Mă omoară aşteptarea...

Nu suport aşteptarea. Nu îmi place să aştept trenurile, bărbaţii, pe nimeni. Nu îmi plac prelegerile interminabile. Mă enervează să stau şi să aştept lângă uşa unei instituţii.

Uneori încerc să mă educ. Mă pregătesc moral pentru aşteptare. Totuşi clipele goale mă scot din minţi. Văd că unii au învăţat foarte bine lecţia aşteptării. Sau s-au născut cu ea. Stau aproape nemişcaţi într-un loc, ore în şir. Nu par plictisiţi.

Eu nu am stare. Aşa mi-e firea. Mă foiesc pe scaun. Mă uit în stânga şi în dreapta.

Cred că răbdarea s-a ascuns bine când m-am născut eu. Am primit destul de puţină. Vreau totul repede. Dintr-o dată. Nu am timp de pierdut.

Uneori dacă s-ar putea aş vorbi pe diagonală. Aşa spun eu. Nu am răbdare, aşa că prefer ca omul să-mi facă dacă poate, direct rezumatul a ceea ce vrea să-mi spună.

Acum sunt în starea aia de aşteptare. Oribilă senzaţie. De aici şi neliniştea. Îmi vine să dau telefoane. Să vorbesc în stânga şi în dreapta. Perioada nu se scurtează însă aşa.

Prin urmare, aştept în continuare un răspuns. Trebuie să vină. Uff, dar dacă ar veni mai repede.

Urme de paşi

Am împachetat tot.

Senzaţiile le-am vândut în piaţă.

Am luat câte un bănuţ pentru fiecare felie de viaţă.

Cea mai dragă stare am făcut-o cadou.

Unui cerşetor de pe stradă.

Fluturii i-am ars şi am împrăştiat cenuşa lor la ultima răscruce.

Am totul. Dar nu am nimic.

Pot să plec?

Stropi de culoare

Culori şi sunete. Forme diverse. Se amestecă pe paletă. Tuşele nu îşi găsesc locul. Roşu, gri petrol sau verde praz? Alteori ştiam cum rezonează fiecare culoare în sufletul meu. Acum nu pot să mă decid.

Trei note pe portativ

Nu sunt o melomană înrăită. Nu sunt genul de persoană care recunoaşte piesele muzicale. Totuşi iubesc muzica. Sunt genul de ascultător pasiv. Îmi place piesa cutare dar nu ştiu întotdeauna cine o cântă. Iubesc muzica anilor 60-80. Eu îi zic muzica de Club A. Sunt anumite piese care îmi zguduie interiorul. Nu ştiu. E ca o magie.

Uneori îmi vine să dau muzica la maxim. Ca notele să se contopească cu fiecare por al fiinţei mele. Ca acum. Aş dansa. Mă reţin însă. Mă gândesc la vecini. Din respect pentru ei ascult întotdeauna muzica la un volum mai mult decât decent. Asta nu înseamnă că şi ei fac la fel.

O ploaie caldă de vară

Mi-e dor de o ploaie caldă de vară. Ploaia aceea scurtă care zvântă trotuarele. Caldă. Ca o îmbrăţisare. Ploaia care eliberează.

Îmi amintesc ploile de vară din adolescentă. Ieşeam de la liceu şi pe drum ne prindea ploaia. Ne scoteam sandalele şi traversam parcul desculţi. Lumea de privea curios. Şi noi râdeam, râdeam.

Tălpile goale sărutau pământul. Asta ne dădea o senzaţie de libertate.

Mirosul din aer era şi el special. Căldura se ridica parcă deasupra pământului.

Într-o vară, la mare a plouat o săptămână întreagă. Reţin o imagine. Străduţele înguste din Costineşti erau pline de apă. Nu mai vedeai marginea. Într-o noapte ploua în draci. Lumea strânsă de prin discoteci se adăpostea sub prelate. Peste tot ...doar apă. Undeva în mijlocul străzii un bărbat şi o femeie dansau în ploaie. Muzica cânta dintr-un casetofon uzat, aşezat pe margine. Mi-a plăcut mult imaginea. Doi oameni fericiţi. Dansând în ploaie.

Visez la o ploaie fierbinte de vară.

Prea multă moarte

Moarte. Prea multă moarte. Un şofer inconştient, un tren şi un autobuz încărcat de oameni. Opt familii distruse. Şi un sat în doliu.

M-am întrebat cât de blestemată trebuie să fie o mamă încât să-şi piardă fiica de 27 ani, la şapte ani distanţă după ce şi-a înmormântat băiatul şi el, decedat la aceiaşi vârstă. Sau cât de mult trebuie să fi greşit cinci tineri încât să rămână, într-o clipă, singuri pe lume, fără mamă şi fără tată?

Doi prunci gemeni nu mai au nici ei cui să spună tată. Mama lor zace pe un pat de spital şi nu ştie că tatăl copiilor ei nu mai este. O priveşti cum murmură o rugăciune şi mai are încă speranţă. Speranţă că soţul ei e în viaţă, că Dumnezeu îl va scăpa. Laşi privirea în jos. Şi taci. Ce poţi să-i spui. Aveţi curaj! Aveţi putere! Nu, nu poţi să-i spui nimic. Nimic. Nimic.

Morţii sunt toţi rude. Rude de sânge unite de acelaşi blestem. O nuntă, un autobuz şi drumul spre Ceruri.

Şi în Bucureşti, moarte. O fată de 21 de ani a fost ucisă ca-n filme de iubitul ei. A murit fără să aibă nici o şansă. Nu ştiu ce poate întuneca mintea cuiva atât de mult încât să curme brutal viaţa cuiva. Şi pentru ce.

