Mai aproape

Mai am fix o săptămână până la concediu. Practic, şapte zile. De fapt, cinci dacă mă gândesc că în weekend sunt liberă. În realitate, patru şi jumătate dacă iau în calcul că azi a trecut deja, o jumătate de zi.

Povestea în imagini

Ieri am avut am avut aşa, o zi mai ciudată. Am sărit peste ora de pui şi peste ora de fruct. Nu am vrut să sar eu. AM FOST NEVOITĂ!!!! Ce credeaţi? Acum nu ştiu dacă de foame, dar mi-a fost rău în avionul militar AN 26. Doar la dus. Eu cred că de foame, pentru că, de obicei nu am rău de avion.

Oricum mă lua cu călduri. Nu râdeţi, e vorba de senzaţia aia de dinainte de leşin. Norocul meu e, că nu dau la raţe decât fooooarte rar. Avantaj, mie. Pentru că nu îmi venea să vomit. Sincer mă gândeam la un singur lucru. Mi-era ruşine. Adică mi-ar fi fost ruşine, dacă mi s-ar fi făcut rău şi mai tare. Pentru că, după mine asta era o dovadă de slăbiciune. În definitiv, avionul pleca să preia de la

Târgu-Mureş mai mulţi oameni, răniţi grav. Ar fi fost culmea să mi se facă rău. M-am uitat în jur. În avion erau 15 medici şi asistenţi SMURD. Aşa că, practic eram în siguranţă. Mă gândeam însă la puiul care a rămas în frigider. Poate că m-ar mai fi binedispus şi nectarinele, dacă îmi aminteam să le iau la plecare. Asta e. Mi-am lipit spatele de avion. Era rece. Şi am încercat să nu mă mai gândesc la starea de rău. Recunosc că operatorul mi-a dat un biscuit. Avea şi cremă, deci bănuiesc că numărul caloriilor era mai mare. Oricum nu mai contează.

După ce am văzut răniţii mi-a trecut şi răul, şi foamea, şi tot. M-am simţit mai bine când am văzut că o asistentă SMURD le povestea colegelor că i-a fost rău în avion. În definitiv suntem toţi oameni. Chiar şi salvatorii trebuie să-şi depăşească stările proaste.

Dintr-o dată, imaginea părea de front. Era un du-te vino continuu. Militarii au vrut să bage un rănit în avion. Dar nu era el, cel mai grav. Aşa că au renunţat şi l-au luat pe celălalt. Oamenii erau împachetaţi în folie lucioasă. Arşi.

Imaginea mi-a rămas în memorie. Zece răniţi, îngrămădiţi într-un AN 26. Şi medicii care aveau grijă de ei. La întoarcere am stat lângă piloţi. Un mecanic m-a lăsat să stau câteva clipe pe scaunul lui, să mă uit pe geam. Eram deasupra norilor şi pentru o clipă m-am simţit fericită. Nu ştiu de ce, poate pentru că eram în viaţă în timp ce alături, oamenii de zbăteau între viaţă şi moarte. E un fel de lege perfidă a compensaţiei. Vezi un rănit şi dintr-o dată îţi dai seama ce frumoasă e viaţa când eşti sănătos.

Pe ultima sută, o pacientă a făcut stop cardiac. Asistentul o resuscita. Şeful de la Floreasca, vorbea grav prin staţie. Mă gândeam, că pacientul va muri. Asistentul transpira. Nu eram suficient de aproape ca să şi aud discuţiile dintre salvatorii SMURD. Îmi doream să aterizăm mai repede. Mă gândeam că, poate aşa omul va fi salvat. Era o femeie. Medicii au scos-o din avion. Şi asistentul

i-a palpat inima continuu. De la Baza 90, femeia a pleacat stabilizată. Şi azi e încă în viaţă. Mâine, nu se ştie. Am mers spre asistent. N-a vrut să vorbească. A preferat să rămână salvatorul anonim.

PS: Sincer, ziua de ieri a avut următorul efect. Nu ştiu dacă din cauză că ieri am mâncat, fooooarte puţin azi nu prea mi-a fost foame. Ba mai mult, nu am putut să mănânc puiul de la prânz. L-am molfăit în scârbă, pe jumătate. Să vedem mâine.

Prima săptămână

Cred că m-am mai obişnuit cu dieta, dar stări de nervi şi de slăbiciune am în continuare. Nu ştiu dacă aş putea s-o numesc chiar ameţeală, dar parcă nu îmi simt mintea limpede iar dacă dau din cap, ameţesc.

Poate că e normal să mă simt aşa. M-am mai obişnuit şi cu starea de foame permanentă. Nu e o foame nebună, e mai mult o stare de agitaţie în stomac.

Aseară mă simţeam ca un balon în ciuda faptului că nu am mâncat mai nimic. De fapt am mâncat aceleaşi alimente pe care le mânânc în fiecare zi. Cred că asta mi se pare cel mai enervant - să mânânc aceleaşi chestii fade şi lipsite de gust.

Recunosc că, pentru mine, hrana e una dintre plăcerile vieţii. Îmi place să mănânc cu poftă iar acum sunt în impas. Mănânc fără tragere de inimă, puiul e o corvoadă iar brânza mozarella va fi înlăturată din meniul meu, după terminarea dietei, cu siguranţă, pentru mult timp.

Ceva mai multă bucurie îmi aduc fructele. O dată cu ele apar şi durerile de stomac. Şi iaurtul de seară e destul de ok. Dar nu tolerez decât iaurtul de băut. Atât.

În rest apă. Valuri de apă plată. Am motiv să mă ridic de la calculator, umplu cana, o beau şi iar fac drumul până la aparat.

