Analize

În general eu fug de medic. Nu ştiu de ce, dar numai mirosul acela clasic de spital îmi amorţeşte simţirile şi îmi întoarce stomacul pe dos.

Analizele de sânge mă iau întotdeauna cu leşin. Încerc să nu privesc acul, mă gândesc la cerul înstelat şi la marea fascinantă dar degeaba. Am avut situaţii în care am ieşit victorioasă din cabinet, că gata, de data asta sunt bine, iar moleşeala m-a luat după câţiva paşi.

Printr-o conjuctură a destinului azi mi-am făcut analize. Nu e o analiză clasică (cred că de asta am şi acceptat) ci e o chestie aşa generalistă care îţi analizează starea generală de sănătate, vigoarea organelor interne şi predispoziţiile genetice.

Rezultatele mi-au dat fiori. Naiba m-a pus să mă duc la analize!

Aşadar: cu oxigenarea creierului stau cel mai prost. De aici oboseală. Apoi am o lipsă de vitamine. Lista e lungă. Ar mai fi anemie şi lipsă de fier. Imunitatea e scăzută. Posibil bronşită cronică. Neapărat examen endocrinologic pentru că tiroida dă semne proaste. Aciditate ridicată la stomac şi gastrită. Nisip la rinichi şi la fiere. Mai multe vertebre tasate la coloană. Probleme de vedere. Predispoziţii genetice - cancer la intestine şi atrofie musculară.

Uff....Şi ar mai fi. Naiba să le ia de analize! Mai bine să nu ştii nimic. Mai mult m-au pus pe gânduri că dacă e să te iei după medicii aştia eşti bolnav cronic şi nu mai ai nicio şansă.

Medicul mi-a recomandat - plimbări la munte, plimbări în aer liber şi ...CONCEDIU. Pe bune că aşa mi-a zis. Că starea de oboseală a organismului e foarte accentuată.

Totuşi eu cred că ar trebui să-i ascult sfatul, nu-i aşa????

Frământări

În ultima vreme visez tot mai mult să fac ALTCEVA. Nu mă întrebaţi ce, că nu ştiu încă. Nu am dat un nume încă acestui ALTCEVA. Altceva, pur şi simplu.

Visez să-mi regăsesc culorile şi cărţile mele de istoria artei. Muzeele şi expoziţiile. Plimbările şi prietenii dragi. Întâlnirile cu oamenii care mă făceau praf, dar reuşeau să mă scoată din starea aia de moarte a sufletului.

Puţini la număr, oamenii ăia. Unul dintre ei s-a stins prea curând. Ştiu că aş fi putut primi de la el mai mult, dar s-a stins. Era profesorul meu. Şi eu eram în anul 4. Am ales împreună tema lucrării mele de licenţă. După ce s-a dus, am schimbat tot. Pentru că nu mai avea sens, fără el. Ştiam că tipul acela de lucrare puteam să-l fac, doar muncind în umbra lui.

Apoi profesoara mea de istoria artei. Cred că e în Franţa. Nu mai ştiu nimic despre ea, de câţiva ani. Practic de când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Ea îmi distrugea imaginea despre mine, de fiecare dată. De fiecare dată mă simţeam măruntă şi neînsemnată. Ştiam că nu am citit destul, că nu m-am hrănit suficient din cărţi şi că nu m-am uitat cu suficientă atenţie la operele de artă. Cu toate acestea, după fiecare întâlnire simţeam că o iubesc mai mult şi mai mult. Pe ea şi cămăruţele întunecoase în care se apleaca asupra albumelor de artă.

Nu ştiu de ce mi-e dor. De perioadele în care scriam, pictam, visam. Mai mult.

De aia visez să fac ALTCEVA. Nu ştiu încă ce. Mulţi spun că locul meu e AICI. Dar eu nu mai sunt demult sigură de asta. Poate sunt simple îndoieli pe care viitoarea ploaie le va alunga. Sau poate nu. Poate voi găsi sensul acelui ALTCEVA. Un altceva în care visez că sunt înconjurată de oameni mai buni, de idealuri mai înalte, de fapte mai bune.

Poate că ALTCEVA-UL ăla nu există. Decât în vise. Sau poate nu.

Culmea nesimţirii

Culmea nesimţirii există. Şi stă chiar cu un etaj mai sus de mine.

Care e culmea NESIMŢIRII???? Să ţipi în fiecare dimineaţă la ora 7 la copiii tăi, atât de tare încât să-ţi trezeşti vecinii cu urlete dar să bubui în pereţi atunci când, aceiaşi vecini au musafiri la ora 21.00 şi se aud voci ceva mai ridicate.

Să baţi în uşa vecinului care stă cu un etaj mai jos şi îşi amenajează apartamentul pe motiv că îţi cade gresia din casă din cauza bubuiturilor.

Să pui manele la maximum, weekend de weekend încă de la prima oră şi să obligi tot blocul să-ţi asculte preferinţele muzicale retarde dar să baţi în ţeavă pentru că, chipurile te deranjează sunetul televizorului vecinilor.

Să arunci gunoaiele de la bucătărie, direct pe geam şi să-ţi scuturi toate jegurile de pături în geamul, al cui oare, dacă nu al... vecinilor???

Să-ţi inunzi vecinul în baie şi să susţii cu neruşinare că nu e de la tine pentru că ....TU NU AI ŢEVI (???!!!!)

