Cură vs ciocolată

Motto: "Când vrei să începi o cură de slăbire, toată ciocolata din lume va conspira împotriva ei!"

Ambiţia mea nu s-a manifestat niciodată suficient de mult când a fost vorba de şunculiţe. Nu ştiu. Nu am reuşit niciodată să ţin un regim drastic de slăbire. E drept, nu mă ajută prea mult nici durerile de stomac dar oricum, în lupta cu kilogramele nu am fost niciodată o învingătoare, ci mai degrabă o laşă.

Am putut cel mult să fiu mai rezervată. Să mănânc mai prudent. Să renunţ la un fel de mâncare. Să nu mai asociez cartofii cu carnea, la o singură masă, să nu beau sucuri prea multe şi...cam atât. Ideea de dietă îmi dă o foame nebună. Aş mânca non stop. Orice.

În consecinţă rămân fidelă principiului meu. Mănânc mai puţin dar nu ţin dietă. Din păcate orice abuz (sărbători, concediu) se pedepseşte masiv - două kilograme în plus la cântar într-o săptămâna sau chiar două kilograme în plus, în numai două zile.

Vacanţa în Italia cu tratamente intensive de pizza şi paste a împins acul cântarului spre dreapta. Aşa că, de luni încoace am fost nevoită să revin la prudenţă. Numai că, orice obiectiv legat de o posibilă cură de slăbire întâlneşte imediat opoziţia tonelor de ciocolată care îmi ies în cale.

Nu rezist ciocolatei. Pot cel mult să mă abţin să o cumpăr de la magazin pentru că dacă am cioco în preajmă ...DEVOREZ.

Luni am pus pe birou cutia cu bomboane pe care am adus-o colegilor din concediu. Nu ştiu, dar mulţi dintre ei au hoinărit pe la filmări aşa că... nu am putut rezista şi am luat mai multe bucăţele din delicioasa ciocolată umplută cu cremă de banane.

Marţi am scos pe birou a doua cutie, de bomboane fine, pe care am ţinut-o de rezervă, în sertar. O ştire, o poveste, un articol de ziar şi câte o bomboană de ciocolată pentru că timpul trece mai repede şi sufletul ţi se îndulceşte, nu-i aşa când ciocolata îţi răsfaţă simţurile.

Miercuri eram deja sigură. Ciocolata din Univers ştie că m-am îngrăşat două kilograme în vacanţă. Am ajuns la serviciu şi pe biroul meu trona... ce credeţi o cutie plină cu bomboane de ciocolată. Am aşteptat până la prânz, dar nu şi le revendica nimeni. Atunci am dat atacul. Împreună cu colegii desigur. Bomboanele erau pur şi simplu demenţiale. Umplute cu cafea, cu migdale, cu cocos am vrut să le încerc pe toate. Apoi am repetat experienţa încercând să mă hotărăsc care dintre delicii merită premiul întâi. După acest dezmăţ am făcut totuşi o concesie - nu m-am apropiat de birourile pline cu prăjituri aduse de Elene şi de Constantini.

Joi dimineaţa eram sigură că voi începe în sfârşit cura. Numai că era dimineaţă, prea dimineaţă şi în şedinţă o colegă care s-a întors şi ea din concediu, ne-a servit cu ce credeţi...cu bomboane de CIOCOLATĂ. Atât în rest, ziua a fost lipsită de delicii dulci.

Vineri se anunţa o zi de abstinenţă. A dulciurilor. Dar am plecat cu o colegă la filmare care a primit cadou...bomboane de ciocolată. Trafic aglomerat. Nebunie. Ce poate fi mai simplu decât să guşti o bucăţică de ciocolată. Vreo cinci de fapt. Ce mai contează?

Azi e sâmbătă. Mă deprimă să lucrez în weekend. E împotriva firii, nu-i aşa? Mi-am luat o îngheţată, doar aşa ca să mă binedispun. Dar, de luni, ah de luni se schimbă placa. Adio, ciocolatei. La îngheţată mă mai gândesc. Ştiţi ce spun nutriţioniştii, nu? Că îngheţata îngraşă mai puţin faţă de alte dulciuri! Aşa am auzit eu, nu ştiu dacă e perfect adevărat. Aşa că...

