Rochia albă de mireasă RELOADED

O veste bună. Mi-am ales rochia de mireasă. Şi una proastă – liniştea unei mirese nu ţine niciodată mai mult de trei zile. Aş putea să spun chiar două zile.

Mi-am ales rochia. De fapt am dat comandă pentru ea. Sincer nu credeam că îmi voi găsi rochia tocmai în Alba-Iulia. Nu pentru că am ceva cu oraşul meu dar după trei târguri de nunţi vizitate în Bucureşti era destul de clar că alegerea nu va fi deloc uşoară.

Profitând de câteva zile de concediu m-am decis să arunc o privire şi la târgul de nunţi care tocmai se organiza la mine în oraş. Multe torturi şi aceleaşi rochii oribile, pline de tone de sclipici. În rest oferte de decoraţiuni, mult mai accesibile decât cele oferite în Capitală, desigur. Totul la jumătate de preţ.

Când am văzut rochiile alea unicat am ştiut însă că mă voi decide. Recunosc şi preţul e pe măsură. Nu vreau să vorbim aici despre asta. Am găsit motive suficient de bune ca să umblu la portofel – doar o dată sunt mireasă şi în plus, am găsit ROCHIA MEA. Nu e suficient???

Creatoarea mi-a plăcut şi ea. Spunea că a terminat design-ul vestimentar la Cluj. Mi-am amintit de perioada în care eram artistă. I-am înţeles în câteva clipe munca şi greutăţile ei. Nu e uşor să trăieşti din design-ul vestimentar. O tânără înaltă, stilată şi slăbuţă. Am vorbit vrute şi nevrute. Am probat rochia de două ori. Şi încă una, o singură dată. Am decis să fac o combinaţie între două modele. Atelierul este în Sibiu. Recunosc sunt puţin nebună, să fac câteva drumuri până la Sibiu pentru probele la rochie nu e tocmai la îndemână. Dar era rochia mea şi gata. Şi în plus, plimbările ajută, nu-i aşa? Te eliberezi de stres!!!!

Am făcut mai multe poze rochiei. Şi îmbrăcată cu ea. Şi pe umeraş. Am analizat detaliile. Totul îmi place foooooarte mult. Am plecat de acolo fericită. Am achitat jumătate din preţul rochiei. Culmea, cel mai fericit a fost mirele. Pentru că a scăpat de corvoada altor drumuri pe la zecile de magazine de rochii de mireasă din Bucureşti.

Totul a durat până aseară. O simplă căutare pe GOOGLE, nenorocitul ăsta de motor de căutare mi-a distrus universul. Am găsit un comentariu pe forumul de mirese nu dur, CRIMINAL la adresa celei care îmi face rochiţa. O mireasă povesteşte cum i-a fost distrusă de fapt rochia, cum a dat o groază de bani, cum creatoarea a fost neserioasă, cum nu i-a răspuns zile în şir la telefon, cum i-a dat la final rochia cu bretelele netivite şi mai lungă cu 20 de cm, cu cusături strâmbe etc. Altfel spus, nu o rochie ci un COŞMAR DE ROCHIE. Deci, mie una mi-a căzut cerul în cap. Deja m-am văzut făcând drumuri aiurea la Sibiu, cu femeia aceea care dintr-o dată nu mi s-a mai părut seducătoare şi drăguţă ci o scorpie care nu vrea altceva decât să profite, să îţi ia banii şi să te lase cu ochii în soare. Ciudat, de cât de puţin avem nevoie ca să ne schimbăm părerea despre un om, nu???

E lesne de înţeles că nu am dormit toată noaptea. M-am zvârcolit de pe o parte pe alta şi am visat, ce puteam oare să visez dacă nu ROCHIA MEA DE MIREASĂ???
Noaptea a fost totuşi un sfetnic bun. Spre dimineaţă am decis să-i acord totuşi creatoarei prezumţia de nevinovăţie. Merită, în definitiv femeia a fost drăguţă iar la prima vedere mi-a făcut o impresie foarte bună. Iar pe mine nu mă înşeală instinctul despre oameni, nu-i aşa??? În momentul ăsta chiar am nevoie să cred cu tărie asta. Poate că mireasa aia nu era decât o nebună, pentru că se ştie că în momente importante oamenii nu mai gândesc limpede.