Să-ţi izolezi apartamentul şi să decorezi cu această ocazie cu mortar toate pervazele de la etajele inferioare.

Să faci grătar cu prietenii la bătător, chiar lângă bloc.

Să te plângi administratorului că vecinul care stă cu un etaj mai jos te deranjează pentru că ...FACE BAIE NOAPTEA.

Să furi etajerele lăsate de vecini pe casa scărilor şi să le pui cu neruşinare, la tine pe etaj, cu flori, fără să întrebi pe nimeni.

Să-ţi amenajezi apartamentul timp de trei luni şi să dai cu bormaşina la ora 23.0o dar şi în fiecare weekend, la prima oră. Apoi să vii cu o falcă în cer şi cu una în pământ la vecinul de jos pentru că a folosit aspiratorul la ora 21.55 deşi programul de linişte începe la ora 22.00

Toate acestea există. Într-o singură persoană. Are nume de cod ŢĂŢICA. Stă cu un etaj mai sus şi e coşmarul vieţii mele.

Vis

Azi noapte am visat că m-am desprins din corp. Mă asista bunica mea, plecată dintre noi. M-am desprins încet, încet până când am devenit parcă un abur. Mi s-a făcut brusc teamă şi m-am întors. Am avut aşa o senzaţie de corp greu. Apoi m-am trezit.

Tipul ăsta de vis nu-mi e străin. L-am retrăit de multe ori în copilărie.

Sunt sensibilă...

Zilele acestea sunt sensibilă. Nu mă întrebaţi de ce!!! Pur şi simplu fără motiv. Am o stare febrilă de câteva zile şi am impresia că somnul nu-mi ajunge nici pe o măsea. Aşa că de preferinţă, nu mă deranjaţi, nu mă supăraţi.

Două lucruri care mă deprimă

1. M-am trezit la ora şase dimineaţa.
2. Lucrez.

Ispite culinare

Pizza!!! Miroase a pizza!!! Cineva mănâncă pizza la câteva birouri distanţă!!!!! În astfel de momente urăsc cura de slăbire.

Vreau şi eu o felie de pizza. De ce să mănânc tot iaurt, pui fiert şi fructe?

Am scăpat de cinci kilograme. Dar ca să nu le capăt înapoi am senzaţia că trebuie să fac foamea toată viaţa mea de acum încolo.

Sunt deja două luni de când sunt la dietă.

Ok, două luni, treacă meargă, dar o viaţă?????

Încă nu mă pot obişnui cu ideea. Lupta e grea uneori, chiar şi acum. De trişat, trişez, dar mai rar. Dar nu renunţ.

Mesaj pentru motociclişti

Am primit aseară un mail. De la mama Elei, o tânără de 18 ani care a fost spulberată de un camion, acum un an. Mesajul a fost postat şi pe forumul motocicliştilor. L-am preluat integral, aşa cum l-am primit. Mesajul e adresat tuturor celor care i-au cunoscut pe Traian şi pe Ela, dar mai ales motocicliştilor care vor să fie alături de cele două familii.

Despre accident am scris şi aici.

"Un an 13.09.2007 .... 13.09.2008.... Pentru foarte multi membri ai acestui forum poate timpul a trecut repede, dar pentru noi parintii lui Traian si ai Elei cred ca putem spune ca am atins infinitul. Multa, multa durere fara copiii nostri, alinare cand v-am simtit alaturi de noi si multa deznadejde legata de incompetenta organelor care trebuie sa faca dreptate pentru plecarea mult prea devreme a copiilor nostri. Sunt mama Elei, poate cea mai "tare" dintre cei patru, dar simt ca trebuie sa ma adun si sa ma ridic din marea durere de fiecare data cand datoria imi cere sa fac totul pentru copilasii nostri. Va asteptam pe data de 13 septembrie 2008, la Cimitirul Adormirea Maicii Domnului din Calea Giulesti cu plecare din strada Agnita nr.18 in jurul orei 12.00, pentru a le mai transmite un ropot de motoare la un an de la plecarea lor de langa noi. Va asteptam sa veniti in numar cat mai mare si fiti convinsi ca prezenta voastra ne va bucura.
Da, cred ca am atins infinitul, pentru ca o durere mai mare si o deznadejde ca nu putem face nimic pentru adevar in tara asta nu exista. A fost un an ingrozitor. In fiecare copil care a trecut prin emotia si bucuria rezultatelor de sfarsit de liceu si inceput de alt drum ne vedeam sufletelele noastre ridicate la cer. Este mult prea mult pentru niste parinti care si-au pierdut totul!!!!!!!!
Nu mai avem puterea sa ne adresam la nimeni.... Am incercat sa ma lupt pentru dreptate, dar nu mai suportam cuvintele frumoase spuse in fata de oficialitatile la usa carora batem si de indata ce iesim nu se mai face nimic, chiar mai mult "erorile de procedura" parca sunt aruncate asupra noastra intentionat pentru a ne spune ca nu se va face nimic.
Noi, cele 2 familii am ajuns ca 2 bucati de fier pe care le-a sudat barosul durerii, adica una si aceeasi bucatica de durere cu speranta ca zilele care ne-au ramas le vom duce impreuna sprijinindu-ne unii pe altii.
Va asteptam in data de 13 septembrie in strada Agnita nr.18 in incercarea de a-i face fericiti, acolo sus, pe ingerasii nostri.
Tel 0788.234.083 Mia Dan si 021.220.0807 Fam. Diaconeasa"