"Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..."

- scrisoare către Sofia (XI) -

De ce mai plâng, nu știu.

După ce am citit cartea aceea despre vămi ("Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor", Protos Nicodim Măndiță, editura Agapis) am înțeles că ai zburat, ca o săgeata luminoasă spre Rai, fără să mai vezi fața hidoasă a demonilor. Fără să mai treci prin paleta aceea cumplită de scârbe și frici. Și nu e puțin lucru.

Doar Sfinții, Mucenicii și pruncii nevinovați ajung așa, la Domnul. Pe o "autostradă" luminoasă, fără obstacole sau alte piedici. Alături de îngerii luminoși, într-o bucurie greu de cuprins cu mintea noastră de oameni.

Am înțeles în sfârșit că ești Acolo. Am simțit după doi de ani de la despărțire, ceea ce știam numai rațional. Îmi închipuiam doar cu mintea. Și m-am bucurat mult. Am simțit o alinare greu de explicat în cuvinte. 

Atunci am spus că nu mai plâng. Că vreau să fiu în sfârșit mama pe care ți-ai dorit-o. Așa... ca un stâlp. O mamă care nu se plânge.   Care acceptă și se împacă cu crucea ei. Fără să cârtească. E drept, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta și nu pot promite că se va și întâmpla. Să accept că eu sunt mamă doar în acest fel. Mamă, prin despărțire. Mamă, prin iubire la distanță. Pot să mă străduiesc însă. De dragul tău. Să ridic un zid dincolo de care să nu mai treacă nimic. 

Dar tot mai scap câteva lacrimi. Tu să știi că eu nu vreau să plâng. Pentru că îmi doresc să te bucuri de tot ce este acolo, fără ca lacrimile mele să-ți aducă vreo întristare. Vreo apăsare. Voi încerca să nu-mi mai doresc obsesiv să te revăd în vise. Voi accepta.   

Privește-mi te rog lacrimile, atunci când sunt, ca pe o neputință de om și de mamă. 

P.S. Eu încă mai văd că tu aici, ai treaba ta. Aflu vești și văd că "faci" lucruri. Că ai mișcat un suflet, că ai ajutat o mamă sau un prunc. Cum, numai tu știi. Dar eu mă bucur. 

Gutuia şi degetul

sursa foto: dietetik.ro

Îmi fierbe un deget. L-am tăiat din greşeală, încercând să salvez câteva bucăţi dintr-o gutuie stricată. Mă durea că am lăsat-o să se strice. Am lăsat-o să se strice în timp ce un copil suferea poate de foame, chiar în acele momente. Şi... încercând să salvez gutuia, m-am trezit că trebuie să-mi salvez degetul arătător de la mâna mea stângă.

Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână. Nu se mai oprea. Am ţinut degetul sub apa rece, în timp ce simţeam că mă clatin pe picioare. Slabă mai sunt!

M-am gândit că poate m-am tăiat ca să-mi amintesc că e zi de sărbătoare. Şi eu am aranjat hainele în dulap. Poate că nu trebuia.

Simt tot mai mult nevoia să fug. Prea multe mă apasă. E o stare aşa de apăsare generală. Peste tot. În tot şi în toate. Iar eu aş vrea doar să stau şi să respir. 

În plus, prea multă agitaţie. Agitaţie pentru nimic sau pentru lucruri care mie îmi par din altă lume. O lume în care nu mă mai regăsesc demult.

Acum degetul îmi zvâcneşte. Şi fierbe. Sper ca rana să se închidă cât mai repede. Să nu devină puroi, aşa cum uneori se transformă rănile din inimile noastre.

E o rană mică, dar adâncă. Astea dor cel mai mult. La fel ca nimicurile care ne otrăvesc uneori sufletele. Pe nesimţite. Pe negândite.

O simplă tăietură dureroasă la deget mă văduveşte de-o mână. Mâna mea stângă, care e mai bună decât dreapta.

Tot ce e uşor devine greu. Spălatul pe cap, pieptănatul, spălatul pe dinţi, orice. Ţin degetul ridicat, ca pe o preţioasă comoară. O comoară arzând de durere.

Mi-am tăiat degetul. Poate că dacă mă doare degetul, nu mă mai doare sufletul. S-a mutat durerea din inimă, în vârful unui deget.

