De Sfântul Nicolae, pentru copiii bolnavi de cancer

Serbarea de Crăciun, Spitalul Fundeni, 2011

UPDATE 18 NOIEMBRIE 
Toate informațiile legate de eveniment, mă refer la update-uri, liste, etc. le puteți găsi pe pagina de facebook a acestei acțiuni. În acest moment ne concentrăm pe pampers, lapte nan fără lactoză și medicamente. Informațiile le găsiți pe toate aici:

https://www.facebook.com/events/484706741551355/

Uneori sunt tristă. Dar oricât de tristă aș fi în momentele mele de melancolie, supărarea mea nu cântărește nici măcar câteva grame din durerea pe care o simte o mamă, care stă cu lunile internată în spital, cu copilul său bolnav de cancer.

De fiecare dată îmi vine greu să cer. Să cer sprijin pentru ceva care nu poate fi cuantificat. Ceva care nu poate fi pus în piept, ca o etichetă, cu care să defilezi în lumea largă. Nu! Bucuria de o clipă, surâsul unui copil, strălucirea din ochii celui care privește u n spectacol în timp ce perfuzia îi curge alene, în vene sunt atât de firave și de imateriale încât chiar și după ce trec te întrebi dacă le-ai trăit aievea sau dacă nu cumva totul a fost doar un vis.

Dovada că nu ai visat și că bucuria a existat și că ea s-a înscris în albul pereților de spital, umiliți de atâta suferință, dar mai ales în sufletele îndurerate ale mamelor și în memoria copiilor bolnavi vine uneori la luni de zile distanță, printr-un mesaj primit pe facebook, de la mama unui copil care a fost internat în spital. Cam așa suna mesajul pe care l-am primit acum două săptămâni:

„Sunt mama lui Ionel. Vă mai amintiti? Ne-am cunoscut de Crăciun și ne-am revăzut de Paște. Ne-ati umplut sufletele de bucurie cu darurile de atunci. Ionel nu mai e. De fapt este înger acum.”

(am schimbat numele copilului pentru a păstra confidențialitatea expeditorului)

Orice mesaj de ce acest tip mă întristează. Mă face să mă simt neputincioasă. Și într-un fel, vinovată, pentru că nu am făcut mai mult. Orice, dar mai mult. Ionel nu este singurul copil-înger care a plecat dintre noi în ultimul an. Robert-Florin, Alina, Alexia Georgiana sunt doar câțiva dintre copiii pe care Dumnezeu ne-a îngăduit să-i cunoaștem doar cât să-i ținem de mână, pentru o glumă bună sau un pic de încurajare. Și a fost greu de fiecare dată când am aflat că nu mai sunt.

De Sfântul Mina, pe 11 noiembrie l-am pierdut și pe Adrian, un tânăr de 19 ani. Îl cunoscusem, alături de toți cei care ne-au însoțit la spital, în a doua zi de Paște și între noi s-a legat o prietenie frumoasă. Adrian a fost un tânăr care și-a dus boala în singurătate, departe de casă, uitat de părinți. Rana e prea recentă și este încă deschisă. Am vorbit deja despre ea deși nu am spus poate mai nimic. (http://nicoletatintea.blogspot.ro/2012/11/sa-ne-rugam-pentru-adrian.html)

Și totuși, în ciuda suferinței personale, pe care nu o pot controla uneori, oricât de multe bariere aș ridica în jurul sufletului meu, amintirea tuturor copiilor care nu mai sunt dar cu care am trăit împreună, acea secundă irepetabilă mă face să pledez și mai mult pentru fericirea de-o clipă. Pentru că știu și am simțit câtă alinare poate aduce uneori unui copil în suferință o simplă îmbrățișare.

Așa că, mă scutur de ale mele neputințe și îndrăznesc să cer din nou. Cer ajutor pentru o secundă. O secundă de visare, de evadare dintr-un spital anost, din lumea seringilor, a puncțiilor dureroase și a branulelor chinuitoare. Evadare într-o lume de poveste, cu prinți și prințese, cu daruri și dulciuri. Chiar de Sfântul Nicolae, cel pe care eu mi-l închipui ca pe eternul bunic care ne ține pe genunchii lui și ne împlinește toate visele. Planul este următorul. De Sfântul Nicolae vrem să aducem bucurie copiilor internați în Spitalul Fundeni. Sunt copii care stau cu lunile în spital. Copiii care suferă de boli grave, leucemie, talasemie, boli hepatice. Pe Emanuel de pildă, un băiețel care are 2 ani și jumătate îl știu de la celălalt Crăciun.

Pentru că sărbătoarea Sfântului Nicolae va pica anul acesta joia, evenimentul propriu-zis va avea loc sâmbăta, adică pe 8 decembrie. Nu am stabilit ora exactă, dar va fi cu siguranță undeva după prânz. Cel mai probabil în jurul orei 15.00. Am organizat ceva similar pentru copiii din spital și anul trecut pe 10 decembrie, în Spitalul Fundeni și pe 17 decembrie, în Institutul Oncologic.

