Despre patimi şi furt. Partea a doua

Aşa cum mă aşteptam Ţăţica a luat floarea din nou şi a pus-o la etajul ei. Ca să nu continuăm acest război surd am luat floarea şi am băgat-o în casă. Nu m-am putut abţine şi

i-am lăsat în loc, următorul mesaj: "Dacă tot furaţi în Săptămâna Mare aştept ghiveciul florii, înapoi!". Ce a urmat,

m-a făcut să râd cu lacrimi. Azi dimineaţă când am deschis uşa în casă

mi-a căzut un bilet cu următorul text. Îl reproduc aici.

"Nu fură nimeni ţi-am găsito aruncată pe geam afară.
Dacă na-i observat că ţi-am schimbat ghiveciul şi pământul la ea.
Am zis că e mai bine dacă o pun lângă celelalte. Eu cred că am făcut o faptă bună.
Înainte să acuzi mai bine întreabă de ce era acolo.
Aşa că tu vorbeşti fără să şti"

Normal că nu cred o iotă din toată povestea. Că nu arunca nimeni ghiveciul pe geam. Şi oricum chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa putea să îmi bată la uşă să-mi spună că a făcut o faptă bună şi a recuperat floarea. Eu nu aveam nicio dovadă că a fost ea. Practic prin bilet s-a acuzat singură. Draga de ea, cum a vrut să facă o faptă bună. Iar "ştampila" de hoaţă i-a căzut greu.
Pentru că tot am intrat în jocul ăsta de abia aştept să-i mai las un bilet. Ceva de genul "Probabil că şi etajera de flori pe care aţi luat-o din faţa uşii mele aţi găsit-o tot aruncată pe fereastră!!!"
Cum vine asta... vezi ceva în faţa uşii vecinilor şi te gândeşti să faci o faptă bună. Să iei lucrul respectiv şi să ţi-l însuşeşti, că doar stă mai bine la tine. Şi după ce vecinul vede totul, tu o iei de la capăt ...
Acum am o singură problemă, să cumpăr un ghiveci ca să-i pot restitui doamnei cu suflet mare ghiveciul ei.

Despre patimi şi furt

Trebuie să recunosc că Ţăţica (sau vecina de la etajul patru)

s-a întrecut pe sine. Mă aşteptam la multe din parte ei dar acum s-a întrecut pe sine.

Preocupările ei casnico-manelistice care mă scot din minţi nu mai sunt demult o noutate pentru mine. Mă trezesc aproape în fiecare zi în urletele ei sau în bătaia păturilor trântite în geam.

Acum câteva luni Ţăţi mi-a furat din faţa uşii suportul pentru flori. Era un suport vechi al fostului proprietar care putea servi însă perfect rolului de etajeră pentru ghivece. Prima dată nu am fost sigură că ea mi l-a şparlit dar câteva zile mai târziu am văzut suportul la etajul ei. Pentru că e important de spus că Ţăţi are foarte multe flori şi chiar ai putea crede că e sensibilă ca o zambilă. Nu ştiu de ce, dar nu i-am spus nimic atunci. Ce aş fi putut să fac....să iau suportul înapoi?

Numai că Ţăţi FURĂ. Iar ieri a lovit din nou.

Acum vreo două săptămâni am scos în faţa uşii un ghiveci cu flori. Floarea se îmbolnăvise şi i-am tăiat o crenguţă în încercarea de a o salva. Am udat-o aproape zilnic şi îi curăţam periodic frunzele de praf. Inteţionam să-mi fac treptat o mică grădiniţă în faţa uşii, să cumpăr o etajeră (că aia pe care o aveam a furat-o Ţăţi, cum spuneam) şi să pun mai multe ghivece.

Aseară am simţit că mi se face rău. Ghiveciul din faţa uşii lipsea. Am aruncat o privire la etajul Ţăţicii dar nu am văzut nimic. Sincer, pe limbă mi-a stat o înjurătură. Nu îmi vine să cred că cineva poate fura în Săptămâna Mare. Nu pot să înţeleg cum te poţi bucura de bunul altcuiva. De o floare furată.

Dar viaţa la bloc bate filmul. Azi dimineaţă am găsit floarea. FLOAREA MEA. Era pe etajeră printre florile Ţăţicii. A mutat-o în alt ghiveci, probabil ca eu să nu observ. Numai că nu am cum să greşesc. Floarea are o crenguţă tăiată. E a mea.

