Sfântul Efrem cel Nou, un sfânt aproape de inima oricui îi cere ajutorul

Sfântul Efrem cel Nou
sursa foto: http://sfantulefremcelnou.blogspot.ro

Mare și tainică lucrare este aceea când ți se dezvăluie puterea unui sfânt. Mare și necuprinsă bucurie este aceea când simți până în adâncul inimii că mai ai un prieten în Cer, un Sfânt care te ascultă întotdeauna și nu-ți lasă niciodată sufletul să se întunece de mâhnire. Și nici să fii întristat sau să cazi în deznădejde. Sfântul Efrem cel Nou este un sfânt pe care l-am descoperit de curând. De câteva săptămâni sau poate mai mult. Și pentru că bucuria nu poate fi exprimată în cuvinte vă invit să vă deschideți inima și să-i cereți sprijinul ori de câte ori aveți nevoie de un sfat sau mângâiere.

Cei care cred, simt și au nevoie de un prieten adevărat pot citi mai multe informații despre viața și minunile înfăptuite de Sfântul Efrem cel Nou aici.

În vizită la Sfântul Prieteniei

Se spune că sfintii ni se dezvăluie. Adică nu este niciodată întâmplător că îți cade în mână un anumit acatist, că intri într-o anumită biserică sau te trezești ca din "întâmplare" în fața unei anumite icoane.

Dintr-o asemenea "întâmplare" am ajuns și eu prima oară la Giurgiu, la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, care adăpostește o părticică din moaștele Sfântului. Se întâmpla cu prilejul unei vizite pe care am făcut-o la Centrul Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, aflat foarte aproape de această mănăstire. A fost o vizită scurtă și aproape că mi s-a şters curând din minte. La câteva luni distanță, într-o noapte am avut un vis. Sau poate a fost doar o chemare tainică, nu știu. Mă închinam la moaștele Sfântului Ioan Rusul. Nu eram singură, ci însoțită de câteva prietene. Dimineața, căutând pe internet am constatat că mai făcusem asta o dată. În realitate. Am realizat că am fost în vizită la "Sfântul Ioan Rusul". Și nu întelegeam de ce amintirea se topise parcă. Așa că am simțit că trebuie să revin acolo. Să revăd micul colț de Rai. Apoi am citit mai multe despre Sfântul care vindecă trupurile dar și inimile.

La a doua vizită l-am cunoscut și pe părintele stareț al mănăstirii din Giurgiu, părintele Macarie. Și am aflat povestea mănăstirii ridicate pe locul unei vechi unități militare. E greu de crezut că acolo unde acum e loc de meditație și rugăciune, dar mai ales de desprindere de lumea această "nebună", în urmă cu câțiva ani se "odihneau" lăzile cu muniție și bocancii militarilor.

Acum, părintele Macarie visează să ridice o mănăstire frumoasă, armonioasă unde să-și găsească liniștea toți cei care caută alinare. O mănăstire în care să te adâncești în rugăciune, și nu una turistică, din care să pleci cu sentimentul că ai mai bifat un obiectiv. Puteți citi aici mai multe despre acest proiect. 

Părintele stareț își dorește să ridice această mănăstire pentru simplul fapt că actuala bisericuţă, e mai mult un paraclis. Adică este foarte mică (are suprafața cam cât două sufragerii de apartament) și este neîncăpătoare, mai ales pe timp de iarnă. Vara se fac slujbe afară, în foişorul din curte şi este deosebit de frumos. Așa că m-am gândit să vă împărtășesc si vouă acest plan de suflet. Tare mult m-aş bucura să știu că mesajul meu ajunge la sufletul cuiva care are nevoie de un Sfânt Prieten, al celor care caută vindecare (pentru că Sfântul este recunoscut ca vindecător de boli, alături de Sfântul Nectarie), al celor care pot ajuta la ridicarea noii mănăstiri sau pur si simplu la inima oricui are nevoie de un sprijin.

Despre minunile Sfântului Ioan Rusul și "parfumul" locului puteți să citiți si aici, într-un articol scris cu inima, de domnul Sorin Preda.