Am aflat cu tristețe de la prietena mea, Roxana Dumitru care lucrează la Asociația Pavel, care se ocupă de problematica copiilor bolnavi de cancer că numărul copiilor bolnavi a crescut foarte mult de anul trecut. Numărul exact al copiilor nu poate fi estimat cu exactitate pentru că în general el depinde de internări, externări etc. Acum sunt internați în jur de 170 de copii. Înțeleg că dacă vom face 150 de pachete vom fi acoperiți. Oricum niciun pachet nu se pierde. Adică dacă vor rămâne pachete în plus le vom duce în Institutul Oncologic unde sunt internați, în medie între 20 și 50 de copii.

Recunosc că timpul e scurt, numărul de pachete este imens pentru oameni așa mărunți ca noi și tare bine ar prinde niște sponsorizări din partea unor firme sau supermarketuri care ar putea acoperi, mult mai ușor o parte dintre produsele necesare pentru cadouri. Dar eu pornesc la drum, ca de fiecare dată cu o mică rugăciune și sper ca Sfântul Nicolae (6 decembrie) și Sfânta Filofteia (7 decembrie), care este ocrotitoarea copiilor săraci să ne ajute. Dacă nu vom reuși să facem pachete pentru toți copilașii, pachete egale, ca să nu facem diferențe între copii (estimarea mea de costuri ar fi de minim 40 ron pe pachet, numai pentru dulciuri X 150 de copii, adică în jur de 6000 ron, cost total) tot ce vom reuși să strângem, adică dulciurile și fructele le vom așeza în niște coșuri sau cutii, iar de acolo îi vom servi pe copilași.

Bucuria cea mare va fi serbarea de Sfântul Nicolae, un spectacol pe cinste pe care-l vor oferi magicienii de zâmbete din echipa Zurli, cărora le mulțumesc pe această cale. Spiridușii de la Zurli m-au ajutat și anul trecut, la spectacolul din spital iar copiii au fost super încântați de scamatoriile magicianului și de cei doi iepurași care au fost scoși din joben. De fapt, de tot spectacolul în întregime. Marcel și echipa http://www.saycheese.com.ro/ ne-au sărit cu drag în ajutor. Cu ajutorul cabinei lui foto magice, Marcel va face fiecărui copil o fotografie pe care acesta o va lua cu el, ca amintire, la sfârșitul spectacolului.

LISTA ESTIMATIVĂ CU NECESARUL DE PRODUSE:

DULCIURI 150 DE PACHETE EGALE ÎN CARE PUTEM PUNE ORIENTATIV URMĂTOARELE PRODUSE (lista poate fi completată și cu alte produse, dar pe cât posibil trebuie evităm ciocolata neagră și produsele care conțin cacao, pentru că nu sunt recomandate de medici)

- cozonac de tip panetone (150 buc)

- biscuiți (300 buc)

- ciocolată albă Heidi (150 buc)

- ciocolată albă Milka (150 buc)

- ou kinder (150 buc)

- bomboane sugus, la punguliță (150 buc)

- jeleuri (150 buc)

- dropsuri asortate la pungă (150 buc)

- acadele (2, 3 acadele pentru fiecare pachet)

- suc cu pai teddy (150 buc)

- napolitane cu cremă de vanilie sau fructe (150 buc)

- croissante cu crema de fructe sau vanilie (150 buc)

- fulgi de porumb, la pungă (150 buc)

- baton cereale (150 buc)

- carioci (150 buc)

- creioane colorate (150 buc)

- caiet de desen (150 buc)

- pungi plastic (150 buc)

- prăjitura casei (150 buc)

FRUCTE

- banane, portocale, mere (câte două fructe din fiecare, în fiecare pachet)

JUCĂRII, CĂRTI

La spital se primesc numai de jucării noi. Am putea duce de exemplu mașinuțe pentru băieți, o păpușică pentru fetite, zdrăngănele pentru bebeluși și ceva pentru adolescenți. Anul trecut am dus ceasuri. În loc de mașinute sau păpuși putem pune plușuri. Sunt binevenite și cărticele de colorat sau de povești. Dacă nu vom avea bănuți de jucării sau cărți ne vom limita doar la pachetele cu dulciuri.

DIVERSE

Pentru bebelușii din spital dar si pentru copiii mai mari: pampers (mărimea 3, 4, 5), șervețele umede, lapte praf fără lactoză (câteva cutii).

SUCURI NATURALE 30 cutii 2 l – ca să servim copilașii după spectacol

PRĂJITURI FĂCUTE ÎN CASĂ (fără ciocolată, de preferat ar fi fără creme)

Aici nu pot să fac o estimare. Câte puțin de la fiecare. Prăjiturile le vom pune pe platouri, de unde se vor servi copiii.