Am simţit aşa, un val de revoltă. Poate că e un lucru neînsemnat dar pe mine gestul ăsta mă revoltă la culme. Nici nu am ştiut ce să fac. Am vrut să pun un afiş. E clar, degeaba mă duc la uşa ei. Nu vreau să mă cobor şi cu siguranţă m-aş certa ca la uşa cortului. Nu ştiu dacă femeia asta vrea să mă provoace sau e pur şi simplu o hoaţă.

Dar nu îmi vine să cred. Nu pot să înţeleg. E Săptămâna Mare. A Patimilor. Se spune că acum ar trebui să postim şi să facem acte de milostenie. Să fim mai buni.

Ceva tot am făcut. Oricum nu pot dovedi că ea a furat. Deşi sunt sută la sută sigură. Am luat floarea înapoi. Şi am pus-o din nou în faţa uşii mele.

Acum vă întreb pe voi. Ce îmi sugeraţi să fac?

Culmea nesimţirii

Culmea nesimţirii există. Şi stă chiar cu un etaj mai sus de mine.

Care e culmea NESIMŢIRII???? Să ţipi în fiecare dimineaţă la ora 7 la copiii tăi, atât de tare încât să-ţi trezeşti vecinii cu urlete dar să bubui în pereţi atunci când, aceiaşi vecini au musafiri la ora 21.00 şi se aud voci ceva mai ridicate.

Să baţi în uşa vecinului care stă cu un etaj mai jos şi îşi amenajează apartamentul pe motiv că îţi cade gresia din casă din cauza bubuiturilor.

Să pui manele la maximum, weekend de weekend încă de la prima oră şi să obligi tot blocul să-ţi asculte preferinţele muzicale retarde dar să baţi în ţeavă pentru că, chipurile te deranjează sunetul televizorului vecinilor.

Să arunci gunoaiele de la bucătărie, direct pe geam şi să-ţi scuturi toate jegurile de pături în geamul, al cui oare, dacă nu al... vecinilor???

Să-ţi inunzi vecinul în baie şi să susţii cu neruşinare că nu e de la tine pentru că ....TU NU AI ŢEVI (???!!!!)

Să-ţi izolezi apartamentul şi să decorezi cu această ocazie cu mortar toate pervazele de la etajele inferioare.

Să faci grătar cu prietenii la bătător, chiar lângă bloc.

Să te plângi administratorului că vecinul care stă cu un etaj mai jos te deranjează pentru că ...FACE BAIE NOAPTEA.

Să furi etajerele lăsate de vecini pe casa scărilor şi să le pui cu neruşinare, la tine pe etaj, cu flori, fără să întrebi pe nimeni.

Să-ţi amenajezi apartamentul timp de trei luni şi să dai cu bormaşina la ora 23.0o dar şi în fiecare weekend, la prima oră. Apoi să vii cu o falcă în cer şi cu una în pământ la vecinul de jos pentru că a folosit aspiratorul la ora 21.55 deşi programul de linişte începe la ora 22.00

Toate acestea există. Într-o singură persoană. Are nume de cod ŢĂŢICA. Stă cu un etaj mai sus şi e coşmarul vieţii mele.

Vecini

Duminică. Ora prânzului. Sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor. Un moş. Nu-l cunosc. Deschid. "Bună ziua", îi spun.

"Aţi fost vineri la bătător", răbufneşte el. "Şi aţi făcut grătar", adaugă cu năduf.

Eu calmă, îi explic că vinerea trecută nici măcar nu eram în ţară.

"Ba da. Aţi fost la bătător şi aţi făcut grătar. Şi aţi mai fost o dată" exclamă bătrânul.

E clar. Nu am cu cine mă înţelege. Îl privesc din cap până în picioare. Dacă ripostez sunt sigură că va ridica toată scara blocului în picioare.

Îi mai spun încă o dată că nu fac grătare în faţa blocului. După care, adaug un "la revedere" şi închid uşa.

Nu m-am înşelat. Bătrânul bombăne singur în faţa uşii.

"Data viitoare voi arunca cu apă", ţipă el.

Aşa să faceţi! Mă gândesc. Pentru că, întâmplător ştiu cine face acolo grătare. Ţăţica cu gaşca.

PS. Pentru cei care nu sunt la curent, Ţăţica e vecina de deasupra care mă tratează weekend de weekend cu manele.

Alt episod - vecina de la etajul patru

Ştie oricine că viaţa la bloc e un joc de loterie. Depinde de noroc.

