Aiurea

Milioane de gânduri aleargă pe o autostradă cu zeci de sensuri. Gândurile intră uneori, brutal pe contrasens. Se întâlnesc cu o maşină în faţă şi nu lipseşte decât o clipă să provoace o catastrofă. Gândul nebun trage pe dreapta. Răsuflă greu. În faţă era moartea. Respiră sacadat. Trage o gură de aer. Lacrimile se dezlănţuie. Curg şiroaie, şiroaie. Apoi începe sughiţul.

Durerea de cap dă petrecere. Şi-a găsit o casă nouă şi nu vrea să se mai mute, acum. Cu noii musafiri capul devine greu, tot mai greu.

Mâinile au reacţii defazate. Până să ajungă la gură, paharul se sparge în zeci de cioburi pe podeaua prăfuită.

Gândurile nu vor să spună nimic. Nu vor să fie găsite de nimeni. Dacă s-ar putea, cuvintele s-ar transforma în linişte. Ochii ar privi direct în ceilalţi ochi, iar cei din urmă ar înţelege tot. Ce simplu ar fi.

Prima zi de şcoală

Am aşteptat înfrigurată ziua asta. Ştiu deja cum arată abecedarul. L-am găsit de atâtea ori în ghiozdanul surorii mele mai mari. Cunosc şi ceva socoteli.

Mi se pare că uniforma mea e cea mai frumoasă rochie din lume. Am guleraşul apretat şi ciorapi tricotaţi, de un alb imaculat. Săndăluţe, tot albe. Şi o cordeluţă de care sunt prinse două flori imense de pânză.

Mor de emoţie. Palmele îmi transpiră. Mă aşez în careu şi aştept să-mi aud numele strigat. Se face repartiţia elevilor. O doamnă învăţătoare trecută de vârsta a doua îşi preia elevii. Îi caut privirea şi mă tem. Mi se pare bătrână şi hâdă. Mă lipesc speriată de mama. "Mamă, eu nu vreau la asta!" Aştept. În transă. Numele sunt citite agale. Gata. Lista e completă. Nu sunt pe listă.

Urmează o altă învăţătoare. Tânără, cu păr bălai şi zâmbet larg. Teama mea se risipeşte ca un fum. Ştiu deja. Ea e învăţătoarea mea. Nu mi-a spus nimeni. Aşa vreau eu. Îi spun mamei că vreau să plec cu ea. Minunea se întâmplă. Învăţătoarea cea tânără mă strigă. Mă aşez mândră, în coloană. Sunt fericită.

Aşa îmi amintesc prima mea zi de şcoală.

Iar moarte

Nu pot să-mi scot de pe retină imaginea ultimului accident pe care

l-am văzut. Au trecut patru zile de atunci.

Părea un accident obişnuit. Asta până am ajuns la faţa locului. Doi tineri au murit striviţi de o basculantă pe Calea Plevnei. Circulau cu motorul şi au fost loviţi în plin de şoferul unei basculante care a ieşit din curtea unui şantier şi nu s-a asigurat.

Nu am văzut niciodată un accident mai îngrozitor. Culmea e, că am văzut destul de multe accidente, unele dintre ele cu mult mai multe victime.

Imaginea de pe şosea - cutremurătoare. Creier spulberat, şi un corp de om despicat, ca pe masa de autopsie. Am privit şi m-am îngrozit. Mă gândeam cum pot să explic lumii, ce am văzut. În astfel de momente nu mai ai cuvinte. Pentru restul, nu e decât un accident. Ca oricare altul...

Prima noapte nu am putut dormi. M-am trezit în zori. Imaginea stăruia agonizant. În ziua aceea am cunoscut familiile victimelor. Povestea - sfâşietoare. Aveau 18 ani, erau frumoşi şi se iubeau. Traian era singur la părinţi, iar mama sa a făcut tratamente 16 ani ca să-l aducă pe lume. Motocicleta era cumpărată de o zi. Erau fericiţi. Vroiau să se plimbe, să se bucure din plin de ea.

Părinţii - dărâmaţi. Nu voi uita însă puterea pe care am citit-o în ochii lor.