Pentru mine, Sfântul Ioan Rusul este grabnic ajutător. De aceea cred că este o binecuvântare că o părticică din moaștele sale se găsesc atât de aproape de noi (mai există o părticică și în București, la capela din interiorul Spitalului Polizu). Părintele Macarie are nevoie de sprijin și ajutor pentru a ridica o nouă mănăstire. Dacă cunoașteți persoane care-l pot ajuta, cu materiale de construcții sau prin donații vă rog să-l sunați la numărul de telefon 0724295369.

Dacă doriți să contribuiți cât de puțin la ridicarea mănăstirii se pot face donații în conturile de pe site-ul mănăstirii: http://www.sfantulioanrusul.ro/manastire.html

CONT LEI: RO60BRDE190SV09506631900, BRD, Sucursala Giurgiu

CONT EURO: RO03BRDE190SV09534931900.

Pentru tranzactii internationale Cod SWIFT: BRDEROBU

CUI: 24690668 Titularul contului: "Mânăstirea Sfântul Ioan Rusul"

Pentru cei care doresc să se închine la moaștele Sfântului, mănăstirea se află la aproximativ o oră distanță de mers cu mașina de București, în comuna Slobozia, jud. Giurgiu. Pe timpul verii, sâmbăta se ține slujba maslului, de la ora 18.00. Pentru alte informații îl puteți suna pe părintele Macarie. Vă mulțumesc tuturor! Dacă puteți, vă rog să le vorbiți despre acest proiect și prietenilor. Sau să distribuiți informația. Sfântul Ioan Rusul să vă aibă în paza Sa!

P.S. Mai multe informatii despre Sfântul Ioan Rusul puteti citi aici.

Duminică

Sursa foto: http://cristi-mic.blogspot.com

Sunt zile în care glasurile cristaline care dau slavă lui Dumnezeu ajung în inima mea, dărămă zidul și deschid larg toate ferestrele. Iubirea pulsează atunci în același ritm cu inima. Totul e respirație, recunoștință și bucurie.

De la predica de duminică...

Doar unul din cei zece leproşi vindecaţi s-a întors să mulţumească Domnului Iisus.
Când privim un om nu trebuie să-i vedem răutatea, ci potenţialul său de-a deveni bun, chiar sfânt.
Când judecăm, în ceilalţi vedem de fapt lipsurile noastre.
Cuvântul are o încărcătură extraordinară. Prin cuvintele noastre îi facem pe ceilalţi să manifeste partea lor bună sau partea rea.

Gândul serii

După întrebări, îndoieli, renunțări - O ÎNTÂLNIRE. Una care mi-a mângâiat sufletul.

M-am întors

Gata vacanța!

Stropi mari

și multe cercuri concentrice.

Acasă.

Ultima cafea

băută în tihnă

în miezul de duminică.

Pisica musafir toarce

cuibărită

în brațele moi,

transformate

în culcuș intim.

Vești.

Un suflet a ajuns la Domnul.

Lecția morții

este examenul pe

care trebuie

să-l picăm de mai multe

ori până

să-i înțelegem

sensul.

Semne multe.

Spectacol solar.

Armonia este

cântecul pe

care trebuie să-l

știm toți.

Dar mai întâi

trebuie să ne lepădăm

De haine.

Despre nimicuri

Vine vacanța și aproape că mi-e teamă să mă gândesc la ea. Mi-e teamă să mă gândesc la bine, mai ales că în ultimele săptămâni m-am simțit doborâtă de rău. A fost ca și cum aș fi avut o tinichea uriașă, agățată de coadă, care uneori o lua înaintea mea, reușind să răstoarne toată construcția.

În ultimele săptămâni am simțit răul, m-am luat la trântă cu el și de abia aseară am înțeles că uneori trebuie pur și simplu să accepți că răul există, că face parte din viața noastră, că Dumnezeu îi îngăduie să fie acolo pentru a ne învăța o lecție.

Am crezut că dacă mă rog ca RĂUL să dispară, rezolvarea o să apară de la sine. Dar săgețile au fost și mai aprige, ca și cum parfumul rugăciunii l-ar fi înverșunat și mai tare.

Acum cred că singura cheie care poate deschide sau schimba ceva în sufletele oamenilor este cheia iertării.

