DRUMUL SPRE RAI TRECE PRIN IAD

“Nu mă plângeţi pe mine, că n‑am făcut nimic vrednic de plâns, strigă pruncul cel mort; ci mai degrabă plângeţi‑vă pe voi toţi, rudelor şi prietenilor, cei ce păcătuiţi, ca să nu aveţi parte de osândă la chinuri.” 

Slujba înmormântării pruncilor 

Șapte zile, cât șapte vieți. Trepte de spital urcate cu îngrijorare și speranță. Mișcarea vie a pruncului nenăscut cercetată în fiecare secundă. Emoții necontrolate. Mame cu prunci în pântece și cu copii în cer. Ace lungi și dureroase. Sânge. Lacrimi. Nopți nedormite. Rugăciune. Multă rugăciune. Și mame care-și trăiesc așteptarea într-o continuă agitație. 

Apoi panica. O zi de durere fizică apăsătoare și decizia care nu te lasă de fapt să alegi. Undeva s-a ales deja iar copilul tău este obligat să vină mai repede în lume. Spaima că nu va trăi în afara pântecelui iubitor și dulce. Frica. Deznădejdea. Carnea care tremură fără oprire. Dorința de a-l mai ține acolo, în interiorul tău cu orice preț. Chiar cu cel al vieții tale pentru că doctorii îți spun că riscul e mare. Că poți tu să mori sau să-ți jertfești propriul uter. 

Plângi fără control. Te gândești doar la pruncul din burtica și inima ta. A crescut în amândouă, în același timp. Și ai un singur gând – să fie botezat. E singura ta rugăminte către medici, să te lase să-l botezi. Chemi preotul prieten și pe tatăl copilului zămislit cu atâta dragoste și rugăciune. 

Nu mai e timp. Medicii se mișcă rapid în jurul tău. Ești pregătită repede pentru operație. Semnezi acte nesfârșite în care scrie voalat că-ți asumi riscurile pentru copilul tău. Dar tu nu crezi în ele. Tu crezi în sfinții pe care-i chemi în ajutor – Sfântul Luca al Crimeei, Sfinții Doctori fără Arginți Cosma și Damian, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Nectarie, Sfântul Nicolae și Sfinții Arhangheli. Și în Maica Domnului, Maica noastră, a tuturor. În câteva clipe ești deja pe masa de operație. Te rogi continuu pentru ca sfinții să țină bisturiul medicilor, în mâinile lor. Ultima secundă conștientă e cea în care o strângi pe o asistentă de deget. 

Te trezești la terapie intensivă. Un înger de om, soția preotului prieten îți stă deja la căpătâi. Copilul tău trăiește și are deja un nume – Sofia. L-a primit prin Sfântul Botez la nici o oră după ce a intrat plângând în viață, mai energică decât și-ar fi închipuit medicii. 

Cântărește 600 de grame. 600 de grame de trup. Sufletul Sofiei se mulțumește cu o fărâmă de trup pentru că el e prea mare și prea luminos. Prea modest și prea bun, ca să aibă nevoie de mai mult. 

Ești liniștită pentru că simți că Sofia va trăi. Citești asta în ochii tatălui ei și-a soțului tău. Și le mulțumești sfinților pentru că au fost alături de voi. Sofia trăiește iar riscurile operației pentru tine au fost îndepărtate. 

Ziua următoare clipele se scurg greu la terapie intensivă, într-o profundă stare de rău. Nu poți să-ți vezi copilul pentru că îți este imposibil să te ridici din pat. Așteptarea este cumplită. Veștile care sosesc din lumea incubatoarelor nu sunt cele pe care tu ai vrea să le auzi. Somnul te ocolește în ciuda stărilor de rău. 

Dimineața numeri clipele, care trec ca picăturile care-ți curg în vene, prin perfuzii. Te miști cu efort, dar faci orice pentru ca durerea din pântece să nu te împiedice să-ți vezi fetița. Nu mai suporți gândul că nu ai privit-o până acum, că la mai bine de 24 de ore Sofia nu știe cine-i este mamă. Drumul până ea îl faci cu un cărucior. Anesteziată și amețită de durerea fizică te ridici și faci câțiva pași până la incubator. Sunt patru de toate, în cameră. Te ia cu leșin când îi vezi suferința. Îți înghiți lacrimile și îi șoptești că va fi totul bine. Că o vei strânge în brațe, că-i vei da câte-n lună și stele. Că nu e singură și că trebuie să fie puternică și curajoasă. Luptătoare ca mami și bună ca tati. 

Operația de abia acum începe. E o operație care-ți mușcă din carnea inimii, chiar de acolo de unde a crescut copilul tău ca un copăcel luminos. O operație pe viu pentru care anestezia nu există iar veștile sunt crude și se spun fără niciun fel de pansament. 

De trei ori ești avertizată că Sofia ta va muri. Și tot de trei ori închizi ușa, ridici zidul și te agăți cu speranță de firul ei de viață. Te legi de respirația ei plăpândă care-i agită pieptul micuț. Îi numeri mereu degețelele de la mâini și de la picioare. Și te întrebi cum va arăta fetița ta peste ani și ani, când totul va fi doar o amintire urâtă. Te plimbi bezmetică pe holuri în zorii zilei încercând să afli dacă a supraviețuit peste noapte. Te întorci apoi de câteva ori ca să fii sigură că într-adevăr trăiește. 

