile mai târziu, că avea nevoie pentru perioada post-transplant de o listă lungă de lucruri pe care mama lui nu putea să i le cumpere (pijamale noi, medicamente, prosoape, alimente etc). 

Roxana Dumitru, mama lui Nicolae, Mirela și Mădă

Astăzi am fost la spital împreună cu Roxana, Alex, Mirela și Mădă. Așa cum ne-am propus încă de acum două săptămâni, din a doua zi de Paște. I-am dus lui Nicolae darurile de la doamna Vali și de la părintele Marian Tudor, dar și lucrurile de care mai avea nevoie (hârtie, servetele, fructe, apă etc). 

Darurile lui Nicolae

Din bănuții pe care i-am lăsat Roxanei ea va cumpăra la două, trei zile alimente pentru Nicolae. Săptămâna viitoare îi vom duce și laptopul pe care îl vom primi din străinătate. Laptopul lui Robert. Acum al lui Nicolae. Nu am putut să intrăm la Nicolae pentru că el se află deja într-o cameră sterilă, se pregătește de transplant. Dar am vorbit cu el la telefon. Asistentele i-au permis să vină până la geam. 

Nicolae, ne face cu mâna

Nu pot să spun ce fericit era. Ne-a trimis bezele și ne-a făcut cu mâna lui de fluturaș delicat.

Nicolae ne trimite bezele, din spatele a două rânduri de uși

Tare mult am fi vrut să-l găsim într-un salon și Robert. Dar probabil el ne privește de undeva dintr-o lume mult mai bună decât cea pe care a lăsat-o în urmă. Trebuie să recunosc că mi-a fost greu când am trecut pe holul în care acum o săptămână, mama lui Robert stătea prăbușită pe un scaun, plângând. Încă mi-e greu să accept că acest copil luminos s-a dus deși mă rog pentru el și pentru odihna lui. 

Știu că Dumnezeu a vrut să fim prietenii lui Nicolae în această perioadă grea, în care acest copil are nevoie de suport. Moral, dar și financiar. Spre seară l-am sunat pe Nicolae care se uita la desenele animate de pe dvd-urile primite.
Mi-a spus că acum timpul îi va trece mai ușor. 

Dulciurile cumpărate

Pentru copiii din spital am pregătit cu banii adunați din donații de la prieteni și cunoscuți 30 de pachete cu dulciuri (ciocolată albă, fructe, suc, acadele, bomboane asortate, napolitane, croissant etc). 

Am intrat și în salonul în care am fost acum două săptămâni. Chiar în salonul lui Robert. Emanuel era tot acolo, la fel de trist. Mai are încă cinci frați acasă, iar tatăl lui vrea să plece la muncă, în Italia pentru că nu are cu ce să-i întrețină.

Emanuel, un băiețel de 2 ani care stă de la Crăciun în spital

Băiețelul care avea probleme cu trombocitele

Un alt copilaș dormea în patul în care acum două săptămâni, Robert își trăia ultimele zile de viață. Băiețelul are probleme cu trombocitele și este plin de vânătăi. 

Cristina, fetița superbă cu ochi albaștri este și ea în continuare internată în spital. Mă fascinează frumusețea acestui copil.

Cristina, cu mama ei

David

Adrian, băiatul de 19 ani a plecat între timp acasă. 

Adrian, 16 aprilie

Ni s-a rupt sufletul când am intrat în salonul Alecsiei. O bebelușă de 10 luni care se luptă să trăiască. Mama ei, Mihaela are 15 ani și jumătate și mi-a spus că au fost clipe în care a făcut foamea prin spitale. Nu avea nici un ban la ea. Tot ce-și dorea era să-i cumpere micuței un iaurt cu biscuiți ca să-i mai îndulcească suferința. M-a impresionat cât o iubește și cât suferă pentru copilul ei deși este și ea, doar un copil. 

Alecsia și Mihaela

Birsen, fetița abandonată în spital a fost singura care ne-a adus zâmbetul pe buze. Nu am văzut copil mai iubăreț și mai energic. S-a jucat cu Alex și a fost în elementul ei după ce l-a tras de urechi și l-a pupat cu dragoste, jucăușă, pe cei doi obraji. 

Birsen cu Alex

Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi în această perioadă. Pentru mine a fost una grea. Recunosc. Le mulțumesc tuturor celor care au contribuit financiar.    
S-au strâns din donații 1820 RON. 