Dintre toţi, cea mai puternică a fost mama fetei. Nu ştiu. Aşa am simţit eu. A avut puterea să-i dea fiicei ei, binecuvântarea pentru ca tânăra să se ridice, liniştită la cer.

Înmormântarea a fost impresionată. Zeci de motociclişti s-au mobilizat şi i-au condus pe cei doi tineri pe ultimul drum. Motoarele turate la maxim. Nu voi uita chipul mamei lui Traian. Parcă în fiecare motociclist îl vedea pe fiul ei. Îl încuraja pe fiecare motociclist care depăşea cortegiul mortuar.

La groapă - sinistru. Sicriele nu intrau în groapă. Agonia părinţilor a fost astfel prelungită.

O înmormântare. Două familii pe care le-am simţit însă aproape. Parcă drama lor, a fost pentru câteva clipe şi drama mea.

Nici azi noapte nu am putut dormi. Poate mâine.

Amintiri din vacanţă

M-am întors. Grecia mi-a plăcut la nebunie.
Atena m-a şocat. Am văzut vestigiile antice pe care le visam cândva.

M-am plimbat pe lângă Acropole. M-am întors cu gândul în timp. Am admirat oraşul de la înălţime.

Am privit în culisele teatrului antic. I-am văzut cu ochii minţii pe vechii greci jucând scene cu zei în sanctuarul cu o acustică perfectă.

Am privit spre cer şi m-am bucurat de lumina ireală. Am admirat proporţiile perfecte ale Cariatidelor.

Mi-am amintit perioada în care stăteam cu nasul în cărţi şi învăţam despre proporţiile de aur ale artei greceşti.
În rest, oraşul m-a surprins. Traficul e de-a dreptul dement. Sute de maşini gonesc pe străduţele cu sens unic. Din stânga, din dreapta, de nicăieri sute de motociclişti te înconjoară.

Gunoaiele stau maldăr în centrul oraşului. Am văzut drogaţi plimbându-se în miezul zilei, nestingheriţi de poliţişti.

Comerţul e şi el suprinzător. În numai câteva minute zeci de libanezi îşi aştern păturile pe carosabil şi deşartă rebuturi oferite spre vânzare. Alţii stau pe şosea cu tarabe ambulante. Totul se întâmplă în plin centru, în timp ce maşinile nu se opresc din goana lor.

La greci, şoferul deţine supremaţia. Am văzut o maşină de poliţie care nu dădea prioritate unui pieton - o bătrânică aflată pe zebră. Până şi semafoarele ţin cu şoferii. Pentru pietoni culoarea verde ţine mai puţin de 15 secunde. Practic, trebuie să alergi pe zebră. Oricum, poate fi distractiv.

Cartierul Plaka e fascinant. Străduţe înguste cu chilipiruri frumos luminate. Terase care te îmbie la tot pasul, greci care te poftesc, aşa cum numai ei pot s-o facă, la masă.

Servicii bune. Te aşezi obosit şi grecul îţi aduce mai întâi un pahar cu apă. Îl sorbi cu nesaţ. După plimbările interminabile, parcă îţi e mai sete ca oricând.

Nu poţi rezista însă cafelei. Nu se cade însă să ceri, pur şi simplu, o cafea. Ai de ales, cafea grecească, cafea dublă, frappe cu gheaţă şi aşa mai departe. Pe mine m-a sedus frappe-ul cu îngheţată.

Insula Paros a fost şi ea minunată. Hotel decent. La intrare eşti primit de un papagal vorbitor. Repetă pe un ton caraghios "Hello Rico".

Marea, aproape. Terase luxoase pe marginea apei. Muzică în surdină, aşa cum îmi place mie. Şi o apă de milioane. Limpede, cât să-i vezi fundul. Peştii arginti te înconjoară. Ai impresia că-i poţi prinde năstruşnic între degete. E doar o impresie, desigur. Plaje diverse. Cu nisip sau golfuri magnifice, între stânci.

Soarele apune în mare. Mingea de foc e înghiţită seară de seară, de apele line.