Floarea memoriei

Când am asociat câmpul de maci, cu Raiul, cu moartea și cu Învierea, cu Sofia, cu durerea și iubirea, cu lacrima și dorul nu știam că macul este numit și "floarea memoriei". Știam doar că macii mă leagă cumva tainic, de Sofia, sau Sofia mă leagă cumva de ei... Am început să port din când în când, în piept, o broșă sub formă de mac (pe care în mod straniu o primisem, cu mult timp în urmă, de la o prietenă) cu gândul la Sofia, fără să știu că sute de oameni au făcut același lucru, pentru cei care au murit ca niște eroi, pe câmpul de luptă. Descoperirea mă face să cred, încă o dată, că anumite lucruri vin de dincolo de noi, de acolo de unde Adevărul este unul singur.

2014

E pentru prima dată când privesc spre un an nou, cu teamă. Mi-e teamă de 2014. Nu știu de ce. Poate pentru că atunci când durerea te ia pe nepregătite îți amplifică angoasele și fricile. 

Mi-e teamă. Mă rog și mi-e teamă. Îl văd ca pe un an greu, un an apăsător ca o piatră de moară. Din senin mă obsedează ideea unui cutremur de proporții. Mi-e teamă pentru toți cei pe care-i iubesc. Mi-e teamă de o nouă pierdere. Mi-e teamă că nu vom mai avea timp. Știu... se spune că frica vine de la diavol. 

Poate că 2014 îmi va face o surpriză. Mă va lua prin surprindere într-un mod pozitiv. Vă umple paharul reușind să acopere toate prăpăstiile pe care le-a făcut 2013. Poate că-mi va pune în palmă un fluture argintiu și nu va cere nicio jertfă în plus pentru asta. Iar 2015 mă va găsi din nou zâmbind.

Până atunci nu pot decât să mă lupt cu fricile mele. Să mă rog, să sper și să cred...

Doamne ajută!

Pe sârmă

- Scrisoare către Sofia, IV -

Draga mea,

Toată liniştea din lume o găsesc la tine în cimitir. Aerul rece și rarefiat îmi alină inima. O curăță de orice amăgire. 

Duminică, o brumă îngheţată se lăsase peste mormântul tău, îmbrăcat în crenguţe de brad. Tu erai acolo, cu noi. 

Vin sărbătorile. Am încercat să fugim de agitaţia din supermarketuri. Mă obosește îngrozitor goana asta nebună. Am încercat să cumpărăm cadourile din timp.

Nu am îmbrăcat nimic în nimic. Avem doar o coroniţă de brad, şi aia primită, pe care am aşezat-o la uşa de la intrare. La geam am pus un şirag mic de globuri roşii, o căsuţă felinar şi o lumânare în formă de brăduţ. Este suficient pentru noi. 

Mi-aș fi dorit să fie primul nostru Crăciun, cu tine. 

Mă gândesc câtă bucurie este acolo, la tine, în Cer! Acolo colindă toate cetele îngereşti. Dacă aici pe pâmânt colindele mă fac să plâng, mă întreb cum se aud acolo sus, glasurile îngereşti?                                             

Mi-e dor de tine. Chiar dacă nu am mai apucat să-ţi scriu.   Mi-e dor şi mă doare fiecare vis de noapte. Am început să urăsc visele, pentru că niciunul nu mi te aduce şi pe tine.

Tot în stare de așteptare sunt. Știu că trecutul nu se mai întoarce, rațional înțeleg că tu ești într-o stare de fericire pe care noi nu ți-am fi putut-o oferi niciodată, dar eu tot mai aștept încă. Te aștept chiar dacă lunile se rostogolesc una după alta, iar viața merge înainte cu bune și rele. Te aștept pe tine și în același timp aștept ceva nedefinit. Aștept să vină la mine cineva într-o zi și să-mi încredințeze un secret. Unul care să aibă puterea unei revelații. 

Mami, mi se pare că nu pot să mă ridic suficient. Limitele  sunt atât de multe, încât binele nu are suficient loc ca să devină copac.

Mă simt vinovată adeseori când râd. Mă simt vinovată deși poate tu chiar așa vrei să mă vezi, râzând. 

Încerc să plâng mai puţin. Să nu mă las pradă durerii. Aproape că mi-e teamă uneori să mă întorc în acel loc. În acel loc din inima mea în care mocneşte durerea aceea sângerie. Mi-e teamă să mă întorc în acel loc al durerii pentru că am clipe în care mi-e frică să nu mă înghită. 