Recunosc că uneori lecția umilinței e greu de dus, la o mândrie așa de mare. Poate că de aceea și marii călugări spun că de mândrie scăpăm ultima oară. E păcatul care ne urmărește toată viața, și când suntem slabi și când devenim mai puternici în credință.

Semnele nu ne părăsesc însă niciodată. Le primim în forme diferite și descoperim uneori același mesaj multiplicat în lucrurile care ne înconjoară. Bietul înger! Câtă grijă și iubire are față de noi!

Regret că RĂUL mă desparte de BINE. Ridică într-o singură pauză de respirație un zid imens între mine și Dumnezeu, pe care doar lacrimile reușesc să-l surpe pe alocuri lăsând lumina să răzbată timid prin fantele create. Mi-e teamă că mi-ar putea îngheța sufletul și că nu voi mai putea să plâng.

Spunea un tânăr frate călugăr pe care l-am cunoscut recent că lacrimile sunt darul cel mai mare pe care-l avem de la Dumnezeu.

Visez la o libertate a spiritului. Visez să tai lanțurile grele ale constrângerilor, în primul rând financiare care ne împiedică să fim cu adevărat liberi. Îmi doresc acel curaj care să mă rupă de locurile comune, de material și de posesia care ne transformă și ne otrăvește atât de mult sufletele, curajul care să-mi permită să fiu cu adevărat EU. Doar EU așa cum Dumnezeu m-a lăsat pe acest pământ. Dar încă nu a venit timpul.

Gândul serii

	"Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?
	Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?" Psalmul 26

Minunile Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina

Am citit ieri cu multă bucurie despre minunea pe care sfinţii Rafail, Nicolae Irina au săvărşit-o pentru micuţul Siluan. Mi-a tresăltat sufletul pentru că am aflat şi eu de curând povestea vieţii acestor sfinţi cu totul întâmplător.

În urmă cu o lună, când am fost în concediu în Cipru şi am plecat hai-hui la colindat am decis uitându-ne pe hartă să vizităm biserica Sfântul Rafael, deşi nu am găsit informaţii despre aceasta în ghid turistic, adică nu era trecută pe lista must-urilor. Iniţial ne-am gândit că este o mănăstire închinată Sfântului Arhanghel Rafael şi pentru că iubim îngerii am hotărât să ajungem în acel loc. Drumul a fost sinuos dar peisajul ne-a încântat sufletele. La un moment dat urcând la altitudine am avut senzaţia că zărim la orizont marea.

Mă întrebam de unde a apărut apa pentru că potrivit orientării mele în spaţiu ieşirea la mare nu era în acea parte. Am coborât din maşină ca să ne dezmeticim. De fapt, în zare se vedeau norii, pufoşi.

Plafonul era destul de jos iar soarele strălucea. Un peisaj unic.

Imediat ce am ajuns la biserica Sfântul Rafail am ştiut că nu am fost călăuziţi întâmplător spre acel loc. Biserica, destul de nouă ca şi construcţie este extrem de cochetă, cu bucăţi colorate de ceramică pe zidurile exterioare.

În interior am descoperit că biserica este închinată Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Nu ştiam absolut nimic despre aceşti sfinţi. Am ştiut însă că ei au săvărşit multe minuni în momentul în care lângă icoana lor, care se afla la intrarea în biserică, în partea dreaptă am zărit mai multe cârje lăsate ca mărturie a vindecărilor miraculoase făcute de aceşti sfinţi care au pătimit extraordinar de mult în timpul vieţii.

Recunosc că imaginea m-a cutremurat iar în gând mi-au venit oameni pe care îi cunosc şi care se află în suferinţă. I-am rugat pe sfinţi să le aline şi lor durerile.

Am plecat de la biserică liniştiţi şi împăcaţi că Dumnezeu ne-a dus în acel loc. După ce m-am întors acasă, de fapt chiar în timp ce aşteptam avionul în aeroport am căutat pe internet mai multe informaţii despre locul pe care l-am vizitat. Am găsit informaţii aici iar aici o mărturie personală a unei doamne care a vizitat şi dânsa această biserică.