Ce am pus astăzi în pungile copiilor

Bănuții i-am împărțit astfel:

• 300 ron – ajutor de înmormântare pentru părinții lui Robert (părinții lui Robert au primit în total 1.000 ron, 500 ron din banii pe care i-am lăsat Roxanei Dumitru în a doua zi de Paște, 200 ron de la Asociația Pavel și 300 ron pe care i-am strâns acum). 
• 750 ron – din acești bani Roxana Dumitru a făcut cumpărături pentru Nicolae, pentru lista cu lucrurile de care avea nevoie în perioada în care va sta în camera sterilă, după transplant. În această camera ar putea sta între o săptămână și o lună iar pe lista dată de spital erau trecute, de la pastă de dinți, periuță, 5 pijamale noi, prosoape noi, termometru, papuci, până la medicamente și alimente). 
• 770 ron – din acești bani am cumpărat dulciuri pentru 30 de pachete pe care le-am împărțit astăzi copiiilor care se aflau în spital.
  
  

  

  Pungile cu dulciuri

MULȚUMESC:

Roxana Dumitru, părintele Marian Tudor și soția, doamna Vali Tudor, Mirela Ghinea, Daniel Stanciu, Mădălina Zlătan, Alex Moraru, Dana și Adrian Conerth, Ghedzira Iris Cozea, Claudia Oprina, Oana Gheorghiu, Roxana Minican, Sorina Vâna, Lavinia Tudoran, Florin Șerban, Iuliana Irimia, Laios Veronica, Irina Sârbu, Mihai Brânzan, Alexandra Nanu, Irina Ilie, Maria Rășcanu, Mihai Răduț, Ana Neamțu, Mădălina Mladin, Bogdan Marian Fireteanu, Laszlo Bodor. 

Fetele împreună cu un băiețel

Îi mulțumim din suflet celui care i-a trimis laptopul, lui Nicolae. Laptopul va ajunge săptămâna viitoare la București.

Lumină pentru copiii grav bolnavi, internați la Fundeni

Nu știu dacă ar putea spune cineva despre o zi în care a văzut un copil în comă, în timp ce trupul i se contorsionează într-o convulsie slabă, sub ochii rătăciți ai mamei care s-ar lua la trântă cu toți medicii din lume și nu numai, că a fost o zi frumoasă?!

Nu. Nu, nu ar putea spune.

Nu știu de fapt ce ar putea spune cineva despre o zi în care zeci de sentimente se ascund într-un dulap cu multe sertare. Fiecare sertar, o poveste. Fiecare privire, o durere. Fiecare îmbrățișare, o bucurie.

Dacă aș putea, aș vorbi despre fiecare poveste pe care am citit-o azi pe buzele livide ale mamelor care trăiesc coșmarul vieții lor: copilul căruia i-au dat viață este lovit de boală. O cruce grea chiar și pentru cei puternici și întăriți în credință. De fapt aș vrea să vorbesc despre fiecare poveste. O simt ca pe o datorie de vreme ce ne-am privit în ochi - nimeni nu mai are dreptul să se poarte ca și cum nu știe, nimeni nu are dreptul să uite.

Înregistrate ca pe o bandă tristă stau în fața inimii mele zeci de priviri. Dar și zâmbete, gesturi, cuvinte calde.

Știu că nimeni nu poate spune despre o zi în care a asistat la un spectacol al suferinței că a fost o zi frumoasă. Și totuși…

Nu știu cum să numesc sau să descriu bucuria faptului că Dumnezeu ne-a îngăduit astăzi să privim niște îngeri, să ne lăsăm îmbrățișați de ei și să plecăm de acolo mai plini, de iubire.

Cred că am mai spus asta. Mă încearcă mereu un sentiment straniu în apropierea copiilor bolnavi. Mă simt ca un fulg și cred că acești copii sunt susținuți cu multă iubire dintr-o lume nevăzută.

Un singur lucru știu. Am ajuns în această lume pentru că Dumnezeu ne-a îngăduit să fim acolo. Ne-a îngăduim să ne legăm unii de alții. Ne-a îngăduit să ne dăm mâna. Să fim uniți, deși nu ne cunoaștem poate. Ne-a deschis inimile și ne-a făcut să dăruim din puținul nostru. De fapt ceea ce am primit noi, astăzi nu se poate exprima în cuvinte.

Să spunem povești? Să vorbim despre Adrian, băiatul de 19 ani care stă de câteva săptămâni în spital și pe care nimeni, dar absolut nimeni nu l-a vizitat de Paște? Nici mama, nici tata, nici sora? Toți sunt rătăciți prin patru zări. Adrian este timid. Îi vine greu să spună cât e de singur. Singur în salon, acasă, pe lume. Vorbește puțin și dacă-l întrebi ce-i lipsește nu-și găsește cuvintele. Dar ochii lui îl trădează. Are o tumoră iar tratamentul îl face somnolent. Simt că i-ar prinde foarte bine niște prieteni. Care să stea pe marginea patului și să-i vorbească. Poate să-i spună vreun banc care să-l facă să râdă cu poftă. Sau măcar să-l sune, din când în când.