Prefer să rămân la suprafață, pe sârma subţire şi fragilă. Să fac câte-un pas tremurat, apoi încă unul, la fel ca o balerină începătoare, de la circ, care se teme. 

Prefer să mă uit mai mult înainte şi să nu privesc în jos, ca să nu cad. Am clipe în care alunec. Mami, tu ştii exact care sunt clipele mele în care alunec. Tu vezi și când reușesc să-mi păstrez echilibrul și când alunec iar inima mi se zdrobește de pământ. Uneori stau aşa nemişcată, alteori plâng fără cuvinte sau stau chircită, ca un copil neiubit. 

Cele mai triste sunt zilele intermediare. Cele în care am o stare de mâhnire. Nici nu urlu, nici nu-mi vine să râd. Sunt doar mâhnită și nu am chef să vorbesc.      

Mi-am ocupat timpul la refuz. Poate că ăsta este un mod prin care avansez pe sârmă. Iar timpul va trece mai repede, spre o altă stare sau etapă. Sau poate este doar o minciună. Poate că aşa mă mint puţin câte puţin, în fiecare zi şi într-o zi o să cad de pe sârmă fără să mai pot relua exerciţiul de echilibristică, niciodată. Prefer să cred că am alunecat totuşi, de suficiente ori, până acum. Şi întâmplarea nu o să se mai repete. 

Vin sărbătorile, scumpa mea. Și brad nu vom face nici anul acesta. Ar fi fost primul an cu brad, în casa noastră. Primul an cu globuri și cu plânset de copil. Tu acum doar zâmbești. Ne zâmbești nouă și tuturor celor care te pomenesc...

Despre ziua de ieri

6. E o zi în care mă nasc şi mor de o mie de ori. 6. Ziua în care am pierdut-o pe Sofia. 6. Ziua în care am câştigat un înger în cer. 6. Ziua în care am coborât în Iad. 6. Ziua în care ea s-a dus în Rai. 6. Ziua mea de naştere. 6. Ziua în care primesc multă iubire de la toţi cei din jurul meu. 6. Ziua Sfântului meu, drag, Sfântul Nicolae. 6. Ziua Sfântului care mi l-a scos în cale pe Alex. 6. Ziua în care mă sună mulți dintre copilaşii de care m-am ataşat şi pentru care am făcut loc în inima mea. 6. Ziua în care vorbesc cu oameni pe care i-am văzut de puține ori dar de care m-am legat sufletește pe viață. 6. E ca un drum bătătorit de milioane de pași. 6. Bucurie, tristețe, fărâme de vise, inimă frântă, lacrimi, nădejde, deznădejde, lumină şi umbră, naștere și moarte. Sunt toate prinse aici. 6. 

Gândul serii

Zilele nu se seamănă niciodată unele cu altele. Una buna e urmată de una rea și invers. Poate așa e mai bine... ca să nu ne-o luăm în cap. Să nu credem că am pus mâna pe lună sau să nu ne cocoțăm, dintr-o dată pe o bucată de cer, ca și cum ar fi numai a noastră. Uneori chiar și într-o zi cu minus se întâmplă ceva care îți aduce în inimă o fărâmă de candoare. 

Nimic nu mă emoționează mai mult decât sinceritatea oamenilor simpli. Azi un astfel de om m-a sunat să mă roage să rezolv o problemă. Nu ținea de mine. Nu aveam cum să-l ajut. Omul este la sute de km distanță... Nu știam pe cine să sun. L-am sfătuit cum știam mai bine și am închis. Spre seară m-a sunat... fericit. Problema se rezolvase... de la sine. Omul bănuia că totuși cumva l-am ajutat pentru că problema se rezolvase la scurt timp după ce vorbise cu mine. Așa... cam la vreun sfert de oră. Și m-a sunat să-mi mulțumească. I-am explicat că nu am niciun merit. Mi-a spus fericit... "Înseamnă că ați vorbit cu Dumnezeu". Am zâmbit. Și am închis fericită. 

Frumos spus... Poate că atunci când nu găsim soluții pentru cei din jur, când nu știm cum să-i ajutăm este suficient să vorbim cu Dumnezeu. Să vorbim cu Dumnezeu despre problemele celorlalți pentru că prin frângerea inimii noastre, rugăciunea va ajunge acolo unde trebuie.