Un an de blog

Azi blogul meu împlineşte un an. Am avut perioade în care am vrut să-l închid. Mă simţeam lipsită de inspiraţie sau din contră, nervoasă că nu am avut timp să-mi trag sufletul şi să scriu.

Peste 80 de însemnări şi peste 13.500 de vizitatori. Nu e nici mult, nici puţin. E atât cât a fost să fie. Mulţumesc celor care au fost alături de gândurile mele.

Vacanţa în fotografii

Italia. Ca-n prima zi

Cred că sunt îndrăgostită. De Italia. O dragoste tandră.

Ultimele zile petrecute acolo m-au purtat pe aripi de vis. Italia mă face să o iubesc mai mult şi mai mult, de fiecare dată. Cred că aş putea sta acolo şi nu m-aş plictisi în nicio zi.

Mi se pare mană cerească să ai aproape muntele şi marea, istoria, trecutul, toate la o aruncătură de băţ.

Şi Veneţia! Ah Doamne, Veneţia! Bucurie. Multă bucurie am simţit când m-am plimbat printre măştile de carnaval, când i-am studiat pe gondolierii care îşi racolau clienţii, mai mult sau mai puţini îndrăgostiţi. Unul i-a şoptit unei doamne că dacă se va plimba doar câteva clipe cu el, va dori cu siguranţă să prelungească hoinăreala pe apă, sedusă de modul în care gondolierul atinge vâsla.

În Veneţia poţi fi oricine. Aş fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Biserica San Marco e copleşitoare. Am fost uimită când la etaj, în balcon am găsit pe perete un mozaic cu Sfântul Nicolae.

Cred că el m-a purtat la Veneţia. Aşa vreau să cred.

Am fost un mic chinez. Am făcut poze în neştire.

Nu am rezistat îngheţatei. Cred că alături de paste şi pizza, face parte din deliciile culinare ale Italiei.

Am stat într-un sătuc. Cavalcasele. Aşa zice prietena mea, că e sătuc. Poate doar cu numele. Vilele luxoase, construite în trepte te întâmpinau la tot pasul pe străduţele pietruite. Totul se împleteşte, nou cu vechi, trecut cu prezent şi culmea, nimic nu te agasează vizual. Am decis că, dacă voi avea vreodată în viaţa mea o casă pe pământ o zugrăvesc la fel ca italienii, în tonuri moi, uşor patinate care dau mereu senzaţia că vopseaua nu s-a uscat uniform. Desigur, în Italia doar primăria poate decide dacă o culoare aleasă pentru casa ta e potrivită sau nu cu întregul ansamblu al regiunii.

În rest, plin de turişti. Am făcut turul lacului Garda. Am înţeles că e unul dintre cele mai mari lacuri naturale din Europa. Printre turişti, foarte mulţi nemţi. Trebuie să recunosc că am invidiat băbuţele care stăteau în balconul sufocat de flori multicolore, deasupra tavernelor luxoase. Le-am invidiat bătrăneţea tihnită. O căsuţă acolo, valorează milioane. Am văzut şi turişti extravaganţi. Un moş care îşi ducea câinele cu căruciorul. Câinele era dichisit, parcă proaspăt ieşit de la coafor. Iar căruciorul era decorat cu fundiţe roz. Am ştiut în momentul acela că astfel de oameni îşi lasă toată averea, prin testament câinelui favorit.

Milano. Mi-a plăcut Domul cu dantelăria lui arhitecturală. Am stat clipe bune şi i-am studiat pe diverşii cerşetori din Piaţa Domului. Tehnicile, diferite. Unii îţi aştern în palmă grăunţe iar porumbeii ţi se aşează în palmă. Apoi devin insistenţi – cinci euro, madam! Alţii, cei cu pielea neagră ca tăciunele le seduc pe tinerele domnişoare. Le leagă la mână o brăţară împletită din aţă de papiotă, le şoptesc vorbe dulci, îşi fac poze iar la sfârşit le spun că nimic nu e gratis şi le cer mărunţiş.