Adrian

Sau să vorbim despre Robert? Are 16 ani. E singurul copil la părinți. Genul sportiv, până acum câteva luni, bine făcut. Pasionat de fotbal. Mama și tata nu l-au lăsat o clipă singur în spital, de când un dușman nemilos i-a pătruns în vene. A făcut radioterapie. De două luni nu se poate ridica deloc din pat. Ne-a spus că este ca un bebeluș și că trebuie să învețe din nou să meargă. Pe pereții de lângă patul lui sunt lipite zeci de iconițe. Robert le vede mereu, așa cum stă în pat, mereu sprijinit pe o singură partea corpului. O fereastră spre Dumnezeu. Deasupra capului lui Robert stă chiar o copie a unei icoane făcătoare de minuni pe care bunica lui i-a adus-o ca să-i aline suferințele. Lui Robert îi e cald în salon. Simte că se topește dar suportă totul și visează la ziua în care va putea iar să dea cu piciorul în minge. Visează să aibă un laptop. Și să aibă internet. Ca să-i mai treacă timpul care se scurge uneori la fel de încet, ca o perfuzie.

Prietena mea, Mirela și Robert

Să vorbim despre Emanuel, un băiețel de nici doi ani care suferă de leucemie acută limfoblastică? De Crăciun era tot în spital. Emanuel are mai mulți frați acasă și o situație financiară dificilă. Paula, mama lui Emanuel se uită cu greu în ochii tăi. Lasă mereu capul în jos, iar lacrimile îi curg șiroaie pe obraji.

Emanuel cu mama lui

Să vorbim despre ceilalți vecini de salon? Despre Cristina, o fetiță frumoasă ca o prințesă din poveste sau despre Daniel, băiatul cu ochii fără sclipire, pe care nici măcar darurile de la iepuraș nu-l pot înveseli?

Lipicioasa etajului e desigur, Birsen. Da. Ați citit bine. O fetiță de trei ani și un pic cu ochi oblici, gene tăciune, răsucite de vreo zână bună, bag seamă, pe când era bebeluș, în somn, și cu fălcuțe umflate de la tratament. Pe Birsen mama a adus-o la spital prin noiembrie. De fapt a uitat-o aici, pentru că de atunci nu a mai venit să o vadă. Nu am văzut copil mai iubăreț ca jucăușa Birsen care mi-a arătat că oul roșu, se poate ciocni la nevoie și de capul vreunui șugubăț, aflat prin preajmă, iar coaja chiar se sparge. O fetiță ca ea nu are cum să nu fie iubită, nu are cum să nu primească îmbrățișări și pupicuri, de vreme ce ea le oferă tuturor, cu atâta generozitate.

Prietena mea, Roxana cu Birsen

În Institutul Oncologic am stat mai puțin. Starea copiilor este destul gravă și aproape că ți-e teamă să nu îi deranjezi prea mult, ca nu cumva vreun firicel de aer din lumea de afară să le facă rău.

Primul copil vizitat ne-a făcut să ne înghițim respirația. Un copil în comă. Și o mamă sfârșită de puteri și de întrebările care îi inundă mintea și inima, ca un șarpe rece.

Apoi l-am văzut pe Dănuț. Mi-l amintesc și pe el, de la Crăciun. Dănuț are dințișori de iepuraș. Și o veselie care te cucerește. O îmbrățișez pe mama lui care îmi șoptește, printre lacrimi că ar fi vrut să plece de Paște, acasă, dar a preferat să stea în spital ca să-și știe puiul în siguranță.

Din salon în salon aflăm alte povești. O găsim pe Alexandra în timp ce-i meșterește unui Scooby Doo de pluș, despre care ne asigură că e leșinat de la tratament, o branulă, lipită cu trei benzi colorate. O branulă care seamănă perfect cu cea pe care micuța o suportă, în mânuța ei fragedă.