Alex

L-am cunoscut azi la biserică pe Alex. Un băiat rotofei care are 12 ani și stă uneori cu mâna întinsă pentru frații pe care-i are acasă. Un copil trist, cu privire matură, de adult. De fapt, cu griji de adult. 

L-am întrebat ce-și dorește el cel mai mult. Mi-a spus timid că... NIMIC. Am repetat întrebarea, ca la testele psihologice, după o vreme. Răspunsul a fost același. Eu nu mi-am dorit niciodată nimic pentru mine. Dacă mă credeți, de la șapte ani am avut lopata în mână, mi-a șoptit. 

Alex mi-a spus că se gândește doar dacă vor reuși să plătească și luna aceasta chiria (500 ron) pentru camera în care stă cu cei patru frați și cu părinții. Se gândește mereu la surorile lui. Una dintre ele merge în clasa întâi la toamnă. Pentru ea își dorește o uniformă și rechizite. Și pentru cealaltă surioară, care începe clasa a treia, la fel. Ce rechizite, îl întreb... Păi... ce puteți dumneavoastră mi-a spus Alex, adică un caiet, un pix, un creion. 

Uff... Alex nu-și dorește nimic pentru el. Și noi ne dorim atâtea pentru noi...

Gândul serii. O definiție a eșecului

Anișoara, Oana și Cocuța

Ce este eșecul? Eșecul este atunci când nu ai reușit să salvezi un copil care trebuie salvat. Un copil care ți-a zâmbit, te-a luat în brațe și care a sperat că tu-l vei lua din infern. Care a crezut că întâlnirea cu tine îi va aduce o brumă de fericire, un bec cu curent și o farfurie de mâncare în fiecare seară.

Eșecul rămâne eșec. Și privirea acelui copil zglobiu te va urmări în serile în care te așezi liniștit la masă. 

"Dragostea nu cade niciodată"

Sursa foto: http://www.dragosasaftei.ro/

Întotdeauna, după ploaie, soarele apare şi te face să uiţi de tot ce te-a întristat sau te-a făcut să suferi. Parcă nu ai fost niciodată abătut.

Azi a fost una dintre acele zile în care am simţit prin toţi porii, că Dumnezeu este mereu aproape de noi. Că minunile EXISTĂ cu adevărat. Că rugăciunile ne sunt ascultate şi că trebuie doar să credem că ele se pot materializa în viaţa noastră. Sunt fericită. Am primit o veste bună. O veste care mi-a arătat că oricât ne-am consuma noi, oricâte planuri am face încercând să găsim soluţii, cineva de acolo de Sus reface cubul rubik al vieții noastre, într-o singură fracţiune de secundă în aşa fel încât piesele de aceeaşi culoare ajung imediat la locul lor.

De aceea ştiu că am fost martoră la o minune.

Dincolo de toate acestea astăzi m-am bucurat şi pentru că am avut ocazia să scriu despre o frumoasă poveste de iubire. O poveste care arată că dragostea învinge prejudecăţile, că numai ea poate umple sufletele pustiite şi că banii, niciodată banii nu aduc fericire şi nici alinare. Indiferent cât succes ai avea profesional vorbind, nimic nu contează mai mult decât umărul pe care îți așezi capul, seara. Succesul îți mănâncă timpul și de cele mai multe ori, vine după foarte multă muncă și presupune mult consum. Iar în toată această alergătură uiți uneori ce culoare au gândurile și ce miros au dorințele tale. 

Julie şi Cornel, adică o femeie bogată din Marea Britanie şi un pianist român, care-şi câştiga existenţa cântând într-o cafenea din Veneţia iar din bănuții câștigați trimitea și acasă, familiei au ştiut să asculte ceea ce le-a șoptit inima. Julie a riscat, a vândut tot ce avea și a ales să trăiască o viață boemă, alături de omul pe care-l iubește, într-un ritm dictat doar de bătăile inimii sale. Curajul i-a fost răsplătit. Julie și Cornel au un copil frumos, dăruit de Dumnezeu. Iar acum trăiesc liber, fără prea multe constrângeri într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume, Veneția.
Puteți să citiți mai multe despre povestea lor și aici. 

Despre neputință și dezamăgiri

Sursa foto: www.dragosasaftei.ro

Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.

Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.

Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".

Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.

În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.

De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.

Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.

Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.

Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima. 

Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează. 

Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.

