Am imagini noi. Imagini noi păstrate în memoria subiectivă a sufletului meu. Imagini noi pe care le voi folosi înainte de culcare, seri bune de acum încolo.
Aşa sunt eu. Când nu pot să adorm mă gândesc la o imagine care îmi place. Deseori e vorba de apă şi valuri.
Imaginile pe care le vedem ne pot îmbogăţi sufleteşte. Mult. Sau invers.
Am cunoscut o mână de oameni remarcabili pe parcursul existenţei mele. Oameni care m-au marcat. Personalităţi de modă veche desprinse parcă din poveste. Prea modeşti, ca să fie reali. Prea inteligenţi, ca să aparţină lumii noastre. Genul de oameni pe care i-ai asculta ore întregi vorbind.
Una dintre aceste persoane este profesoara mea de istoria artei. Lector universitar. Ea m-a meditat pentru facultate. O adevărată enciclopedie. Avere - aproape zero. Două camere înghesuite, locuite contra unei sume modice. Pe celălalt taler - zeci de ţări şi muzee vizitate. Asta e adevărata bogăţie, îmi spunea profesoara mea. Şi avea dreptate. Nu luăm casele, gresia, faianţa cu noi în mormânt. Profesoara mea a rămas singură. Prea devreme. A găsit putere şi a plecat să predea pe tărâm francez. Stă între cărţi, albume, studenţi. Şi îşi dă doctoratul. În plus, şi-a găsit o nouă pasiune - pictura.
Aşa. Să revin. Am fost trei zile în Italia, la Trapani. În Sicilia de fapt. Păstrez însă imaginile calde pe care le-a cules de acolo. Le-am pus cu grijă în albumul memoriei mele.
Ce mi-a plăcut. Străduţele înguste. Lumina de seară care învăluie blând luciul de apă. Şi mai ales contrastele moi de pe faţadele caselor : teracotă şi bej.
Ce nu mi-a plăcut. Am vrut să mâncăm o pizza făcută ca-n Italia şi am nimerit la o terasă unde bucătăreasa era româncă. Şi pizza la fel. Ne-a cântat serenade la acordeon un etnic rom. Nu ştia piesa "Radu mami, Radule". De fapt nu ştia să cânte nimic româneşte. Doar o canţonetă scârţâită. Chelneriţele, şi ele românce vorbeau stricat româneşte. Deşi plecaseră din ţară de numai cinci luni.
Nu mi-a plăcut că la Roma bagajele grupului meu au fost rătăcite. Alitalia e o companie jalnică. Am stat mai bine de o oră după ele. Noroc că bagajele au ajuns cu alt zbor. La întoarcere a fost şi mai rău. Din tot zborul, doar bagajul meu a fost rătăcit. De tot. Până la această oră nu l-am recuperat. Încă mai sper.
Revin. Cel mai mult mi-a plăcut un orăşel, Erice situat pe vârful unui munte. Oraş medieval cu străduţe înguste. Piatră mâncată de timp. Căsuţe de pitici locuite. Un castel învăluit în ceaţă. Umbre care cădeau misterios pe ziduri. Magazine de nimicuri aşezate ciorchine lângă clădiri. Privelişte de milioane din telecabină - mare şi munte.
Atât.
4 comentarii:
misto faza cu "b(ar)logul", profa ta avea mare dreptate si de romani sau romi din romania o sa dai peste tot! am fost de curand la barcelona si am vazut romani in toate ipostazele posibile: muncitori, chelnerite, turisti, cersetori, cantareti la acordeon si un grup de vreo 4 romani care se agitau pe la metrou si urmareau pe cineva (???)
Nu mă deranjează să văd români muncind în străinătate. Am o singură problemă - am vrut şi eu să mănânc o pizza bună, italienească şi am avut senzaţia că de fapt, am aterizat în mijlocul unei terase de proastă calitate, la noi la mare.
E drept, am mai spălat "ruşinea" cu nişte scoici. Bune.
Nu iau apararea ALITALIEI.se pare ca pe fiumicino sunt ceva probleme de organizare. si la milano au fost de cu totul alta natura. surprinse de videocamerele de supraveghere:( angajatii mai verificau.ce ne facem? vom merge in vacanta si trimitem hainele prin Atlassib?hmmm
E şi asta o soluţie. De acum încolo de câte ori plec îmi iau doar un schimb, şi ăla la bagajul de mână. Hi hi hi
Trimiteți un comentariu