Biserica Sfântul Rafail din Cipru

De atunci îi port în suflet pe aceşti sfinţi. După ce am citit mărturia părinţilor micuţului Siluan am simţit că trebuie să împărtăşesc şi eu bucuria pe care am simţit-o când am aflat povestea lor. Poate şi alte suflete care se află în suferinţă vor să le ceară ajutorul. P.S. Am găsit şi acatistul închinat celor trei sfinţi aici.

În loc de jurnal

sursa foto: http://desktop-wallpapere.blogspot.com

Sunt zile în care vin amestecate de toate. Prieteni, cuvinte, necunoscuţi, salvatori. Şi în toate, peste toate e un praf de stele. Un praf de bunătate. Un strop din lumina care străluceşte în fiecare din noi.

Când oamenii vor, pot răsturna munţii. Adună, scad, găsesc soluţii şi mai presus de toate - SIMT. Simt că există, respiră şi că undeva lângă ei, în blocul vecin, în oraşul aflat câţiva kilometri distanţă, sau poate mai mult, într-un spital sau într-o casă sărăcăcioasă altcineva respiră mai puţin decât ei. Respiră boală, respiră suferinţă, respiră sărăcie, simte foame sau neiubire.

Şi atunci simţirea această îi ajută să pună ei la loc ceea ce altuia îi lipseşte. O bucată de pâine, un bănuţ, un zâmbet, un cuvânt, o lacrimă toate sunt de fapt o rugăciune. O clipă de viaţă autentică. În care am fost noi. NOI, cu potenţialul extraordinar cu care am venit pe lume. Scânteia de bine. Şi eu cred că totul se vede într-o lume nevăzută. În lumea în care cete frumoase de îngeri cântă mereu. Nicio clipă în care am iubit cu adevărat şi am împărţit din această iubire nu se pierde.

Zilele acestea, săptămânile acestea, luna aceasta şi cealaltă, şi cea care vine după cealaltă luptăm pentru Cosmin, pentru Marian dar şi pentru copiii sărăci din comuna Glodeanu, Buzău. Nu am uitat de îngerii de la Mănăstirea Mărcuş sau de sufletele de la Valea Plopului. Luptăm şi pentru alţi copii care îşi caută o salvare. O caută şi nu au găsit-o. O cer chiar dacă unii nu au învăţat încă să vorbească. Bianca, Daria, Dragoş, Mery, Ana-Maria toţi au nevoie de noi. Citiţi-le poveştile cu inima şi alegeţi să daţi măcar unuia dintre ei puţin din iubirea uriaşă de care sunteţi capabili.

De la predica de duminică

Îmi place să dorm mult dimineața. Orice plan mi-aș face pentru weekend care presupune să mă trezesc de dimineață sau să ies din casă la prima oră întâmpină rezistență. Deși la nivel teoretic pot să susțin un plan de evadare, când sună ceasul uit tot ce am promis, mă întind ca o pisică și cer o ceașcă de cafea caldă pe care să o servesc ca o prințesă în vârful patului.

Duminica este zi de liturghie și pe cât posibil încerc să nu uit asta. Chiar și așa când mă dau jos din pat tot am ochii mici și sunt mofturoasă. Dar după ce mă întorc de la biserică simt că am inima caldă, ca și cum slujba și cuvintele preotului, de la predică mi-ar fi picurat puțină iubire în ea care să-mi aline neputințele.

Chiar dacă nu ajung întotdeauna de la începutul slujbei nu-mi place să plec din biserică înainte de predică. Cel mai mult mă bucur când ne vorbește tuturor, duhovnicul nostru.

Atâta bucurie și dulceață găsesc de cele mai multe ori în cuvintele lui de la finalul slujbei! Ca astăzi de exemplu, când părintele ne-a vorbit despre cum vom fi împărțiți la Judecata de Apoi. Cei care l-au îmbrăcat pe cel sărac, l-au hrănit pe cel flămând, l-au cercetat pe cel bolnav au șansa de a merge în Rai, iar pe cei care le-au întors spatele celor aflați în durere îi așteaptă Iadul. Pare înspăimântător și totuși sunt sigură că este adevărat.