Dormi în pace, copil drag

Robert, 16 aprilie

Oricât aș încerca să-mi caut cuvintele nu pot să exprim ceea ce simt și am simțit în ultimele două zile. Robert Florin, adolescentul de 16 ani internat la spitalul Fundeni s-a stins astăzi în jurul orei 13.00. L-am vizitat aseară la spital în speranța că-l voi mai putea privi în ochi dar am ajuns mult prea târziu. Târziu a fost și pentru surpriza noastră și pentru toate gândurile pe care i le-am fi împachetat, cu dragoste, alături de cadouri, duminică. Nu pot să spun cât regret că Robert nu a putut primi laptopul visat și fotografia cu autograful actorului său preferat, Steven Segal. I-am lăsat fotografia, mamei sale. Dumnezeu a avut alte planuri pentru Robert. L-a luat la El după mai puțin de două luni de chin. Nu știu care a fost rolul nostru în toată ecuația asta. O bucurie de-o secundă contează oare în ultima săptămână de viață a unui om, a unui adolescent care nu a apucat să se bucure de viață? Poate contează sau poate că e prea puțin. Poate că rolul nostru a fost acela de-a îmbrățișa o mamă sfârșită, în timp ce copilul ei agoniza, la limita dintre două luni. Mai mult nu pot să spun. Decât că-mi pare rău, rău, rău. Sper ca Robert să ajungă cât mai repede în lumea îngerilor, să-i fie trecerea lină. Singurul lucru pe care-l mai putem face este să ne rugăm pentru odihna lui. 

Vă mulțumesc încă o dată tuturor celor care ați fost cu noi lunea trecută la spital sau ați contribuit la realizarea acelei vizite. 

Duminică

Sursa foto: http://cristi-mic.blogspot.com

Sunt zile în care glasurile cristaline care dau slavă lui Dumnezeu ajung în inima mea, dărămă zidul și deschid larg toate ferestrele. Iubirea pulsează atunci în același ritm cu inima. Totul e respirație, recunoștință și bucurie.

Câte-un pic, pic, pic...

Nu ştiu de ce sunt obişnuită să fac lucrurile, agitându-mă. Dacă nu mă agit puţin nu sunt eu. Mă opresc doar când simt ca aseară, de pildă, că mă ia un pic cu leşin. Sau că se învârte totul cu mine. Sau că mă înţeapă la inimă.

Teoria o cunosc. Când te agiţi se agită şi vulcanii. Pui în desagă de toate, şi bune, şi rele. Şi astea se bat acolo între ele, până când îţi sufocă somnul.

Apoi urmează liniştea. Sunt surprinsă că lucrurile se pot face şi în linişte. Parcă cineva acolo Sus ştie că mai e nevoie şi de un respiro şi îţi trimite un pachet uriaş cu tot ce ai nevoie, o recuzită întreagă de ajutoare. Ajutoare ca ajutoare, dar mai ales oameni care sunt la locul potrivit, în momentul potrivit.

Nu mă mai mir. Mă bucur. Mă bucur de fiecare întâlnire cu acest tip de oameni. Oameni extraordinari care îmi întind mâna, deşi nu-i cunosc, îmi zâmbesc şi mă lasă să-mi pun aşa, câteva clipe, o aripă a sufletului pe sufletul lor. Ca să mă odihnesc.

Azi e o zi bună. Până acum... :)

O clipă de răgaz...

De oboseală nu mai am timp să văd miracolele. Nu știu de ce lucrurile nu sunt niciodată, doar albe sau doar negre. Întotdeauna apar amestecate, ca să te deruteze cu tonurile lor de gri.

Bine cu forța nu se face. Energia lucrurilor și a oamenilor este cea care antrenează întotdeauna forțele. Mișcă munții, într-o parte sau în alta. Noi, de fapt, noi nu suntem nimic în această ecuație. Suntem doar instrumente într-un plan care nu ne aparține. Suntem canalele prin care curge acea iubire capabilă să schimbe fața lucrurilor.

Uneori mi se întâmplă să am îndoieli. Lucrurile vin cum spuneam, la pachet, amestecate. Puțin noroi, cu puțină fericire.

Bucuriile se măsoară în gesturile mici. Un mulțumesc, câteodată, o privire, o strângere de mână, o îmbrățișare, un colind cântat la telefon, de glasurile cristaline ale unor copii. Astea sunt bucuriile mele. Le așez pe toate într-un insectar imaginar pe care îl deschid uneori ca să-mi amintesc că binele triumfă întotdeauna.