Acum nu vreau altceva decât să-mi văd rochia gata mai repede. Să merg la probă. Să o văd finisată. Să văd că nu are cusături strâmbe cum se plângea mireasa aceea. Deocamdată încerc să gândesc pozitiv. Mă uit la pozele pe care le-am descărcat în calculator, analizez detaliile. Rochia mi se pare perfectă. Sper să fie şi a mea la fel.

Ce am învăţat zilele astea

Că inima nu te înşeală niciodată. Ea îţi spune tot despre oameni, fapte, lucruri. Şi chiar despre viitor. Totul e să ştii s-o asculţi.

Că sunt cam chioară. Nu văd la distanţă. Adică văd teribil de prost. Am mai trăit senzaţia asta la vârsta de 14 ani, când mi-am făcut primul consult de vedere şi am realizat că văd doar jumătate din şirul ăla ciudat de semne, de pe tabelul medicului.

Că sprijinul vine cel mai des de la străini. Sau de la oamenii care nu îţi sunt în mod obişnuit, aproape.

În lumea viselor

Azi noapte eram într-o ţară străină. Nu pot să precizez cu exactitate unde. Dar parcă eram în Rusia. Nu ştiu sigur. Oricum era o ţară pe care o percepeam drept nesigură şi în care nu înţelegeam deloc limba. Îmi căutam maşina (aşadar în vis, conduceam). O căutam disperată pe nişte străzi şi eram sigură că cineva mi-o furase.

Pe străzi era agitaţie mare. Parcă era o sărbătoare populară. Toată lumea se foia încoace şi încolo, doar eu îmi căutam maşina.

Dintr-o dată, parcă era întuneric. În noaptea aia neagră un avion de luptă a brăzdat văzduhul. Zic, uite un F16. Mă minunam în gând. Nu îmi venea să cred că oamenii ăia, pentru o sărbătoare populară nesemnificativă au scos avionul din hangar pentru o demonstraţie aeriană. Dar avionul se rostogolea periculos pe cer. Doamne, ce pilot priceput, gândeam. Tot mai periculos, şi tot mai aproape de pământ. Cade, mi-a fulgerat un gând prin minte. I-am şi spus asta cuiva, persoanei care era cu mine. Nu ştiu cine. Nu i-am desluşit faţa.

Avionul s-a prăbuşit. O mare de flăcări l-a cuprins. Să fugim! Explodează! Să fugim. Totuşi m-am apropiat, periculos de aproape de flăcările portocalii. Pentru că eu încă mai vroiam să mă conving că maşina mea lipseşte, adică mi-a furat-o cineva şi nu am uitat eu unde am parcat-o.

Apoi m-am trezit.

Am adormit la loc, cu gândul la acelaşi vis. M-am întors tot acolo, lângă avionul în flăcări. Incendiul era pe terminate şi o comisie de anchetă era deja acolo. Am dat mâna cu doi, trei generali. Spuneam cuiva, uite un avion F 16 s-a prăbuşit. Un general mi-a şoptit - că avionul nu era F 16. Nu am reţinut exact ce mi-a spus. Parcă, Suhoi. Nu ştiu sigur. M-am trezit iar.

Al treilea vis. Eram într-o gară. Simţeam că nu pot să respir. Trebuia să plec cât mai repede de acolo. Eram undeva, în Valea Jiului. M-am uitat la ceasul gării. Vechi şi aproape ruginit. Era ora 1 fără 25 de minute. Încercam să mă gândesc la ce oră era ultimul tren. Parcă la 12 şi ceva. Cred că l-am pierdut îmi spuneam. Era ultimul tren, de asta eram sigură. Ultimul. Pe care trebuia să-l prind cu orice preţ. Cu mine mai era o fată tânără. Nu ştiu cine. Am alergat la ghişeul de informaţii. Geamul era vechi iar în sală mirosea a stătut. Am întrebat-o pe casieră la ce oră e trenul şi cât costă biletul. Trenul nu plecase dar biletul costa enorm. De fapt nu biletul. Se percepea o taxă de câteva sute de euro, ca să poţi pleca. Ştiţi, îmi spunea taxatoarea, taxa asta se percepe pentru că minerii din Valea Jiului nu plătesc impozitele la stat, din cauza sărăciei, iar asta e o formă prin care îi constrângem să contribuie la buget. Eram tot mai revoltată. Doamnă, eu stau în Bucureşti, i-am spus. Am buletin de Bucureşti. Iar ceea ce spuneţi dumneavoastră e un abuz. Cucoana nu vroia să audă. Nici să înţeleagă. Eu îmi număram banii în gând. Nu îmi ajungeau nici pentru un sfert de bilet. Ştiam însă că mă voi întoarce acolo. Şi voi face un scandal monstru pentru nedreptate. Voi face publică, toată mârşăvia. Asta gândeam.

