Frământări

În ultima vreme visez tot mai mult să fac ALTCEVA. Nu mă întrebaţi ce, că nu ştiu încă. Nu am dat un nume încă acestui ALTCEVA. Altceva, pur şi simplu.

Visez să-mi regăsesc culorile şi cărţile mele de istoria artei. Muzeele şi expoziţiile. Plimbările şi prietenii dragi. Întâlnirile cu oamenii care mă făceau praf, dar reuşeau să mă scoată din starea aia de moarte a sufletului.

Puţini la număr, oamenii ăia. Unul dintre ei s-a stins prea curând. Ştiu că aş fi putut primi de la el mai mult, dar s-a stins. Era profesorul meu. Şi eu eram în anul 4. Am ales împreună tema lucrării mele de licenţă. După ce s-a dus, am schimbat tot. Pentru că nu mai avea sens, fără el. Ştiam că tipul acela de lucrare puteam să-l fac, doar muncind în umbra lui.

Apoi profesoara mea de istoria artei. Cred că e în Franţa. Nu mai ştiu nimic despre ea, de câţiva ani. Practic de când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Ea îmi distrugea imaginea despre mine, de fiecare dată. De fiecare dată mă simţeam măruntă şi neînsemnată. Ştiam că nu am citit destul, că nu m-am hrănit suficient din cărţi şi că nu m-am uitat cu suficientă atenţie la operele de artă. Cu toate acestea, după fiecare întâlnire simţeam că o iubesc mai mult şi mai mult. Pe ea şi cămăruţele întunecoase în care se apleaca asupra albumelor de artă.

Nu ştiu de ce mi-e dor. De perioadele în care scriam, pictam, visam. Mai mult.

De aia visez să fac ALTCEVA. Nu ştiu încă ce. Mulţi spun că locul meu e AICI. Dar eu nu mai sunt demult sigură de asta. Poate sunt simple îndoieli pe care viitoarea ploaie le va alunga. Sau poate nu. Poate voi găsi sensul acelui ALTCEVA. Un altceva în care visez că sunt înconjurată de oameni mai buni, de idealuri mai înalte, de fapte mai bune.

Poate că ALTCEVA-UL ăla nu există. Decât în vise. Sau poate nu.