ALTE SUGESTII DE PRODUSE CARE POT FI CUMPĂRATE PENTRU PACHETE

- lapte uht, iaurtele cu fructe pentru copii, bomboane rafaelo, ciocolățele kinder bueno, turtă dulce, compoturi etc.

Cam așa arată lista. Ea poate suferi modificări, în funcție de ceea ce puteți să dăruiți. În funcție de sugestii sau eventuale sponsorizări. Ajutorul poate veni în mai multe moduri. Puteți să cumpărați din produse, puteți să ajutați cu bănuți care vor fi folosiți la cumpărături, puteți să distribuiți evenimentul și informația pe facebook, bloguri etc., puteți să participați în mod direct la eveniment, să ajutați la cumpărături, la pregătirea pachetelor etc., puteți face prăjituri. Sau dacă aveți posibilitatea și cunoașteți firme care doresc să sponsorizeze o astfel de acțiune puteți să le povestiți despre intențiile noastre. Dacă este nevoie putem încheia, prin intermediul unei asociații și contracte de sponsorizare, procese verbale etc. Toți cei care doresc să participe la acțiune sunt așteptați cu mare drag, la spital. Voi anunța aici care este locul și ora de întâlnire.

IMPORTANT: Dacă doriți să contribuiți la această acțiune sau pentru alte detalii vă rog să-mi scrieți pe facebook sau pe mail: nicoletatintea@gmail.com

Dacă doriți să cumpărați produse pentru pachete le puteți aduce în Băneasa, la Antena1 (Soseaua București-Ploiești) de luni până vineri, între orele 10.30 și 19.30. Rugămintea mea mare, mare ar fi să cumpărați însă un singur sau mai multe produse din listă, de mai multe ori. Adică dacă doriți să cumpărați bomboane sugus și nu puteți cumpăra 150 de pungulițe, să cumpărați 30 de bucăți sau cât puteți ca să putem ulterior completa numărul, până la 150. Dacă dulciurile pe care le primim sunt disparate va fi mai complicat să facem pachete egale pentru copiii. Pe măsură ce voi primi dulciurile eu voi completa în listă, cu litere italice care sunt produsele deja acoperite, cumpărate și cine le oferă pentru ca fiecare să poată vedea ce mai este de cumpărat.

Ultima zi pentru a aduce darurile la Antena 1 este vineri, 30 noiembrie ca să avem timp să facem restul de cumpărături în weekendul 1, 2 decembrie și să pregătim pachetele.

În săptămâna 3 - 7 decembrie se mai pot aduce la Antenă doar fructele, care sunt perisabile. Prăjiturile trebuie aduse la spital, în ziua evenimentului, adică pe 8 decembrie. Voi anunța din timp ora și locul de întâlnire, pentru toți cei care vor să participe. Vă rog dacă este posibil să respectați aceste termene pentru că lucrurile să nu se aglomereze pe ultima sută. Pentru orice sugestii, întrebări, idei vă stau la dispoziție pe mail. Vă rog dacă puteți să distribuiți această informație.

Vă mulțumesc tuturor. Aici puteți citi despre câteva dintre acțiunile din trecut, pe care le-am organizat la spital.

http://nicoletatintea.blogspot.ro/2011/12/ajuta-l-pe-mos-craciun-sa-ajunga-la_16.html http://nicoletatintea.blogspot.ro/2011/12/ajuta-l-pe-mos-craciun-sa-ajunga-la.html http://nicoletatintea.blogspot.ro/2011/12/ajuta-l-pe-mos-craciun-sa-ajunga-la_19.html http://nicoletatintea.blogspot.ro/2012/04/despre-intamplari-viata-moarte-si.html

Să ne rugăm pentru Adrian

Adrian, în a doua zi de Paște

Aș fi vrut să-l sun azi pe prietenul meu, Adrian care de la începutul anului locuiește în spitalul Fundeni. Să-l sun și să-mi răspundă cu vocea lui caldă, ușor timidă că se simte mai bine. Că mai așteaptă rezultatul unei analize sau vreo veste de la medicul curant, pentru că de la cei dragi semnele au fost mai mult decât firave în cei doi ani de boală. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian și să-i spun că-i doresc și eu tot binele din lume, așa cum chiar el mi-a urat, în urmă cu câteva zile, de ziua mea. 

Aș fi vrut să-l sun pe Adrian. Să-i spun că de Sfântul Nicolae vom face serbare la spital, că vor veni magicienii și cadourile, că îl voi ține iar de mână, așa cum numai prietenii adevărați o pot face. Aș fi vrut să-l sun pe Adrian să-i spun că el va rămâne în inima mea, un model de modestie și demnitate. Un model pentru că nu l-am auzit să se plângă niciodată, nici măcar atunci când l-am cunoscut în a doua zi de Paște, stând singur, singur într-un salon de spital fără ca nimeni dintre cei dragi să nu-l fi vizitat de sărbători. 