Luminița, o femeie simplă ne primește cu lacrimi în ochi. Speră într-o minune de la Dumnezeu și va lupta până la căpăt pentru copiii ei. Dar uneori e mult prea greu. Luminița are doi copii bolnavi. Doi. Nu unul. Amândoi grav. Fetița, Lidia are 12 ani și este internată în Institutul Oncologic, iar băiatul mai mare are handicap și face dializă, in Spitalul Fundeni. Cu fata stă mama, cu băiatul, tata. Cu pruncii de acasă stau cu rândul rudele. Lidia nu mai poate să vorbească. Are o tumoră cerebrală iar medicii i-au spus Luminiței să plece cu ea acasă pentru că tratamentul nu o mai poate ajuta. Luminița mi-a spus că ea vrea să lupte pentru fetița ei care s-a îmbolnăvit subit, în urmă cu câteva luni. Lidia nu vorbește, dar ne zâmbește. Plânge, apoi la plecare ne mai dăruiește un zâmbet superb și ne face cu mâna.

foto sus: Lidia, foto jos: Luminița

Colega ei de salon ne încălzește inimile cu zâmbete largi. Ar vrea să se facă medic când o să fie mare. Să-i ajute pe copiii bolnavi.

Îmi doresc ca fiecare copil din spital să primească alinare. Îmi doresc să-i purtăm în rugăciunile noastre toți cei care am fost astăzi acolo și toți cei care ne-au însoțit cu inima în această vizită. Îmi doresc ca toți cei care citesc acest text să dăruiască cândva din timpul lor unui copil internat în spital. Și părinților săi. O oră, două, mai mult. Orice poți să faci, orice poți să dăruiești, o îmbrățișare, o portocală, un zâmbet, întotdeauna va fi mai mult decât nimic.

Nu i-am numărat pe cei care au contribuit la mica minune de azi. Mi-ar fi imposibil pentru că nu poți să numeri spațiile unui fagure de iubire, în care fiecare strop de miere generează și mai multă dulceață. Un fagure la care au contribuit prietenii și prietenii prietenilor prietenilor. Știu doar că sunt mulți, mulți oameni care au făcut posibil ca într-un timp record, adică numai o săptămână să adunăm daruri pentru copilașii din cele două spitale (Spitalul Fundeni și Institutul Oncologic). În vizită la copii au fost 20 de prieteni (Roxana, Alex, părintele Marian cu soția și fetița, Rely, Alexandra, Mădălina, Mirela, Sandra, Vanina, Camelia, Margareta, Milena, Aureliu, Ioana, Andreea și Seby, domnul Laurențiu și doamna Ana). Oameni calzi și buni ca pâine caldă. Am intrat pe rând în saloane. Ne-am împrietenit, am stat de vorbă cu cei mici, unii la un etaj, alții la celălalt și fiecare a plecat de acolo cu gândul la copiii pe care îi lasă în urmă, în saloane. Să vă mai spun că a fost o minune că numărul de pachete a ajuns “la fix”, pentru toți copii? Numărul estimativ al copiilor internați este greu de estimat. Datele se schimbă de la o oră la alta. Dar Dumnezeu a făcut în așa fel încât am făcut un număr de pachete care a acoperit perfect numărul copiilor internați în spital.

Am încercat să fac un mic bilanț al darurilor care au ajuns prin bunăvoința și generozitatea voastră, la spital. Bilanțul este estimativ pentru că o parte din daruri au sosit direct la spital și nu le-am mai contabilizat (cărticele, fructe, cozonăcel, rechizite) ci le-am pus direct în punguțe.

În total am făcut 50 de pachete (40 de pachete pentru copiii din Spitalul Fundeni și 10 pentru copiii din Institutul Oncologic Fundeni).

40 DE PACHETE PENTRU COPIII DIN SPITALUL FUNDENI:

Fiecare pachet a avut următoarele produse: 1 pungă bomboane sugus, 1 suc teddy, 1 prăjitura casei, 4 pachete de biscuiti, 2 mere, 2 kiwi, 2 banane, 2 portocale, 1 panettone, 1 pungă napolitane, 2 cutii de creioane colorate, 1 sticlă suc granini la 1l, 1 cutie lapte, 1 carte de colorat, 1 caiet de desen, 6, 7 cărţi cu povestioare, rugăciuni pentru copii, 1 cutie de carioci, creioane diverse, pixuri și rechizite, 1 baton mic cu cereale, 1 ciocolată bounty, 1 croissant, 1 iepuras ciocolată albă, 1 pungă drageuri asortate, 1 pungă jeleuri haribo, 1 pungă covrigei, 1 figurină ciocolată albă, acadele.

10 PACHETE PENTRU COPIII DIN INSTITUTUL ONCOLOGIC FUNDENI:

Fiecare pachet a avut următoarele produse: 5 portocale, 2 iepurași ciocolată albă, o figurină ciocolată albă, 3 prăjituri cremă fructe, 1 banană, 1 baton cereale, 2 napolitane, 1 pungă bomboane asortate, 3 cărticele, 4, 5 acadele, bombonele diverse, 2 pachete biscuiti, 1 cutie lapte, 1 cozonac sau 1 pască, 1 pungă biscuiti susan, 1 ciocolată bounty, 3 napolitane diverse.