Mai există şi cei care oferă doamnelor flori. Trandafiri sănătoşi. Apoi insistă pe lângă partenerul femeii să scoată câţiva gologani din buzunar.

La metrou, mi-am amintit nu ştiu de ce, de cazul româncelor care au omorât o italiancă cu umbrela. Când am urcat pe scări mi-am amintit de celebrele imagini de pe camerele de supraveghere cu româncele noastre care au speriat Italia. În plus, am înghiţit în sec când vânzătoarea de la bilete s-a uitat spre mâna în care ţineam aparatul foto şi m-a avertizat – „Aveţi grijă la ţigani!”. Sunt sigură că nu şi-a dat seama că suntem români. Am avut senzaţia că cineva mă scuipă în obraz, ştiu că a fost bine intenţionată, dar pur şi simplu aşa m-am simţit.

În rest, Milano nu m-a impresionat în mod deosebit. Nu ca Veneţia, care m-a cucerit cred înainte să ajung acolo.

Gările de tren sunt şi la ei infecte. Şi trenurile la fel. Am văzut că în Italia, prostituatele muncesc la orice oră. Adică şi ziua. Pe marginea străzii te întâmpină negrese trecute şi poate şi românce, nu ştiu, care îşi mişcă provocator sânii, la fiecare maşină care îşi face vânt prin preajmă. Doar duminica le vezi mai rar. Poate pentru că italienii, potenţialii clienţi petrec ziua asta mai mult în familie.

Balconul Julietei din Verona nu mi-a dat fiori. Am păstrat totuşi tradiţia şi am atins statuia ca să-mi poarte noroc. Nici Arena, care imită Coloseumul din Roma nu te dă pe spate. Cel puţin în interior. Exteriorul păstrează totuşi ceva din frumuseţea şi proporţiile arenelor tipic romane.

Mai sunt şi alte locuri care îmi vor rămâne dragi. Biserica construită în munte sau cascada de la Moline.

Locul unde muntele e înghiţit de apă, tunelele din stâncă şi tavernele din staţiunile aruncate parcă de o mână fermecată de-a lungul lacului.

Locuri pe care parcă nu le pot descrie. Le păstrez numai în fotografii şi în suflet.

Ziua Tineretului

Pentru cei care nu ştiu încă, Ziua Tineretului se sărbătoreşte în fiecare an pe 2 mai. Parlamentarii au decis prin lege, în 2004 că ziua tinerilor se sărbătoreşte, prin diverse manifestări în această zi.

Autorităţile locale au obligaţia să susţină şi să organizeze diverse acţiuni dedicate în special tinerilor.

Manifestarea organizată anul acesta de Autoritatea Naţională pentru Tineret a fost din punctul meu de vedere, o mare dezamăgire.

Mediatizare lipsă a evenimentului. Cel puţin aşa am simţit eu. Evenimentul a fost organizat în Bucureşti în Parcul Herăstrău. Pe internet, singurele menţionări ale evenimentului le-am găsit pe pagina ANT. În rest doar un articol, două în presa scrisă.

Am ajuns în Parcul Herăstrău înainte de ora 10.00 dimineaţa. Acolo trebuia să găsesc corturi în care Armata şi Jandarmeria să-şi prezinte oferta pentru tinerii care ar putea îmbrăţişa o carieră în domeniu. Corturile - lipsă. De abia atunci erau ridicate. Şi scena pentru spectacolul de seară lipsea. De abia spre prânz, o mână de oameni au început să scârţâie de zor pentru a ridica scena.

Crosul Tineretului anunţat cu mare tam-tam de abia dacă a reunit 30 de tineri. Se spunea în materialul de prezentare că toţi cei care trec de linia de sosire participă la o tombolă pentru o excursie în Tunisia. Nimeni nu a anunţat însă vreun rezultat al tombolei respective.

În rest, linişte. Doar câţiva puşti învăţau cum să lovească oina. Câţiva puşti care au ajuns probabil, din întâmplare în parc. Nici o organizaţie pentru tineret nu era prezentă. Măcar pentru a-i aduce în parc pe cei cărora le era destinat evenimentul - tinerii.