 Adrian nu s-a plâns nici atunci când tatăl lui a refuzat să vină la spital să-l vadă deși medicul curant l-a anunțat că propriul său copil este în stare foarte gravă. Adrian nu s-a plâns, ba chiar se gândea cum să-i plătească tatălui datoriile și cum să găsească bănuți prin care să achite factura de curent, pentru ca atunci când va merge el acasă să aibă lumină, în apartamentul în care locuia, apartament care fusese debranșat de Electrica. Adrian nu a vorbit niciodată de durerile lui, fără să fie întrebat. Și când a vorbit, a făcut-o cu timiditate. Dar printre cuvinte am citit întotdeauna dubla povară pe care a dus-o pe umeri, cea a bolii și a singurătății. Singurul său sprijin a fost o mătusă din Galați. 

Îmi amintesc și acum când ne-am întâlnit întâmplător pe hol, la spital, în ziua în care am fost să-l văd pe Robert, cel care a plecat dintre noi la o săptămână după sărbătorile de Paște,  cât s-a chinuit Adrian să-mi spună că-i e greu. Cred că o jumătate de oră s-a frământat și a încercat să-mi vorbească despre greutățile lui. Până la urmă am convenit să-mi scrie pe internet, ca să nu se rușineze așa mult. 

Aș fi vrut să-l sun azi pe Adrian, să-mi spună orice, numai să-mi spună, dar nu am putut pentru că Adrian s-a dus Sus, la îngeri. 

Îmi pare tare rău, copil chinuit de boală și de singurătate, copil uitat de cei care ți-au dat viață! 

Îmi pare rău și îți mulțumesc pentru că ai trecut prin viața mea, fulgerător ca o steluță plăpândă, care a avut o destin mult prea scurt pe acest pământ. 

Îmi pare rău că nu am putut face mai mult pentru tine și sper ca îngerii și Sfinții să te vegheze și să-ți ușureze trecerea, să-ți ia frica pe care o aveai în ochi în ultima ta zi pe pământ. 

Vă mulțumesc tuturor celor care l-ați ajutat pe Adrian, cu o vorbă bună și nu numai, atunci când v-am cerut ajutorul. 

Vă rog din tot sufletul să-l pomeniți la rugăciune, pentru ca sufletul său să se odihnească în pace.

Eu cred că Sfânta Parascheva poate face o minune

Știu că mâine este sărbătoarea Sfintei Parascheva. Nu am fost niciodată la Iași, la moaștele ei dar mi-ar fi plăcut să ajung acolo. Coincidență sau nu, tot din Moldova am primit în această seară o cerere de ajutor. Un strigăt mut. Pentru că nu a fost pur și simplu o cerere. Ci un strigăt pe care l-am "citit" printre cuvinte. 

În 2010, am fost plecată patru zile să filmez la inundațiile din Suceava. Câteva povești, câteva familii care aveau nevoie de ajutor. Aveam un plan de filmare dar Dumnezeu mi-a condus pașii și spre câteva familii care nu erau pe lista inițială. Așa am cunoscut familia Măzăreanu din Milișăuți. Rețin perfect imaginea de bojdeucă plină de noroi și afectată de ape. În cale ne-a ieșit Georgeta, o mamă de 27 de ani cu trei copii. Alexandru avea atunci 2 ani și jumătate, Valentina aproape 5 iar Ana-Maria urma să meargă la școală. 

Am stat cu Georgeta clipe bune în mijlocul curții. Femeia avea privirea pierdută și plângea fără încetare. Nu aveau mai nimic de mâncare. Doar niște pâine și o conservă începută. Țin minte că aveam la noi niște pateuri și le-am dat copiilor care le-au savurat plini de încântare. Georgeta m-a impresionat prin modestia ei. Prin credința ei. M-a impresionat atitudinea ei maternă și dorința puternică de-a le oferi un viitor copiilor, în ciuda sărăciei. 

Vechea căsuță a familiei Măzăreanu

M-am întors la București iar în urma reportajului un domn cu inimă mare le-a făcut o căsuță nou nouță. Anii au trecut dar Georgeta nu m-a uitat. Mă sună mereu de sărbători iar copiii ei mă colindă la telefon în semn de mulțumire că într-o vară le-am bătut în poartă. Am încercat să-i mai ajut din când în când. Cât am putut. Le-am trimis pachete prin poștă și de vreo două sau trei ori niște bănuți. Pentru că m-au impresionat de fiecare dată. Pentru că nu cer și se bucură de orice ajutor. 

Georgeta, 2010

Nu mai rețin ultima convorbire cu Georgeta. Cred că a fost în urmă cu câteva luni. M-a sunat însă în această seară și mi-a spus că are un început de cancer la sân din cauza unei mastite netratate corespunzător. Medicii i-ar fi recomandat să nu se opereze. Mie mi se pare cam stranie recomandarea și am rugat-o să vină la spital la București, la un control serios. Mi-a spus că nu ar putea să-si lase copiii singuri. Că si când i-a fost rău de la inimă și a ajuns la spital, dimineața s-a cerut acasă tocmai ca să nu-i lase singuri. În plus, nu este asigurată și nu și-ar putea permite o internare. 