Noi oamenii, trebuie să avem grijă la ce manifestăm. Am văzut forme uriașe de solidaritate umană în ultimul an. Și în același timp simt că numai credința ne poate înălța pe noi, ca popor.

Din lipsa credinței se trage cel mai des nemulțumirea. Pentru că am văzut și oameni nemulțumiți indiferent cât ajutor ar primi. De la oameni sau de la Dumnezeu. Nemulțumiți cu viața pe care o au. Nemulțumiți prin excelență. Nemulțumirea nu are legătura cu starea socială. Ci e o stare de spirit, un vierme care ne mănâncă cu poftă, sufletul.

Cele mai bune lecții de viață le-am primit întotdeauna de la cei care știu să-și ducă crucea cu demnitate. Indiferent cât de loviți sunt, deși par puși la pământ, în fața mea, sufletele lor urcă la fel ca niște uriași albi și luminoși, până la cer.

Lecții memorabile

Uneori m-aș muta la sat. Am impresia că am mai multe de învățat de la oamenii simpli. La ei am văzut întotdeauna mai multă credință, sinceritate și iubire.

Cum ar fi bunica lui Iulian din Glodeanu. Bătrânei i-a ars grajdul, apoi la ceva timp casa, i-a murit copilul anul trecut, s-a chinuit patru ani cu o mamă paralizată, își crește singură nepotul rămas orfan de tată și totuși știe sigur că Dumnezeu îi biciuiește mai mult pe cei pe care îi iubește. Așa i-a spus părintelui de la Glodeanu.

Nu o să o uit niciodată pe Jeni de la Glodeanu. Nu o să uit când a venit la București. Când a pășit în redacția Antenei 1 și a privit-o fascinată pe Andreea Berecleanu. A întrebat-o un singur lucru "doamnă, știrile sunt adevărate?". Câteva luni mai târziu mi-a repetat într-o zi întrebarea la telefon. "Doamna Nicoleta, când am fost la București nu am înțeles dacă știrile sunt adevărate", mi-a spus. Apoi și-a dat singură răspunsul. "Eu cred că știrile care sunt așa... exagerate nu sunt adevărate". Jeni are 11 ani.

De la predica de duminică...

Doar unul din cei zece leproşi vindecaţi s-a întors să mulţumească Domnului Iisus.
Când privim un om nu trebuie să-i vedem răutatea, ci potenţialul său de-a deveni bun, chiar sfânt.
Când judecăm, în ceilalţi vedem de fapt lipsurile noastre.
Cuvântul are o încărcătură extraordinară. Prin cuvintele noastre îi facem pe ceilalţi să manifeste partea lor bună sau partea rea.

Ca de început de an...

Am început anul bine.

În prima zi a anului am dormit. Mult. Excesiv. Prelung. Dacă am dormit toată ziua în prima zi a lui 2012 asta înseamnă că voi dormi tot anul? :)

Luni... A fost luni. Acomodarea dintre vacanță și job.

Marți. A venit Moș Crăciun la mine, de două ori. Am primit și-o veste bună. Vreo două telefoane de la prieteni dragi. Și am ieșit la cico cu prietena mea, Alina.

Miercuri. A fost "dezmăț culinar" la libanez. Vechea secție eveniment în formație aproape completă.

Joi. Cină în doi și un risotto făcut cu drag.

Vineri. Fetele mele știau că e timpul pentru o șuetă la Starbucks. De obicei ne place să stăm în mall până la ora închiderii. A devenit deja tradiție rugămintea de la miezul nopții, venită din partea agentului de pază... "Mall-ul se închide....vă rugăm să părăsiți zona!" :)))

Sâmbătă. Am fost la un botez. Ne-am bucurat alături de John, Mioara și puiul lor.

Duminică. Am descoperit o frumoasă bisericuță la doi pași de blocul nostru. Poartă hramul Sfântului Ioan Rusul și cel al Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După slujbă am stat cocoțată în vârful patului, cu o cană de cafea caldă și m-am uitat la filme. La primele două am plâns pe înfundate. Nu știu de ce.....Așa mă emoționează pe mine lucrurile mărunte. Spre seară am pus țara la cale. Ne pregătim de nuntă. :) Iar. Vom fi nași. Iuhuuuu!