Nu aveam însă timp de pierdut. Trebuia să prind ultimul tren. Cu sau fără bilet. Mă urc fără bilet, mi-am spus. Nu am altă variantă. Nu ştiu dacă am prins trenul ăla blestemat. Pentru că m-am trezit iar. În cameră era cald iar soarele se lupta cu draperia portocalie. Oasele mă dureau şi inima îmi bătea cu putere, gata să-mi spargă pieptul.

Doar nişte vise.

Dau drumul al televizor. Marian Cozma a fost înjunghiat mortal. Ştire de ultimă oră. Stăruiesc minute în şir cu ochii în ecran. Apoi renunţ.

Contradicţie

Se întâmplă uneori ca lucrurile ce par simple să fie grele, iar cele care par grele să fie uimitor de simple. Prefer a doua variantă...

Agitaţie

Ţara arde. Aşa mi se pare. Ministrul de Interne îşi dă demisia. Un depozit de arme din Ciorogârla e spart aşa, peste noapte. Şi suspectul PRINCIPAL al unui jaf armat, reţinut cu surle şi trâmbiţe, devine secundar, după ce din senin apare un ALIBI, care cel puţin deocamdată stă în picioare.

Apoi mai e valul de demiteri din armată şi sentimentul clar, că unui om i s-a făcut o mare nedreptate. Nu ştiu de ce pot să simt atât de acut nedreptatea. Chiar dacă e a altora. Să o iau personal.

"Povestea Ciorogârla" îmi pare deocamdată, ca o fortăreaţă. Ori e ceva mai grav decât gândim, ori e ceva atât de simplu, încât nici nu ne-a trecut prin cap. Încă aştept ca cineva să vorbească. Poate aşa se vor umple, măcar din loc în loc, căsuţele cu necunoscute.

Parcă unui imens sistem i s-a pus pe gură un imens PLASTURE. Atâţia bărbaţi, şi atât de puţin curaj! Asta nu înţeleg.

Rămân la ideea mea. Cineva va vorbi. Mai devreme sau mai târziu.

Rochia albă de mireasă

Unii au aflat deja, alţii nu... dar oricum nu mai e niciun secret - anul acesta mă mărit!

Nu credeam însă că poate fi atât de greu să alegi rochia de mireasă. Pentru mine, cunoscută printre apropiaţi drept, "mama şi tata nehotărârilor", alegerea rochiei e o grea încercare.

Am fost deja de la două târguri de nunţi, am studiat zeci de site-uri, m-am hotărât de vreo trei ori şi tot de atâtea m-am şi răzgândit. Ideile mele preconcepute de genul, nu vreau rochie gen prinţesă au căzut şi ele într-o clipă, la o probă pe fugă.

Deci, am făcut poze, pe care le analizez destul de des şi am lansat o dezbatere printre prietene. Să fie cea prinţesă, cea petrecută, cea fără umeri, cu bretele sau fără, albă sau crem, înfoiată direct din talie, sau mai bine dintr-o bucată, nu e aşa, aşa m-am gândit şi eu, de fapt e mai deosebită prima, sau să o fac la comandă şi să combin câte ceva din tot ce mi-am dorit, dar oare ce mi-am dorit, că încă nu m-am hotărât....

Oricum mai e un târg de nunţi şi săptămâna viitoare, şi suntem de abia în ianuarie, până la nuntă mai e jumătate de an, magazinele din centru nu le-am văzut, nici cele de pe Lipscani, apoi pe Calea Victoriei sunt destule şi acolo, mai e şi varianta s-o cumperi direct pe net, pe ebay am văzut câteva drăguţe, dar cum te descurci cu măsurile şi etc, etc. Apoi mai sunt şi rochiile alea fascinante pe care mi le-a trimis o prietenă în seara asta, să le studiez pe net, rochii care mi-au tăiat răsuflarea ...italieneşti, delicate, regale şi fine ...