Expoziţia de graffiti a mai animat spiritele. I-am recunoscut printre grafferi pe puştii care desenează ilegal pe garniturile de metrou.

După câteva live-uri mă refugiez în maşină. Un domn vine şi se prezintă. E din partea organizatorilor. El a organizat concertul, îmi spune. Aha. Şi cine cântă, îl întreb. Nu ştiu, îmi răspunde dar mă duc să vă caut un program. Halal organizare!

După-amiază câţiva puşti se dau în spectacol. Un spectacol doar al lor. Neorganizat de nimeni. Aleargă pe skateboard, sar şi îşi arată fiecare dibăcia. Câţiva stropi de ploaie. Pleacă şi puştii.

În parc, nu mai e aproape nimeni. Cortul Jandarmeriei e dezmembrat. Scena pentru spectacol e în sfârşit gata. Organizatorii se plâng artiştilor că parcul e gol. Mă întreb de ce, oare? Pentru că tinerii rămaşi în Bucureşti nu ştiu probabil că în Herăstrău a fost organizat un spectacol pentru ei! Un spectacol care a costat bani grei. Manifestările din toată ţara pentru Ziua Tineretului au costat potrivit organizatorilor peste 4 miliarde de lei vechi. Bani duşi pe apa sâmbetei după părerea mea.

Spectacolul începe cu o întârziere de o jumătate de oră. În parc de abia dacă s-au strâns 20 de tineri. Artiştii cântă, doar au fost plătiţi pentru asta. Imaginea mi se pare dezolantă. Să organizezi o zi a tinerilor, fără tineri.

Trist. Bilă neagră pentru Autoritatea Naţională pentru Tineret.

Roma

Roma. Nebunie pe pâine. O zi cât o mie. Oraşul turiştilor. Muzeu în aer liber. Vatican. Biserica San Pietro. Pieta a lui Michelangelo în toată splendoarea ei. Baldachinul lui Bernini. Dumnezeu există. Simţi asta, acolo.

Românce la restaurant. Suflete calde, întristate din cauza depărtării de casă. Pizza bună. Subţire ca o coajă de pâine.
Chelneri italieni puşi pe şotii. Glume.

Coloseumul. Luminat noaptea. O privire aruncată din maşină. Şi Roma, de sus.
Fontana di Trevi. Închid ochii. Bănuţul ajunge la destinaţie. Mă voi întoarce! Mă voi întoarce! Ştiu asta.

Prea bine dispusă

De trei zile, de patru chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine sunt bine dispusă. Prea bine dispusă aş putea spune. Nu ştiu dacă am un motiv anume dar mi se pare că sunt aşa mai calmă, mai veselă, mai...

M-a întrebat cineva care e motivul...Nu ştiu. Poate pentru că am dormit duminică până la ora 17.00 după amiază, cu o pauză scurtă alocată mesei de prânz. Sau poate pentru că am lenevit sâmbătă şi am stat la taclale cu o prietenă cinci ore....

Sau poate pentru că a venit primăvara. Din nou. Azi am venit cu mijloacele de transport în comun. Îmbrăcată subţire. Îmi venea să zbor. Să alerg. M-am şi plimbat puţin cu ocazia asta. Mi-a plăcut mult. Şi nu m-a deranjat nimic. Nu am reacţionat nici în momentul în care o doamnă drăguţă m-a călcat pe pantof şi nici când am aflat, în 335 cum decurge viaţa unei tinere doamne care a vorbit tot drumul la telefon, aşa de "suav" încât conversaţia a fost ascultată de tot autobuzul. Aşa am aflat că merge la Carrefour să cumpere Pampers, că îşi va lua şi un capuccino, pentru că nu bea cafea, că nu suportă nu ştiu ce motor Diesel şi aşa mai departe.

Dar eu nu m-am supărat. Pentru că, am spus sunt bine dispusă.