Georgeta mi-a vorbit despre greutățile ei. Vara muncește cu ziua și ea și soțul ei, pe unde apucă. La câmp, la scos de cartofi. Fac orice și reușesc să supraviețuiască cumpărând alimente de la magazin, pe datorie. Soțul ei a încercat de la mai multe ori să se angajeze la Rădăuți. Dar nimeni nu-l angajează pentru că nu are opt clase terminate. Nici Georgeta nu le-a terminat. De fapt amândoi au cam două clase. Soțul Georgetei a rămas de mic fără părinți. Mă surprinde însă inteligența nativă a Georgetei și bunul ei simț. 

Mi-a spus că au reușit să cumpere ceva lemne pentru iarnă. Că își dorește să aibă bani ca să cumpere butelie. O butelie costă 70 de lei și îi ține 2, 3 luni. Pentru că gătește doar o singură dată pe zi, o oală mare cu mâncare de post. Mi-a spus că dacă reușeste să cumpere doi, trei saci de cartofi crede că o să treacă iarna. Mai trebuie să plătească curentul. Problema asta îi macină rău. Facturile sunt imense (in jur de 200 -250 de ron) pe lună pentru că locuinta lor este legată cu alte sase case la nu stiu ce retea de electricitate ce tine de primărie si nu au contor separat. Asa că impart toti toată factura. Îi e teamă să-l supere pe primar. Speră insă ca furnizorul Eon dacă nu mă insel să facă propria retea în zonă, măcar la anul ca să poată plăti mai putin. Mi-a spus că nu consumă curent aproape deloc. Masina de spălat li s-a stricat, iar frigiderul nu-l bagă în priză pentru că nu au nimic în el. Au doar două becuri și din din când în când, copiii se uită la telvizor. Atât. 

Valentina, Ana-Maria și Alexandru

Mi-a povestit că se roagă mereu pentru toți cei care au ajutat-o. Uneori și-n miezul nopții. Și că speră că Sfânta Parascheva a cărei sărbătoare este mâine va face și pentru ei o minune. Mi-a povestit de copii. De Valentina care este în clasa I și căreia îi place mult la școală. Și nu mă mir. Pentru că era foarte inteligentă și când am 
cunoscut-o. Mi-a spus că la școala s-au făcut două clase de clasa I, una de bogați și una de săraci și că se bucură că Valentina e în clasa de săraci, ca să nu simtă diferențele. Georgeta nu are multă școală dar cred că mi-ar putea da lecții la economii. Pentru că țin minte că mi-a explicat cândva cum se descurcă ei o lună, din 150 de lei. 

Georgeta, cu cei trei copii și preotul din sat care le este și naș

Am închis telefonul și mă gândesc și eu, ca si Georgeta, ca Sfânta Parascheva poate face o minune pentru ei. O minune poate însemna un pachet cu alimente neperisabile, trimis prin poștă, pe adresa familiei din Milișăuți. Sau un colet cu câteva rechizite. Sau câteva hăinuțe pentru copii. Sau un sac cu cartofi. O minune pentru Georgeta e poate o mașină de spălat. Sau poate un contor separat la curent, pentru a putea plăti o factură decentă. Cu adevărat minune ar fi un loc de muncă pentru soțul ei, undeva în Rădăuți. Orice fel de muncă. A încercat să se angajeze la o firmă de construcții care pune dale. Habar nu am cum este legea. Dacă nu ai opt clase nu poti munci nici măcar ca muncitor necalificat? Adică poti munci numai la negru? O minune înseamnă un bănuț trimis prin poștă. S-ar bucura de orice le puteți trimite. Pe mine mă îngrijorează boala ei. Și faptul că medicii i-au spus că "este ceva obișnuit cancerul la sân și că foarte multe femei au așa ceva dar nu este grav", bazându-se poate pe naivitatea Georgetei și pe lipsa ei de informație. Îmi pare rău că nu sunt mai aproape de această familie, ca să o pot duce pe Georgeta la un medic. Să vedem exact în ce fază a bolii este. Georgeta nu are un cont dar mi-a spus că dacă cineva ar vrea  s-o ajute își poate deschide unul. Am scris această notă în speranța că dacă citiți poate doriți să-i ajutați. Dacă cunoașteți pe cineva care lucrează la Oficiul Forțelor de Muncă Suceava care stie de vreun loc de muncă pentru necalificati, undeva în orasul Rădăuti vă rog dati-mi de veste. Sau poate cunoasteti chiar vreo firmă în Rădăuti care si-ar dori să-i angajeze pe soții Măzăreanu. 