Dacă ar fi tot anul ca prima săptămână! :)))

Să tragem linie...

Închei anul cu o durere îngrozitoare de cap. Probabil s-au îngrămădit acolo prea multele și diferitele sentimente și senzații.

Pentru că anul acesta a fost pentru mine un an al senzațiilor. Al emoțiilor. Un an în care am întâlnit suferința în cele mai diverse forme. În primul rând a fost un an în care AM SIMȚIT. Și bune și rele.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Pentru că am lăsat garda jos cum se spune. Am mai dărâmat puțin din zidul pe care l-am ridicat în jurul meu, ca un fel de protecție. Am simțit, adică mi-am deschis sufletul. Uneori prea mult. Periculos de mult. Nu am învățat să arăt lumii doar prima pagină, a sufletului, cea cu cuprinsul.

Nu. Eu am răsfoit laolaltă toate capitolele. Am deschis cartea și am lăsat pe oricine e dispus să citească liber din ea. Am luat file întregi și le-am dăruit. Am făcut capitole noi, pentru fiecare om pe care l-am cunoscut în acest an. Pentru fiecare copil pentru care am plâns sau am râs. Pentru fiecare întâmplare miracol care mi-a încălzit inima. Pentru fiecare obstacol de care m-am lovit atunci când am pornit pe câte-o alee a faptelor bune.

Nu spun că a fost ușor. Dar l-am avut alături pe Alex, soțul meu. Cred că a fost cel mai intens an de până acum. Un an în care mi s-au deschis orizonturile. Un an în care Dumnezeu mi-a dăruit doi copii, din punct de vedere spiritual, o finuță și un fin. Și foarte mulți prieteni de suflet. Mulți dintre ei, copii.

Bucuriile au depășit detașat încercările. La fiecare miracol clepsidra s-a întors în favoarea binelui. Pentru că, numai Dumnezeu știe de câte ori mi-a zâmbit anul acesta. Mie, copiilor și oamenilor pe care i-am întâlnit.

Păstrez în același sac gustul tristeții, al miracolului și al bucuriei. Știu, veți spune că nu au ce căuta toate împreună. Că sunt sentimente ce se resping. Dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că la mine ele sunt cumva lipite de suflet. Că păstrez mereu o doză de optimism și una de pesimism. Poate în timp voi învăța să le separ cumva, în cămări diferite.

Sunt tristă pentru sufletele care au plecat dintre noi anul acesta. Selena, Mery, Elena și Marian Teofan. Sper ca bunul Dumnezeu să-i odihnească în lumea strălucitoare și plină de bucurie a serafimilor și a îngerilor.

Mă rog pentru copii bolnavi pe care i-am cunoscut în 2011: Cosmin, Marcela, Alina, Ana-Maria, Joe, pentru toți copiii care suferă în spital și pentru ceilalți prieteni ai mei aflați în suferință (știu ei cine sunt).

Păstrez viu în suflet miracolul care a avut loc în acest an la Glodeanu. Pentru copiii din Glodeanu, pe care îi păstorește, cu atâta dragoste părintele Marian Tudor. Dumnezeu a șters parcă cu buretele imaginea copiilor goi, a copiilor care caută în noroi sau împart o bucată de mămăligă sau de pâine și a pus în loc imaginea unui păstor credincios care îmbracă și hrănește copiii cu dragoste. Îi hrănește cu ajutorul unei familii mari, extinse, de prieteni și oameni cu sufletul bun ca pâinea caldă. Anul acesta la Glodeanu a ajuns Moș Crăciun și Moș Nicolae și ca-n poveste se ridică și centrul social pe care părintele l-a visat cu ochii minții încă din momentul în care a devenit preot în comunitatea din satul Cârligu Mare. Pentru mine, tot ce s-a întâmplat la Glodeanu e o dovadă vie că numai CREDINȚA și IUBIREA ne pot salva. Și că totul se poate cu iubire și rugăciune.

Așez în pomul meu imaginar de Crăciun toate bucuriile pe care le-am simțit în fiecare zi a acestui an. Bucuria întâlnirii copiilor de la Școala de Nevăzători din Buzău care m-au învățat că important este să vezi, să citești lumea cu sufletul, bucuria pe care am împărtășit-o cu îngerii de la Mănăstirea Mărcuș, fetițele care au fost abandonate și sunt crescute acum, cu dragoste de Maica Serafima, fericirea și clipele minunate pe care le-am trăit alături de copiii bolnavi, internați în Spitalul Fundeni sau în Institutul Oncologic, bucuria că în țară există păstori adevărați, cum sunt părintele Marian Tudor de la Glodeanu și părintele Adrian Stănescu, ce are grijă de copiii din Cătănele, alături de doamna Nina și de Asociația Sfântul Ștefan.