Sunt sigură că mă voi decide greu şi după ce aleg voi ştii sigur că poate totuşi prima pe care am probat-o ar fi fost o alegere mai bună. Se spune că simţi când găseşti rochia ta, poate am simţit deja, nu ştiu, mai am de probat zeci de rochii, să le simt parfumul, moliciunea, să mă simt furată de povestea lor, să fiu mireasă zeci de clipe, de fiecare dată alta şi totuşi aceeaşi.

De fapt pentru o singură noapte aş vrea să am o mie de rochii, să le am pe toate, să fiu sirenă, prinţesă, să am o rochie cu negru, nonconformistă, sau cu roşu ca sângele ce îmi curge prin vene, să fie cu pene, cu fâşii de material aruncate aiurea, ca şi cum cineva ar fi sfâşiat totul, aş vrea şi rochia aceea delicată, de dantelă, şi voalul explodat direct din coc, şi pălăria şic, şi voalul diafan, lung până în pământ şi rochia care dezveleşte obraznic sânii...

Apăsare

A venit din nou azi-noapte. Bunica. Era tot în casa ei de la ţară. Eram amândouă în bucătăria de vară, acolo unde ea stătea, mai tot timpul. Atunci când trăia şi era sănătoasă.

Mă boscorodea, nu ştiu exact de ce. Aşa făcea şi când era în viaţă. Aşa era firea ei. Dar pentru mine, asta e doar o dovadă certă că era ea.

Nu mai era aşa mizerie în casă, ca în visul de data trecută, când făceam curat ca să-i fac pe plac. M-am uitat în dulapul de bucătărie şi am văzut paharele aliniate. Mi-a zis să iau nu ştiu ce castron de acolo, şi eu nu am vrut.

Apoi m-am uitat în dulapul de sub televizor. Hainele erau înghesuite. Parcă nu se schimbase nimic. Ştiam în vis că bunica mă iubea. Foarte, foarte mult.

Poate că, atunci când era în viaţă nu a ştiut întotdeauna să-şi arate sentimentele. Poate de aia, îmi apare atât de des, în vis.

Un lucru e clar. Cred că revine foarte des în casa pe care a iubit-o cu tot sufletul ei.

Şi mai aveam un sentiment în vis. Acelaşi sentiment. Că trăieşte. Că nu a murit. Şi parcă de abia aşteptam să le spun iar tuturor că s-au înşelat. Că EA e printre noi.

Azi dimineaţă

Prima oră. Dau drumul la televizor. Nu merge. Mă gândesc că poate am uitat să plătesc cablul şi mi l-au tăiat. Împing de cablul care duce până la televizor, mă învârt în jurul aparaului. Observ că beculeţul care trebuie să fie în mod normal aprins, e stins.

S-a stricat televizorul, mă gândesc. Asta e tot ce îmi lipsea! Dau drumul la calculator să văd dacă merge internetul. Calculatorul nu porneşte. Trăiesc în conspiraţia aparaturii electronice, ăsta e primul gând care îmi trece prin minte. Realizez apoi că nu e curent. Aprind becul. Nimic. Vreau să-mi fac o cafea. Nu pot. Nici pâine prăjită.

În casă e frig. Vreau să deschid aragazul, poate îmi fac totuşi un ceai. Am aragaz electric, uitasem. Frigiderul e şi el, pa. Mă învârt ca un câine în cuşcă. Părul îmi stă vâlvoi. Nu pot folosi peria magică, şi aia funcţionează pe bază de curent.

Molfăi totuşi în grabă o felie de pâine. Ies pe scară. Acolo e curent. Probabil că la mine a sărit vreo siguranţă. Sper să fie doar atât. Nu am timp şi nici pricepere să aflu. Mai târziu. Mai târziu. Mi-e încă frig. Plec la muncă.

Taxiul întârzie. Am mâinile îngheţate. În dreptul meu opreşte o maşină roşie. Nu are cum să fie pentru mine, mă gândesc. E o colegă, care mă recuperează de pe drum. Ura, ura! Intru la căldurică. Şi în mod surprinzător, nici nu e aglomerat.

Acum muncă.