Dacă doriti să o ajutați pe Georgeta si pe copiii ei si doriti mai multe informatii vă rog să-mi scrieti aici: nicoletatintea@gmail.com 

Dacă doriți să le trimiteti ceva prin postă adresa Georgetei este 

MĂZĂREANU GEORGETA, STRADA GĂRII, ORASUL MILISĂUTI, JUD SUCEAVA, NR 169 B, COD. 727360 

Pentru mai multe detalii puteți s-o sunați pe Georgeta la numărul de telefon 0755497895. 

Le-ar fi de mare folos dacă distribuiți aceste informații.

În fotografii puteți s-o vedeți pe Georgeta și pe copiii ei, la inundațiile din 2010, în căsuta veche. Fotografiile au fost preluate de pe un forum "AmFostAcolo", care a organizat la vremea respectivă o campanie de ajutorare a celor loviți de inundații. Eu nu am făcut fotografii în 2010. Si nici stirea care a intrat în Observator nu am reusit s-o găsesc pe internet. Vă multumesc tuturor.

UPDATE 8 NOIEMBRIE
https://www.facebook.com/notes/nicoleta-ţintea/în-vizită-la-georgeta-și-la-copiii-ei-milișăuți-suceava/435740646481570

În vizită la Sfântul Prieteniei

Se spune că sfintii ni se dezvăluie. Adică nu este niciodată întâmplător că îți cade în mână un anumit acatist, că intri într-o anumită biserică sau te trezești ca din "întâmplare" în fața unei anumite icoane.

Dintr-o asemenea "întâmplare" am ajuns și eu prima oară la Giurgiu, la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, care adăpostește o părticică din moaștele Sfântului. Se întâmpla cu prilejul unei vizite pe care am făcut-o la Centrul Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, aflat foarte aproape de această mănăstire. A fost o vizită scurtă și aproape că mi s-a şters curând din minte. La câteva luni distanță, într-o noapte am avut un vis. Sau poate a fost doar o chemare tainică, nu știu. Mă închinam la moaștele Sfântului Ioan Rusul. Nu eram singură, ci însoțită de câteva prietene. Dimineața, căutând pe internet am constatat că mai făcusem asta o dată. În realitate. Am realizat că am fost în vizită la "Sfântul Ioan Rusul". Și nu întelegeam de ce amintirea se topise parcă. Așa că am simțit că trebuie să revin acolo. Să revăd micul colț de Rai. Apoi am citit mai multe despre Sfântul care vindecă trupurile dar și inimile.

La a doua vizită l-am cunoscut și pe părintele stareț al mănăstirii din Giurgiu, părintele Macarie. Și am aflat povestea mănăstirii ridicate pe locul unei vechi unități militare. E greu de crezut că acolo unde acum e loc de meditație și rugăciune, dar mai ales de desprindere de lumea această "nebună", în urmă cu câțiva ani se "odihneau" lăzile cu muniție și bocancii militarilor.

Acum, părintele Macarie visează să ridice o mănăstire frumoasă, armonioasă unde să-și găsească liniștea toți cei care caută alinare. O mănăstire în care să te adâncești în rugăciune, și nu una turistică, din care să pleci cu sentimentul că ai mai bifat un obiectiv. Puteți citi aici mai multe despre acest proiect. 

Părintele stareț își dorește să ridice această mănăstire pentru simplul fapt că actuala bisericuţă, e mai mult un paraclis. Adică este foarte mică (are suprafața cam cât două sufragerii de apartament) și este neîncăpătoare, mai ales pe timp de iarnă. Vara se fac slujbe afară, în foişorul din curte şi este deosebit de frumos. Așa că m-am gândit să vă împărtășesc si vouă acest plan de suflet. Tare mult m-aş bucura să știu că mesajul meu ajunge la sufletul cuiva care are nevoie de un Sfânt Prieten, al celor care caută vindecare (pentru că Sfântul este recunoscut ca vindecător de boli, alături de Sfântul Nectarie), al celor care pot ajuta la ridicarea noii mănăstiri sau pur si simplu la inima oricui are nevoie de un sprijin.

Despre minunile Sfântului Ioan Rusul și "parfumul" locului puteți să citiți si aici, într-un articol scris cu inima, de domnul Sorin Preda.

Pentru mine, Sfântul Ioan Rusul este grabnic ajutător. De aceea cred că este o binecuvântare că o părticică din moaștele sale se găsesc atât de aproape de noi (mai există o părticică și în București, la capela din interiorul Spitalului Polizu). Părintele Macarie are nevoie de sprijin și ajutor pentru a ridica o nouă mănăstire. Dacă cunoașteți persoane care-l pot ajuta, cu materiale de construcții sau prin donații vă rog să-l sunați la numărul de telefon 0724295369.

Dacă doriți să contribuiți cât de puțin la ridicarea mănăstirii se pot face donații în conturile de pe site-ul mănăstirii: http://www.sfantulioanrusul.ro/manastire.html

CONT LEI: RO60BRDE190SV09506631900, BRD, Sucursala Giurgiu

CONT EURO: RO03BRDE190SV09534931900.