În spatele fiecărui sărac care ne cere ajutorul stă de multe ori chiar Dumnezeu. Stă în fața noastră cu mâna întinsă, cu inima strânsă, iar noi, trufași ne întoarcem uneori privirea în partea cealaltă. Poate să stea în spatele unei haine zdrențăroase chiar Fiul cel Iubit al Tatălului, Domnul Isus Hristos. Nu se cade să-i judecăm noi pe cei care cer! Trebuie să-i ajutăm cu dragoste pentru că dacă ne cer ceva fără să fie îndreptățiți să o facă pentru fapta lor vor răspunde cu siguranță în fața Domnului.

Mi-a plăcut mult ce-a spus părintele! Să faci milostenie nu înseamnă neapărat să dai ceva material. Poate ești și tu în suferință, neputincios, sărac sau măcinat de griji. O vorbă bună, o încurajare, o rugăciune înseamnă tot ajutor. Astea le putem oferi oricând cu dragoste. Înainte de a-l judeca pe cel de lângă tine, mai bine te rogi pentru el. În loc să te smintești acuzându-l mai bine pui privirea în pământ și spui un "Doamne iartă-ne!". Știu că nu e întotdeauna ușor, dar nici imposibil nu e.

Gândul dimineții

În dimineața asta mă gândesc la îngeri. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dat fiecăruia daruri. Fiecare avem un har personal. Un cadou pe care îl putem multiplica doar dacă îl împărțim și altora.

Ce am făcut în ultimul timp...

foto: Mascovici Ștefan

Uneori simt multe. Multe și amestecate. Vin toate spre mine - mă copleșesc, mă doboară, mă pun la pământ și apoi aș vrea să stau acolo să zac, în nemișcare.

Uneori îi cer lui Dumnezeu în rugăciune să-mi înmoaie inima. Inima asta care într-un fel a fost înghețată ani de zile ca un fel de protecție asupra mediului înconjurător, pentru că dacă nu simți într-un fel ești ferit de suferință, dar și de bucurii, înțepenit în nepăsare.

Și am momente în care inima mi se înmoaie atât de mult încât devine râu de lacrimi, ce nu mai seacă și pe care nu le mai pot opri.

Încă nu am învățat să privesc problemele celorlalți cu detașare, să-i ajut fără să le iau în spate ca și cum ar fi ale mele.

Încă nu reușesc să le privesc ca pe un film, din exterior.

Mă avânt în ele cu dragostea de care sunt momentan capabilă și le gust cu tot ce înseamnă ele. Uneori sunt acre, alteori sărate, alteori iuți sau condimentate ca piperul. Mă iau la trântă cu ele și nu știu să le fac altceva decât să le îndes în sac căutând soluții și rezolvare. Poate că Dumnezeu mă va ajuta între timp să le privesc altfel pentru că uneori mă cuprinde disperarea. Pot să fac prea puțin într-un ocean nesfârșit de suferință, un lucru care mă consumă peste măsură.

Am învățat că nicio faptă bună nu vine singură. Că orice strădanie de a pune lumină, presupune și o luptă cu întunericul. Dar Dumnezeu mă alină uneori și-mi dă bucurii care nu se pot exprima în cuvinte, mici taine care nu se pot dezvălui dar care îmi amintesc mereu că Dumnezeu lucrează, că el privește cu generozitate în sufletele noastre și că un cutremur în inimă ne poate aduce schimbări neașteptate.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă învață să plâng din nou. Asta e o dovadă că simt. Că încă mai pot să simt. Sper să învăț să ajut și fără să-mi dau peste cap echilibrul propriei existențe, să ajut ca și cum aș fi spectator și nu personaj principal.

Primul nostru fin

Dumnezeu ne-a trimis

pe pământ

îngerii,

prin copii.

Căldura unui suflet

De te-a atins

N-o uiți.

Nu ai cum.

Ochii mari

și blânzi

care încearcă

Să te vadă.

De ce eu?

Somnul

pe fața

lor pare dulce.

Sunt sigură

că merg

mai des

ca noi

în vizită.

Se joacă în Rai.

Dorinţa

sursa foto: www.cenacluljj.wordpress.com

Aş vrea să plâng

Şiroaie de lacrimi

Să mă spele.

În inima împietrită

Nu găsesc izvor.

Şi-mi doresc

Ca inima

Să se transforme

În şuvoi.

Gândul serii

sursa foto: www.roncea.ro

Mănăstirea era ca-n vis.

