foto: Mascovici Ștefan
Uneori simt multe. Multe și amestecate. Vin toate spre mine - mă copleșesc, mă doboară, mă pun la pământ și apoi aș vrea să stau acolo să zac, în nemișcare.
Uneori îi cer lui Dumnezeu în rugăciune să-mi înmoaie inima. Inima asta care într-un fel a fost înghețată ani de zile ca un fel de protecție asupra mediului înconjurător, pentru că dacă nu simți într-un fel ești ferit de suferință, dar și de bucurii, înțepenit în nepăsare.
Și am momente în care inima mi se înmoaie atât de mult încât devine râu de lacrimi, ce nu mai seacă și pe care nu le mai pot opri.
Încă nu am învățat să privesc problemele celorlalți cu detașare, să-i ajut fără să le iau în spate ca și cum ar fi ale mele.
Încă nu reușesc să le privesc ca pe un film, din exterior.
Mă avânt în ele cu dragostea de care sunt momentan capabilă și le gust cu tot ce înseamnă ele. Uneori sunt acre, alteori sărate, alteori iuți sau condimentate ca piperul. Mă iau la trântă cu ele și nu știu să le fac altceva decât să le îndes în sac căutând soluții și rezolvare. Poate că Dumnezeu mă va ajuta între timp să le privesc altfel pentru că uneori mă cuprinde disperarea. Pot să fac prea puțin într-un ocean nesfârșit de suferință, un lucru care mă consumă peste măsură.
Am învățat că nicio faptă bună nu vine singură. Că orice strădanie de a pune lumină, presupune și o luptă cu întunericul. Dar Dumnezeu mă alină uneori și-mi dă bucurii care nu se pot exprima în cuvinte, mici taine care nu se pot dezvălui dar care îmi amintesc mereu că Dumnezeu lucrează, că el privește cu generozitate în sufletele noastre și că un cutremur în inimă ne poate aduce schimbări neașteptate.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă învață să plâng din nou. Asta e o dovadă că simt. Că încă mai pot să simt. Sper să învăț să ajut și fără să-mi dau peste cap echilibrul propriei existențe, să ajut ca și cum aș fi spectator și nu personaj principal.