Sunt bucurii mărgăritar. În acest an am cunoscut zeci de oameni minunați. Oameni care mi-au dăruit din sufletul lor fără să aștepte nimic în schimb, oameni care m-au ajutat să aducem un strop de speranță, un zâmbet, acolo unde era multă tristețe, oameni care nu m-au cunoscut dar care care mi-au intrat la suflet de la prima întâlnire, ca și cum ne-am fi știut de-o viață, oameni care m-au învățat prin experiența lor că fiecare clipă măruntă contează. Lista ar fi mult prea lungă și mi-e teamă că aș putea uita pe cineva dacă i-aș enumera pe toți aici. Dar vreau să știți că pentru mine fiecare faptă bună pe care ați făcut-o mi-a adus bucurie, foarte multă bucurie și că vă păstrez pe toți în inimă ca pe niște diamante rare și prețioase.

Nimic nu se pierde. Tot ce am simțit și am trăit luăm cu noi.

Anul acesta am aflat și am cunoscut miracolele și poveștile mai multor sfinți despre care nu știam nimic până acum: Sfânta Filofteia, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Luca al Crimeei, doctorul fără arginți, Sfinții Rafail, Nicolae și Irina, Sfânta Elisabeta și Sfântul Stelian. Iar Sfântul Nicolae și Sfântul Nectarie mi-au fost mereu aproape.

Vă mulțumesc tuturor pentru grija, iubirea, suportul cu care m-ați înconjurat. Vă rog să mă iertați pentru orice gând rău, cuvânt greșit cu care v-am atins poate, fără să vreau sufletul. Mă rog ca bunul Dumnezeu să vă dea în anul care vine iubirea, bucuria și întâmplările ce vă sunt necesare pentru mântuirea sufletului. Să aveți un an bogat, cu lumină, iubire și credință.

Am jucat într-un film...

Azi-noapte am visat că jucam într-un film. Era un film vechi iar eu jucam un personaj dintr-o altă epocă. Purtam o căciulă cochetă pe cap. Aşa, ca o franţuzoaică.

Nu ştiu cum ajunsesem eu să joc. Mă miram şi eu de întâmplare. Ştiu doar că eram emoţionată. Mă uitam la material ușor tensionată. Era... frumos dar prea lung. Avea cinci minute. Iar cinci minute era enorm.

Nu ştiu de ce, dar în vis eram stresaţi de timp. Materialul era prea lung, iar timpul prea scurt ca să-l tăiem la montaj.

Cineva... parcă era o bătrânică a venit cu ideea salvatoare.

Să-l tăiem! Nu oricum. Să-l tăiem cu foarfeca. Inima mi s-a făcut cât un purice. Mică, mică. De emoţie. Eram sigură că prin tăiere, filmarea va fi stricată.

Dar femeia nu a stat pe gânduri. A luat rola de film şi a început s-o taie fără să-i tremure mâna. Cu gesturi scurte. M-am întrebat ce vom face acum. Bătrânica m-a privit serioasă. Simplu! Lipim pelicula cu apă.

Am privit-o sceptică cum dă cu apă peste bucăţile de film, apoi le apropie şi le lipeşte.

A urmat vizionarea. Filmul a fost introdus în aparat. Ştiu doar că eram mai mulţi. O echipă întreagă. Eu una eram sigură că este imposibil ca replicile să se lipească perfect, adică nu credeam că tăieturile în orb au fost făcute la milimetru.

Filmul a început să ruleze. La fiecare lipitură, în cadru apărea o foarfecă veche, cu zimţi mari. Foarfeca despărţea practic fragmentele, scenele. Toată lumea a fost încântată de acest efect reuşit.

Spuneau că a ieşit că un efect nesperat. Eu am răsuflat uşurată. Și încă mă mai miram cum am ajuns să joc într-un film.

Uneori visele mele sunt comice. Nu ştiu de ce. Și nici de unde reuşesc să inventez în somn atâtea detalii. Din visul ăsta mi-a plăcut cel mai mult efectul cu foarfeca.