Despre nimic

Aş vrea să fug. Într-un loc cu apă, nisip şi răcoare. Ziua e lungă. M-am trezit devreme. Urăsc dimineţile. Prefer nopţile. În ultimul timp le trăiesc pe cele din urmă mai puţin şi le dorm, mai mult.

M-am trezit devreme. Am zburat cu elicopterul. Două ore. Îmi place zborul. Dar la ora 8 e totuşi dimineaţă pentru mine. Prea dimineaţă. E frumos să fi aşa, deasupra oraşului. Să vezi casele, blocurile, drumurile, totul. Cele două ore de somn lipsă şi-au spus însă cuvântul. Îmi simt pleoapele grele.

Am pierdut noţiunea timpului. Azi puteam să jur că mâine e sâmbătă. Dar nu e. Nu pot să scap din caruselul gândurilor. Visez să mă plimb pe malul mării. Apoi să lenevesc pe o terasă la umbră.

Dar mâine e vineri. Şi poimâine e sâmbătă. Weekend lucrător.

O brumă de noroc!

M-a întrebat recent cineva dacă mă consider o persoană norocoasă. Am ezitat să dau un răspuns. Chiar aşa, sunt norocoasă? Dacă e să privesc înapoi în timp au fost momente în care am avut noroc chior dar şi momente în care norocul m-a ocolit. Cred că mă încadrez mai degrabă în categoria celor pentru care recunoaşterea vine după multă muncă. După mai multe încercări. Nu mi s-a părut că viaţa mi-a pus ceva pe tavă. Aşa, direct. Pentru că nu am obţinut nimic din prima. Totul a venit după nopţi şi zile de zbatere. Nu mă plâng. Dar aşa a fost.

Totuşi există un capitol la care am avut întotdeauna, noroc. La examene. Mai puţin atunci când am dat la facultate. Mediile mele şcolare s-au situat întotdeauna, în anii de şcoală, de liceu sau de facultate undeva peste nota nouă. Uneori au sărit chiar de 9.50.

La examene am avut noroc. Ăsta este adevărul. Am intrat printre primii la liceu, am luat cea mai bună notă la BAC iar la licenţă am avut cea mai bună notă. Am avut cea mai bună notă în condiţiile în care anii de facultate, i-am petrecut la serviciu. Practic, aş putea spune că am făcut facultatea la fără frecvenţă. Din acest motiv, mă întâlnesc cu foşti colegi de facultate şi nu îmi amintesc cum îi cheamă.

Tipul ăsta de noroc nu m-a ajutat prea mult în viaţă. Nicăieri nu m-a întrebat nimeni dacă am fost un elev eminent. Nu mi-a cerut nimeni nici o dovadă că am avut rezultate bune. Deci, şcoala nu e o garanţie sigură a reuşitei profesionale.

Să revenim la noroc. Spuneam că nimic nu am obţinut aşa, din prima. Cel mai mare eşec a fost atunci când am picat la facultate. Iniţial am ales Istoria Artei. Visam să devin critic de artă, să merg la expoziţii să călătoresc, să văd muzee. Nu a fost să fie. Eşecul examenului m-a trezit din visare. A doua opţiune a fost jurnalistica. La particulară. Recunosc. Am fost frustrată că am făcut şcoala pe bani. Mă simţeam inferioară celor care învaţă la stat. Mă simţeam vinovată că învăţ pe bani. Pe banii părinţilor. Şcoala pe bani mi-a tăiat şi din pretenţiile de confort. Am încercat să recuperez din ruşine. Ruşinea pe care o percepeam doar eu. Că lumea nu mă privea oricum altfel. M-am angajat şi am încercat să învăţ. Nu mi-am găsit serviciu din prima. Cel puţin nu în domeniu. Primul an de facultate am făcut de toate. Promoţii la margarină. Desene pentru o agenţie de publicitate. Proiecte pentru spoturi radio. Am vândut cosmetice. Am lucrat la târguri de frumuseţe. Am făcut şi pe "make-up artistul". Am machiat doamne simandicoase. A fost distractiv. Dacă mă gândesc acum.

Al doilea an de facultate m-am angajat în domeniu. Muncă cinstită. Pe bani puţini. Asta mi-a dat stabilitate.

Revin la şcoală. Facultatea ne-a promis bursă celor cu rezultate bune. Asta la admitere. Un truc. Am avut în fiecare an cea mai mare medie dintre colegii mei. Visam la o bursă care ar fi redus la jumătate costurile anuale pe care le dădeam la şcoală. Făceam cerere de bursă la fiecare sfârşit de an iar secretara mă înşela întotdeauna. Mi-a spus că bursă se dă de fapt persoanei care are cea mai mare medie din toţi anii. Practic un student din anul 1 concura cu cei din anii 2 şi 3. O prostie. Şi întotdeauna îmi spunea că există o medie mai mare decît a mea în alt an. Mă resemnasem. În anul trei am avut o străfulgerare bruscă. I-am cerut să-mi dea un răspuns scris la cererea mea de bursă. A doua zi m-a chemat. Cererea îmi fusese acceptată.

Deci am sau nu noroc? Am obţinut ceea ce mi se cuvenea în fiecare an, doar în ultimul. Dacă aş fi avut noroc ar fi trebuit să iau bursa aşa, cum mi s-a promis iniţial, anual.

În fine. Se spune că îl superi pe Dumnezeu dacă spui că nu ai noroc. Am avut norocul de a fi sănătoasă, de a fi iubită de familie, de a avea mereu prieteni.

Sunt o persoană norocoasă. Dar în salturi. Şansa nu mi se dă niciodată din prima. Totuşi, asta mă face să apreciez reuşita mai mult.