Sunt multe de spus. Nu voi uita cina cu fructe de mare servită la un restaurant cu specific, în orăşelul Paralia Avlida. Apoi, portul Halkis cu Apele Nebune, cum le numesc localnicii. Acolo, apele din golf sunt mişcate de curenţi şase ore în stânga, şase în dreapta iar o oră sunt ţinute pe loc. Nu e o glumă. Aşa e acolo, iar specialiştii nu au reuşit să explice încă fenomenul.

Cam atât din vacanţă.

Concediu

Gata. Plec în concediu. Două săptămâni. Recunosc. Am aşteptat momentul ăsta cu disperare. Ultimele zile s-au scurs anevoios. Sau poate sunt eu mai prăpăstioasă din fire.

Am trecut prin toată paleta de stări. Disperare, nervi, linişte, disperare din nou. Şi tot aşa. Acum se aşterne LINIŞTEA.

Mă voi întoarce cu poze şi cu gânduri mai bune. Sunt aproape sigură. Mă voi gândi la voi.

Azi

Azi sunt tristă. Şi am nervi. Iar nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului. Fac calcule. Adun, scad. Pare ciudat, dar cândva eram bună la matematică.

Calculele ies şi nu prea. Creierul mi se transformă, fără să vreau în creier de babă. Totul mi se pare scump. Şi parcă toţi vor să ia pielea de pe mine.

Sunt zgârcită zilele astea. Sunt zgârcită cu banii mei. Iar apar întrebările alea cretine. Ce să fac. Cum să fac.

Sunt suspicioasă. Oamenii mi se par falşi şi şarlatani. Doar în perioada asta.

Vine concediul. Totuşi problemele nu se rezolvă de la sine. Acum sau mai târziu, cineva tot trebuie să le rezolve.

Un strop de linişte

Zilele astea au trecut egal. Weekendul a fost ceva mai furtunos. După ce am făcut câteva alegeri cromatice, m-am liniştit însă.

Nopţile sunt tot timpul pline. Aproape că nu mă pot plictisi. Acum două nopţi m-au trezit artificiile. Chiar mă gândeam, cine o petrece, aşa în toiul nopţii. Azi am văzut pe buletinele poliţiei că petrecăreţul a fost amendat.

În rest. Cotidiene. E un vecin căruia îi place să trezească tot cartierul. Umblă cu maşina în care urlă manelele. Stă cam zece minute pe loc, dă câteva ture, revine.

Recunosc. Uneori mă lasă nervii. Iubesc tot mai mult liniştea.

Timpul trece agale. Nu mai visez prea mult. Oricum în ultimele două zile m-am trezit la şase dimineaţa, aşa că, şi dacă am visat, am uitat tot. Mă gândesc că se apropie concediul. Şi totul pare mai uşor.

Ajutor de la străini

Am primit ajutor de la străini. De mai multe ori în viaţa mea. Chiar şi de la oameni pe care i-am văzut o singură dată. Nu am apucat nici să le mulţumesc. Parcă au apărut de niciunde. Şi apoi s-au făcut nevăzuţi.

Există o lege a firii. Undeva totul se compensează. Şi mă gândesc că ajutorul pe care l-am primit li s-a întors şi lor.

Îmi amintesc ultimul an de facultate. Eram pe ultima sută. Nu aveam calculator. Lucrarea de licenţă am scris-o pe la rude dar şi la calculatoarele de la locurile de muncă ale prietenilor. Lucrarea trebuia predată. Avea nouăzeci şi ceva de pagini. Peste cincizeci erau color. O lucrare despre afiş. Costa o groază de bani să o scoţi la imprimantă în nu ştiu câte exemplare. Mă apucase disperarea. Aveam nevoie de o hârtie de calitate. În aceeaşi perioadă am cunoscut un băiat. Nu îmi amintesc nici măcar conjunctura. Acel om mi-a scos lucrarea la imprimanta lui. Lucra într-o firmă de publicitate iar calitatea hârtiei, şi mai ales a culorilor era impecabilă.

Nu l-am mai întâlnit niciodată. Nici nu cred că l-aş mai recunoaşte. Nu am uitat însă ajutorul pe care mi l-a dat atunci.

Nu e singurul om care m-a ajutat necondiţionat. Mai sunt şi alţi necunoscuţi care au apărut în viaţa mea doar pentru a-mi arăta că mai există ...OAMENI.