DIVERSE:

- 3 dvd-uri (cumpărate de Aureliu Surulescu și prietenii săi);

- pampers, lapte praf, șervetele umede (pentru copiii din spitalul Fundeni care au până în 2 ani am dus pampers nr.2, două baxuri mari, nr. 3, două baxuri mari, nr. 5, trei baxuri mici, 5 pachete de serveţele umede, 3 cutii de lapte Nan fără lactoză);

- alimente (pentru unul dintre adolescentii care are o situatie financiară precară si stă în spital din luna ianuarie am cumpărat alimente pe care le poate tine în frigiderul din salon - cascaval, brânzeturi de întins pe pâine, o pâine feliată, mezeluri).

BANI:

S-au strâns din donații 3200 RON + 50 DE EURO (din care 1369 RON i-am folosit la cumpărăturile pentru pachete iar 740 RON i-am cheltuit pentru cărtile pe care le-am cumpărat de la Editura Sophia).

Au rămas 1100 RON + 50 EURO. 100 RON i-am dăruit lui Adrian (băiatul de 19 ani). Restul bănuților (1000 RON + 50 EURO) i-am lăsat Roxanei Dumitru, de la Asociația Pavel (Asociația Părinților cu Copii Bolnavi de Cancer, care are sediul în Fundeni) pentru a putea ajuta cât mai multe mămici, care nu-și permit să cumpere anumite medicamente pentru copiii lor. Știu încă de când l-am vizitat pe Nicolae câte mămici i-au bătut la ușă Roxanei, pentru a cere sprijin pentru plata medicamentelor.

SPONSORIZĂRI:

170 de RON, în produse (fructe, biscuiți și covrigei) de la Carrefour România și 20 de cărți de la Editura Iona.

MULȚUMESC:

Roxana Dumitru, Nadia Ulmeanu, Mirela Ghinea, Mădălina Zlătan, părintele Marian Tudor, soţia, doamna Valentina și Mădălina Tudor, Alex Moraru, Roxana Prună şi prietenii, Vlad Popa, Anca Rădulescu, Ioana Banciu, Alice Goidea, Rodica Guzun, Olesea Rusu, Elena şi Mădălin Şerbănescu, Sonia Simionov, Simona Andrei, Simona Gherghe, Ana-Maria Vilcu, Iuliana Irimia, Laura Mirela Ursu, Irina Ilie, Cristina Samson, Florin Goidea, Camelia Cocuz (Şerban), Sorina Vână, Ghedzira Iris Cozea, Codrina şi Cătălin Ioniţă, Ela şi Alex Crăciun, Roxana şi Laur Chirilă, Cristina Adriana Buta, Margareta, Camelia Voicicovschi, Milena Ioana Dulhaz, Cătălin şi Alexandra Grigore şi Editura Iona, Ioana, Andreea şi Sebi Sava, Alexandra Nanu, Mihai Brânzan, Ana Bucuroiu şi Marian Dobre, Rely Vasile, Cristina Demetrescu, Sorina Aioanei, Floarea Iovicin, Cecilia Ciupercă, Ana Creţu şi Laurenţiu Pinter, Mihaela Topliceanu şi Vali Tudor, Emilia Covrig şi Andreea Mihai - Carrefour România, Sandra Radu, Daniela Coman, Valentina Nedelea, Vali Ion, Vanina Ecaterinescu Bogdan Mateciuc, Oana Andreea, Kristof J. Lajos, Aureliu Surulescu, Anne Marie Pârlog, Ramona Boghean, Simona Bianca Totonea, Monica Nicoleta Dinu, Florin Șerban, Florentin Duban.

Mulțumesc tuturor celor care au distribuit pe facebook sau le-au vorbit prietenilor despre acest eveniment. Îmi doresc că tipul acesta de vizite la spital să devină mai dese. Invitația de-a merge acolo rămâne deschisă. Să fie ca un bulgăre care se rostogolește, pentru toți cei care vor să facă o faptă bună. Chiar dacă nu putem merge de fiecare dată la spital cu brațele pline, măcar cu o vorbă bună să mergem la copii. Dacă fiecare ne-am face doi, trei prieteni printre ei, zilele le-ar fi și lor poate, măcar un pic, sau în anumite momente, mai ușoare.

P.S. Vă rog să mă iertați dacă am omis pe cineva de pe listă. Dacă lipsește cineva vă rog să-mi atrageți atenția

printr-un mail aici: nicoletatintea@gmail.com. Vă mulțumesc tuturor.