Din cărămidă.

Ascunsă sub valurile sclipitoare de culoare.

Rugi tăcute făceau drumul

până la cer.

Deja ne cunoșteam.

Mi-a răspuns

printr-un glob de

căldură.

Stâlpii de lumină ai României

Mi-am dorit să ajung anul acesta să-l cunosc pe Părintele Iustin Pârvu. Să-i ascult vorbele categorice, care îmi lasă impresia că pot sfărâma orice ușă, că pot rupe lanțuri, că pot ridica munți.

Mi-am dorit să-l văd cât mai devreme pe Părintele Arsenie Papacioc. Să mă bucur de privirea lui caldă, de blândețea și de dragostea lui nemărginită, de cuvintele sale care sclipesc ca niște boabe de mărgăritar și ți se lipesc ca niște fluturi plăpânzi și generoși, de suflet.

Deși nu am reușit să ajung la niciunul dintre cei doi mari părinți, Dumnezeu mi-a făcut bucuria ca vorbele lor pline de duh să ajungă la mine. Cuvintele lor au ajuns la destinație. Și trebuie ca fiecare dintre noi să avem grijă de ele.

Să ne iubim, cum spun părinții. Să nu dușmănim... să...

Așteptarea

Nașterea Domnului

Se vede

că vine Crăciunul

nu știu de ce,

dar se vede.

Zilele au iar

căutătura aceea

de alergare.

Oamenii

înainte

de sărbători

aleargă

după miel,

după brad,

după cadouri,

de nebuni

prin oraș,

uneori nici ei

nu știu de ce

aleargă,

de ce se înghesuie

și cumpără

în disperare,

de la supermarket

ca și cum

se pregătesc

pentru un cataclism!

Cu burțile pline

șoptesc între mese,

Că a fost iar Paște,

pardon Crăciun.

E bun și SMS-ul

ăsta...

Se poate trimite

la pachet,

Dacă schimbi

doar

un cuvânt

Învierea

cu Nașterea,

sau invers.

Pentru miez

și sens

Nu mai e timp.

Am scris despre...

Mănăstirea Prislop aici și aici.

Viziunea

Pictură de Anna Ravliuk

Stau într-o redacţie de îngeri. Stau lângă birouri. Uneori tastează la calculator. La fiecare birou, un coleg şi un înger.

Sunt foarte puţine locuri libere. Locuri fără îngeri.

Îngerii sunt liniştiţi şi cuminţi. Au aripi lungi şi albe. Feţe prelungi şi luminoase. În jurul lor, aerul este imaterial şi translucid. Unii au aripi ce ajung până la pământ. Mai ales cei care stau aşezaţi pe scaune. Alţii sunt înalţi şi subţiri. Aceştia stau în picioare, ca să nu li se îndoaie aripile.

Când cineva vrea să ţipe, îngerul lui dă uşor din aripi. Cuvintele se destramă, iar literele se risipesc în eter. Prind formă doar cuvintele rele ale celor fără înger. Nu au înger pentru că l-au alungat chiar ei. Cuvintele astea cad greu pe birouri. Se lovesc uneori de podea, cu forţa unor pietre. Sparg tot şi formează găuri acolo unde ajung.

Îngerii sunt preocupaţi. Dar senini. Nu-şi vorbesc dar par totuşi să comunice între ei. Prin priviri, prin gânduri.

Îngerii vorbesc însă cu oamenii care stau la calculatoare. În timp ce aceştia scriu despre pensii, salarii, crime, politicieni sau accidente îngerii le vorbesc despre iubire, prieteni, bucurie, lumină, natură, rugăciune, speranţă, muzică, creaţie.

Nu-şi ascultă toţi îngerul. Unii stau absenţi. Nu-l aud. Alţii zâmbesc aşa, ca pentru ei. Sunt cei care simt vocea lăuntrică.

Îngerii nu ţipă. Vorbesc, dar nu ţipă. Se îndepărtează însă puţin, câte puţin când destinatarul nu-i ascultă. Când vocea omului e mai puternică decât a lor. Când raţiunea vorbeşte şi îngroapă inima.

Tu când ţi-ai ascultat ultima oară îngerul?