Cam asta ar fi prima săptămână. Rezultatele sunt slabe deocamdată iar concediul "all inclusive" sună deocamdată ca o puternică o ameninţare. Îi anunţ de pe acum pe toţi cei pe care îi voi vizita în concediu să nu mă ispitească cu bunătăţi culinare.

Motto-ul zilei - nervi

Nu ştiu dacă de foame, de oboseală sau pur şi simplu de la vreme astăzi mă enervează tot ce mişcă. Nu am un motiv anume. Dar dacă mă vedeţi azi, poate e mai bine să mă ocoliţi. Preventiv, cel puţin. Sau să nu mă sâcâiţi suplimentar. Deja m-am certat cu o persoană. Sper să rămână singura pe ziua de azi.

În aşteptarea orei de iaurt

Iar mă ia cu leşin. Ca să se înţeleagă, de trei zile sunt prizoniera deciziilor mele. Cică ţin cură. Spun cică ţin, pentru simplul motiv că nu pot să ţin. Asta mă umple de nervi şi de sentimente de vinovăţie. Cum pot fi atât de slabă? Îmi vine să renunţ la fiecare două ore!

Dar încă nu am renuţat. Şi nici ciocolată nu am mâncat până la urmă. Şi totuşi ziua se împarte în ora de fruct, ora de pui, ora de iaurt. Numai la orele astea mă gândesc.

Azi noapte eram gata să renunţ. Am ieşit în oraş şi am rezistat cu brio tentaţiilor. Am băut două ceaiuri verzi şi o apă plată. Dar spre miezul nopţii, când am ajuns acasă am simţit că mă ia cu leşin. Şi tremuram.

Am încălcat regulile. Am mâncat o nectarină. Uff. Şi după aia m-am simţit puţin vinovată, aşa ca atunci când ţii post şi uiţi, şi te delectezi cu o bucată de ciocolată.

De trei zile studiez pe net diverse diete. Citesc cum au reuşit alţii. Altele. Toţi erau cu siguranţă mai ambiţioşi ca mine. Am citit şi cum se comportă Scorpionii într-o cură de slăbire. Cică slăbesc uşor şi ţin cu dinţii de cură. Pe naiba! Eu cred că la capitolul ăsta la mine nu se mai manifestă zodia ci ascendentul :) .

Acum iar sunt străvezie. M-am trezit devreme aşa că orele au fost şi mai lungi. Astăzi la prânz m-am liniştit după ora de pui. Acum aştept ora de iaurt. Problema e, că după ora de iaurt nu mai urmează nimic. Nici o oră de mâncat. :(

Eu am crezut că e simplu. Dar nu e simplu deloc. Cine a făcut reclama cu grupul femeilor care beau apă plată, ştia el ce ştia. Cred că ar trebui să mă înscriu într-un grup de susţinere a curelor de slăbire. La fel ca la Alcoolici anonimi. Să fie ceva de genul - "Sunt Nicoleta, şi de două luni nu am mai mâncat ciocolată!"

Azi la primă oră, discuţiile cu două colege care au trecut prin acelaşi calvar m-au mai liniştit. Am înţeles că e normal să mă simt aşa şi că la început e greu. Dar am mai înţeles ceva, care nu m-a încurajat deloc - foamea o simţi şi înainte, şi după, şi mai târziu. Dar cică trece... cu apă plată.

La mine nu funcţionează. Nu cred că mănânc cu mult mai puţin decât de obicei. Dar ideea de dietă mă înnebuneşte. De foame. Nu de altceva. Oricum aştept idei de la cele mult mai ambiţioase decât mine. Ştiu că sunt multe. Le văd în fiecare zi.

Eu nu cred că pot duce la bun sfârşit ceea ce am început. Dar încă nu renunţ. Încă.

Tentaţii dulci

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine foamea mă paralizează. Nu pot nici să gândesc. Şi colega mea a adus bomboane de ciocolată. Uff. Până acum am rezistat tentaţiei. Dar numai după ce am căutat pe net valoarea energetică a unei bomboane. 570 de calorii?!!! Asta e chiar culmea. Eu cred că datele sunt greşite. Adică o treime din valoarea calorică pe care trebuie s-o consumi într-o zi ca să subţiezi piciorul, cum se spune.

Aşa că, NU. Nu mănânc bomboane de cioco. Cel puţin pentru moment.

Dor de ducă

Azi dimineaţă m-am uitat la poze cu marea. Marea albastră, marea azurie, marea mare.

Şi am simţit şi mai mult dorul de vacanţă. O vacanţă nesfârşită. Zilele se scurg greu până la concediu. Pereţii apartamentului ard iar aerul te sufocă. Nici să dorm nu pot. Tot la mare mă gândesc, de câte ori închid ochii. Dar o dată cu ea, dau năvală tot felul de gânduri.

Vreau să evadez. Iar două săptămâni înseamnă atât de puţin. Aş vrea să văd şi marea şi muntele, şi Delta şi mănăstirile din Moldova. Aş vrea să dau o fugă şi în Apuseni unde mă aşteaptă o prietenă dragă. Aş vrea să stau în tihnă cu ai mei dar şi cu prietenii risipiţi în diverse colţuri ale ţării, să sorbim cu nesaţ dintr-o cafea caldă, să stăm la taifas.

Timpul nu se opreşte însă. Vacanţa e comprimată. Şi selectivă în acelaşi la timp. Poate la anul ajung să-mi văd şi prietenii, sau poate nu ştiu, într-un weekend lung cât o lună.

Şi totuşi mi-e un dor nebun de vacanţă. O vacanţă în care să uit de tot şi de toate. Să închid telefonul într-un sertar. Şi să dau timpul meu, doar celor dragi.