Relaţia mea cu vecina de la patru, "prietena" manelistă a atins noi dimensiuni. Eu am avut noroc, cu o singură excepţie - "ŢĂŢICA", cum am poreclit-o, femeia care îmi colorează dimineţile cu ţipete şi cu sunetul produs de frecatul podelei, iar weekend-urile cu manele.

Uff. Ieri am plătit întreţinerea. Acasă la administrator. Am achitat repede şi vroiam s-o şterg. Ce îmi spune însă administratorul...Aaaa... ştiţi, vecinii s-au plâns de dumneavoastră. De mine, întreb? Da. Că vă spălaţi noaptea.

Poftim? Că vă spălaţi noaptea şi îi deranjanţi. Rămân mască. Care vecini, întreb. Vecinii de la patru. Simt că îmi vine sângele în cap. Culmea tupeului. Plec dimineaţa şi ajung seara. Iar Ţăţica care e casnică e ... DERANJATĂ. Şi acum ce ar vrea să nu fac duş, dacă ajung în miezul nopţii acasă?

Ştiu că roata bârfelor funcţionează de obicei perfect, într-un bloc de locatari aşa că îi transmit femeii, prin domnul administrator, că mă voi spăla absolut de câte ori am chef şi absolut la orice oră.

Ajung acasă. Am musafiri. Nu apucă oamenii să intră bine în casă. Râdem, glumim. În limite acceptabile. Şi ce face Ţăţica? Îmi bubuie în pereţi, semn că o deranjez.

Azi dimineaţă la 7, aceeaşi poveste. Urlete. Ţăţica la apel. În prima fază m-am gândit să bat cu ceva în tavan. Totuşi, nu îmi vine să cred că ne exprimăm ca-n epoca de piatră. Încă rezist.

Totul până la manele

Am declarat război. Vecinei care stă cu un etaj mai sus. Suport multe. Totul până la manele însă. Piesele dezlănţuite îmi provoacă o reacţie de respingere. Nu am o explicaţie logică. Dar reacţia e atât de puternică încât mă domină. Ochii mi se înceţoşează şi nu mai gândesc limpede. Pur şi simplu. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai gândesc. Tot ce vreau e să se oprească muzica aceea stupidă, cu versurile ei la fel de "profunde".

Sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, vecina de sus o ţine numai cu manele. Am înţeles că pentru ea comunicarea se face prin ţipete, am înţeles că pentru copiii ei apartamentul e o pistă de alergare, am înţeles şi am acceptat, totul până la manele însă.

Am fost servită cu acelaşi meniu, câteva weekend-uri la rând. În prima fază am crezut că e ziua cuiva din familie. La scurt timp am realizat însă că aşa înţelege vecina să se bucure de sfârşitul de săptămână. Recunosc că fiecare poate să facă tot ce vrea în casa lui, dacă prin asta înţelege să nu-i lezeze pe ceilalţi.

Vecina mea iubeşte se pare manelele. Matinală, dă muzica la maxim de la 8 dimineaţa până seara, la 22. Mie însă mi-e imposibil să mă odihnesc.

Duminică dimineaţa am fost trezită în urlete. M-am întors de pe o parte pe alta. Asta e, viaţa la bloc, mi-am zis. În câteva minute urletele au fost acoperite de muzica. Ce credeaţi? Manele pe pâine. M-am sucit, m-am învârtit, somnul a fugit şi pace. Manelele mă zgâriau însă pe creier. Nu am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi m-am dus la vecina. Am fost calmă şi am rugat-o să asculte muzica la o limită a decenţei. Mi-a răspuns în sictir "bine, bine", şi mi-a trântit uşa în nas.

Nu a mişcat însă un deget. În apartamentul meu, muzica duduia parcă şi mai aprig.

Am mai aşteptat vreo jumătate de oră. Într-un final am cedat. Am sunat la poliţie. Practic am declanşat războiul. Le-am spus poliţiştilor că nu vreau s-o amendeze, ci doar să oprească într-un fel muzica aceea asurzitoare. Prima bătălie am câştigat-o. Decibelii s-au redus la scurt timp după venirea poliţiştilor. Şi eu am dormit în neştire. Nu ştiu dacă am greşit sunând la poliţie. Cunosc principiul acela al înţelegerii depline şi al bunei convieţuiri între vecini. Totuşi, în cazul ăsta nu l-am putut aplica.

Voi ce aţi fi făcut?