Pentru tranzactii internationale Cod SWIFT: BRDEROBU

CUI: 24690668 Titularul contului: "Mânăstirea Sfântul Ioan Rusul"

Pentru cei care doresc să se închine la moaștele Sfântului, mănăstirea se află la aproximativ o oră distanță de mers cu mașina de București, în comuna Slobozia, jud. Giurgiu. Pe timpul verii, sâmbăta se ține slujba maslului, de la ora 18.00. Pentru alte informații îl puteți suna pe părintele Macarie. Vă mulțumesc tuturor! Dacă puteți, vă rog să le vorbiți despre acest proiect și prietenilor. Sau să distribuiți informația. Sfântul Ioan Rusul să vă aibă în paza Sa!

P.S. Mai multe informatii despre Sfântul Ioan Rusul puteti citi aici.

Shooting anii '70- '80

Ce poți face cu o rochie de acum 30 de ani? Multe. Pe mine m-a inspirat o rochie primită-n dar de la mama lui Alex. Sau poate că nu a fost doar rochia. Și locul, apa, marea, Grecia, nisipul...

Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali!

Valentin Davidoiu
sursa: facebook

Am crezut că sunt tare, dar nu sunt. Nu! Sunt măruntă, slabă, neputincioasă așa cum suntem toți.

Fifi avea dreptate. A fost un weekend trist, foarte trist. Un weekend în care totul mi s-a părut înghețat, apăsător, îngrozitor de apăsător. 

Eram în Grecia când am aflat că Valentin Davidoiu, colegul nostru de 32 de ani a plecat fulgerător dintre noi, în urma unui infarct. A plecat exact în noaptea în care, în mod inexplicabil am dormit agitat și am visat mulți ziariști, din mai multe televiziuni cum înconjurau o șosea cu o panglică neagră, de doliu. Printre ei erau colegi și foști colegi. Când m-am trezit m-am gândit că este doar un vis ciudat.

Pentru că internetul mergea foarte prost în Thassos, vestea a ajuns la mine ieri noapte, cu 24 de ore întârziere. Nu am putut să dorm toată noaptea. L-am avut mereu în minte pe Davidoiu, cu zâmbetul pe buze, așa cum era el. 

Vacanța nu mai avea sens și tot drumul spre casă mi s-a părut lung, foarte lung. Tot drumul am încercat să-mi amintesc. Pe Vali îl știu de aproape opt ani. Poate mai puțin. Am fost împreună în deplasări, la filmări, la live-uri, cu ani în urmă. Prea multe nu am reușit să memorez. În niciun caz cuvinte. Cât am apucat să ne cunoaștem? Puțin. Pentru că, Andra Mămularu avea dreptate. Singurul lucru care conta atunci era să ne străduim, în echipă, ca lucrurile să iasă cât mai bine, după principiul AICI și ACUM. 

Aseară, l-am revăzut pe Vali. Era înconjurat exact ca-n visul meu de mulți colegi. Unii actuali, alții din alte televiziuni. Colegi cu care a împărțit o pâine, cum se spune. Un vis. Sau poate o transmisie de neuitat. Ade, colega lui de birou și prietenă devotată avea dreptate când spunea că Vali este cam supărat. Da, Vali părea supărat. Poate pentru că trebuie să fie tare greu să constați că timpul tău s-a scurs brutal de repede. Iar clepsidra ta e goală. Doar în fotografia de la capătul coșciugului, Vali zâmbea, era așa cum îl știam toți, vesel, tonic, optimist, mereu cu o vorbă bună pentru fiecare.

Știu că după ce nu mai suntem fiecare dintre noi poate fi așezat pe un piedestal. Pentru că de abia atunci faptele bune pe care le facem fiecare, pot fi văzute în adevărata lumină.

Dar îmi pare rău de Vali. Rău, rău. Nu voi uita prea curând imaginea mamei sale îndurerate. A surorii sale, Mădălina care avea fața uscată de lacrimi. Mă gândesc neîncetat la soția sa, Mihaela și la povara pe care trebuie 
s-o ducă acum, singură. Mă frământ pentru că Vali a plecat prea repede dintre noi. Îmi fac griji pentru sufletul lui. Sufletul lui, în următoarele 40 de zile. Pentru el, care a plecat neașteptat trebuie să fie tare greu să se desprindă de lumea aceasta pe care a iubit-o mult. Știu că iubea viața. Respira atitudinea asta prin toți porii. Își iubea soția. Munca. Încerca să-i mulțumească pe toți. Era un tip calm și bun care a reușit să-și croiască un viitor prin multă muncă, foarte multă muncă. Un tip căruia nu i-a pus nimeni în palmă, fericirea. Și-a croit-o singur, prin trudă.