Recunosc mi-e teamă să fiu prea bine dispusă. Nu ştiu de ce, dar cred că există o lege a compensaţiei şi dacă îţi începi ziua prea bine dispus, cu siguranţă se va întâmpla ceva, nu neapărat rău, dar care te va băga instantaneu în "priză". Principiul ăsta a funcţionat luni. Marţi şi miercuri, nu. Din fericire.

Summit-ul NATO. Ultima zi

S-a dus. Ultimele picături din Summit le-am simţit astăzi, aproape de ora 17.00. "Greii", îşi luaseră deja zborul, şi în aer plutea aşa...o stare de relaxare. Domnii de la SPP nu mai păzeau pista cu ochi de vultur, iar ziariştii nu mai erau daţi afară din clădirea Salonului Oficial al Aeroportului Otopeni. În plus...aveam ceai şi cafea la discreţie. Un deliciu de care ne-am bucurat, numai în prima zi, până la prânz. În momentul în care mai mulţi angajaţi ai aeroportului au început să ia gardurile din faţa noastră, desfiinţând astfel ţarcul în care stătea presa, eram sigură : Summitul s-a terminat. Nu mai pleacă nimeni! Pleacă doar maşinile SRI care au stat non-stop în apropierea pistei. M-am uitat spre clădire - nici lunetiştii nu mai erau în post.

Ultimele două live-uri. Ziua e pe terminate. Ziariştii încep să plece unul câte unul. Penultimul live. Îmi simt gâtul tot mai umflat. A cedat de ieri seară. Nu am mâncat mai nimic, dar noroc cu gâtul, oricum nu mi-e foame.

Mai iau un ceai. Bun, bun de tot. De fapt, sunt servită cu un ceai de doamna care se ocupă de protocol. Primesc şi lămâie. Mă afund în canapeaua albă de piele şi privesc pe sub geană ultimii delegaţi întârziaţi, care aşteaptă să plece. Unul dintre ei doarme. Sărăcul, mă gândesc. Şi el, e ca noi, obosit.

O asistentă SMURD întreabă pe şoptite dacă mai pleacă cineva. Mai sunt, îi răspunde la fel de încet femeia care serveşte ceai. Mă întreb de câte ore o fi tânăra în post, pentru că ambulanţele au stat oricum tot timpul în aeroport.

Doi americani sunt prietenoşi. Şi ei par relaxaţi. Ne întreabă ce semnifică steagul nostru. O colegă ziaristă îi întreabă ce au făcut la Summit. Râd. Era evident. Nu pot să spună.

Mă întorc pe pistă. Mă aşez pe cutia cu aparatură. Limuzinele preşedintelui american, George W. Bush sunt înghiţite de burta unui avion militar. Aeronava decolează.

Stau încă cu ochii pe intrarea în aeroport. Să nu mai apară vreo coloană. Să nu scap pe cineva. Din când în când, mai apare câte un angajat care ţine în mână dispozitivul pentru controlul anti-tero al maşinilor din coloanele oficiale. Tresar. Nu e nimic, îmi spune operatorul. Aseară, însă, înainte de a veni Putin, când în aeroport era alarmă cu bombă, un lucrător verifica boscheţii iar altul, cu un dispozitiv ciudat se tot plimba încoace şi încolo.

Ambulanţele şi maşinile de pompieri, nu ne mai dau nici ele emoţii, ca ieri, în momentul în care avionul Maltei a revenit pe pistă, după 20 de minute de la decolare.

Câţiva stropi alerţi de ploaie. Uite, organizatorii au avut noroc, mă gândesc iar. Nu a ieşit curcubeul dar nici nu a fost vreme proastă.

Doar trei televiziuni. Fiecare dă ultimul live. Nu mai stăm pe masă, la circa un metru şi jumătate înălţime, rămânem "la sol".

Pe masă nu mi-a plăcut deloc. Cred că am rău de înălţime, nu ştiu, nu mă simt în singuranţă dacă stau pe ceva instabil.

Gata. Strângem. Ieşim în DN1. Nu mai sunt coloane interminabile de maşini. Culoarul unic a fost desfiinţat.

Şi în plus...sunt liberă în weekend!