Îmi spunea aseară, Lavinia că Vali a muncit mult în ultimul timp. Pe mai multe planuri, încercând să-i ajute pe toți cei din jurul său. Și că și-a propus să se liniștească. Acum se odihnește la Domnul. 

Am crezut că sunt tare. Dar nu sunt. Ce lecție ne-a dat Vali? Că viața trebuie trăită cu zâmbetul pe buze.   

Că avem prea puțin timp, ca să ne urâm unii pe alții. Că trupul, indiferent cât de lucrat ar fi la sală, cât de frumos sau ponosit ar fi, nu este decât o carcasă. Doar sufletul contează. Iar sufletul este nemuritor. De el trebuie să ne îngrijim. Pe el trebuie să plantăm faptele noastre bune, bucuriile noastre. Cu sufletul trebuie să ne vorbim unii altora, cu grijă, bucurie și dragoste.

Pentru mine, Vali nu a murit. El va rămâne în sufletul meu. Îl văd cu ochii minții, pe scaunul de lângă Adelana, scriind la desfășurătoare, îl văd cum merge la ingest, cum se întoarce, cum vorbește la telefon, îl văd înconjurat de colegi, în capătul scărilor de la intrarea în redacție, cu zâmbetul până la urechi, sorbind dintr-o cafea luată de la tonomat, îl văd conducând preocupat pentru a ajunge la timp la o locație de live, îl văd cum pregătește repede DSNG-ul pentru transmisie. Așa va rămâne în inima mea, zâmbind.

Îmi pare rău că nu i-am cunoscut sufletul mai mult. Că doar i-am intuit multe dintre calitățile sale interioare.

Vali mi-a arătat încă o dată că scopul vieții este mântuirea sufletului, că mai devreme sau mai târziu platoșa pe care ne-o construim din muncă și sub care ne ascundem, justificându-ne toate acțiunile se va dărâma... Pentru fiecare secundă a vieții noastre vom da socoteală. Inclusiv pentru acelea pe care ni le-am înveninat singuri judecându-i pe ceilalți, hulindu-i, vorbindu-le urât, pentru fiecare clipă în care nu ne-am manifestat iubirea pe care Dumnezeu ne-a pus-o în inimă când ne-a lăsat pe pământ.

Eu asta aș vrea să rămână în urma lui Vali. Mai multă iubire. Și nu știu de ce, cred că asta ar vrea și el pentru noi. Să ne iubim mai mult unii pe alții, și-n locul lui, care nu mai are timpul necesar să o facă. Să avem mai multă compasiune și înțelegere pentru cel de lângă noi. Să ne rugăm mai mult pentru cei pe care-i iubim și pentru cei care ne sunt antipatici. Să ne măsurăm timpul cu inima, nu cu rațiunea. Să nu ne îngropăm în muncă, uitând de fapt cine suntem. Ce simțim! Ce ne dorim cu adevărat! Spunea un mare părinte că atunci când te duci la Domnul vei fi întrebat doar "CÂT AI IUBIT?".  

În aceste momente, Vali are nevoie de rugăciunile noastre, iar familia lui, de suport. Să vă rugați vă rog pentru el, pe numele de botez Valentin, indiferent dacă l-ați cunoscut sau nu, pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai repede, la lumină.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali!

P.S. Cei care vor să-și ia "la revedere" de la Vali o mai pot face până mâine, la capela bisericii Cuțitul de Argint-Bărbătescu Nou (str. Cutitul de Argint, nr.1, sect. 4). Slujba de înmormântare va avea loc marți, 28 august, ora 11.00, la Biserica Cuțitul de Argint-Bărbătescu Nou. Înmormântarea va avea loc la Cimitirul Giulești Sârbi. 

Alex

L-am cunoscut azi la biserică pe Alex. Un băiat rotofei care are 12 ani și stă uneori cu mâna întinsă pentru frații pe care-i are acasă. Un copil trist, cu privire matură, de adult. De fapt, cu griji de adult. 

L-am întrebat ce-și dorește el cel mai mult. Mi-a spus timid că... NIMIC. Am repetat întrebarea, ca la testele psihologice, după o vreme. Răspunsul a fost același. Eu nu mi-am dorit niciodată nimic pentru mine. Dacă mă credeți, de la șapte ani am avut lopata în mână, mi-a șoptit. 

Alex mi-a spus că se gândește doar dacă vor reuși să plătească și luna aceasta chiria (500 ron) pentru camera în care stă cu cei patru frați și cu părinții. Se gândește mereu la surorile lui. Una dintre ele merge în clasa întâi la toamnă. Pentru ea își dorește o uniformă și rechizite. Și pentru cealaltă surioară, care începe clasa a treia, la fel. Ce rechizite, îl întreb... Păi... ce puteți dumneavoastră mi-a spus Alex, adică un caiet, un pix, un creion. 

Uff... Alex nu-și dorește nimic pentru el. Și noi ne dorim atâtea pentru noi...

Muzica serii