Operația durează cinci zile. Cinci zile în care timpul se dilată și fiecare secundă te face să trăiești toate sentimentele umane la maximă intensitate. Acum există doar „ÎNAINTE” și „DUPĂ”. Adică înainte să naști și după. Familia ta e acum familia mamelor cu prunci născuți prea devreme. Sunt toate cu ochii înfundați în orbite. Își strâng la ore fixe sânii, cu mâinile, în încercarea de-a le dărui viață, prin lapte, pruncilor lor. Merg toate legănat cu pași înceți. Unele de la durerea cezarienei, altele doar de groaza că pruncii lor nu vor trăi. Vorbesc puțin și așteaptă cele două întâlniri zilnice cu copiii lor. 

Asistentele te privesc ca pe o stafie. Sau poate că așa și ești. Încearcă să-ți spună încurajări dintr-un alt film, în care tu refuzi să joci. Le întinzi mâinile pline de vânătăi cu ochii închiși. Le lași să te înțepe pentru că durerea fizică nu mai contează acum. Poate dacă te taie sau te chinuie uiți de durerea psihică care-ți sparge pieptul. 

Medicii preferă să taie însă în carne vie. Fără avertismente, fără pregătire. Vorbesc despre viață și moarte cu lejeritate. Și despre riscuri. Le spui că pentru tine nu contează. Că dacă Dumnezeu te-ar întreba nu ai alege. Nu ai putea. Ce să alegi, un copil în cer sau unul pe pământ, bolnav? Ești mamă și mamele duc orice cruce, pentru copilul lor, indiferent cât de grea. În inima ta tu știi că doar Dumnezeu o poate salva. 

Așa că timpul e acum durere, disperare, lacrimi și rugăciune. Dar și speranță și întărire. Pierzi șirul zilelor. Totul este amestecat. Nu vrei să vezi pe nimeni. Nu vrei să vorbești cu nimeni. Pentru că nimeni nu ar putea înțelege ce este în inima ta. Singurul care te alină și te pansează este tatăl copilului tău. Doar el pune dragoste peste fiecare rană a inimii din care iese continuu sânge. Fiecare ieșire pe holul de spital este un chin. Pentru că acolo sunt femeile care-și mângâie pântecele în care există viață. Și acolo se aud zgomotele surde ale aparatelor care măsoară bătăile inimii copilașilor care nu s-au născut încă. Iar sunetul sacadat îți amintește că așa erai și tu, cu doar câteva zile înainte. Cu un copil care se mișca în pântece și cu multă speranță. 

Timpul se măsoară acum doar prin întâlnirile cu copilul tău. Sunt numai două în fiecare zi. Mirosul de la terapie intensivă ți se lipește de nări. E miros de viață și moarte, de spaimă necontrolată și speranță. De câteva ori, cobori până în Iad. Aparatele încep să sune, medicii se agită și te gândești că pruncul tău va muri sub ochii tăi. După acest moment o găsești pe Sofia legată de tot mai multe aparate. 

Îi citești acatiste și te bucuri să vezi că rugăciunea îi crește saturația oxigenului și o ajută să respire mai bine. La prânz îi vorbești iar seara te rogi lângă trupușorul ei, pe care ți-ai dori să-l poți atinge. 

Chemările la terapie la alte ore decât cele permise sunt năucitoare. Te temi să nu primești vestea că a murit. 

Ultima zi a Sofiei este cumplită. Dimineața, medicii te cheamă ca s-o vezi. Îți spun că mai are câteva ore de viață și dacă vrei, poți să-i spui alături de tatăl ei, o rugăciune. Dar tu plângi, te uiți la incubator și nu poți rosti un cuvânt. Uiți toate rugăciunile din lume. Te aduni și spuneți amândoi „Tatăl nostru”, de trei ori. Vă întoarceți în salon și rămâneți clipe bune îmbrățișați, înecați în lacrimi. La prânz, întâlnirea cu Sofia îți varsă pelin în inimă. Trupul ei pare un pește rămas pe uscat. Sângele care i-ar fi putut aduce puțină alinare a ajuns la ea cu întârziere. Un bec roșu stă mereu aprins. Parametrii de pe aparate se apropie de zero. De X, de fapt, pentru că zero nu există. Chemi preotul în grabă iar Sofia primește și Sfânta Împărtășanie. O oră mai târziu, iubita noastră fetiță se duce la Domnul, acolo unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. 

Șapte zile cât șapte vieți. Și un suflet prea mare pentru un trupușor neputincios. Un suflet care și-a deschis prea repede aripile și a zburat în lumea luminoasă a îngerilor, acolo unde nicio frică nu-l mai poate atinge. 

De acum încolo pentru noi doi, binele pe care-l vom face va avea un nume – Sofia. 

Și poate cine știe, Dumnezeu va rândui ca și binele făcut de alții să poarte același nume, iar viața Sofiei pe acest pământ să nu fi fost de numai cinci zile. Misiunea ei să continue, să ne unească, să se rostogolească precum un bulgăre de lumină și să ne ajute pe noi și pe alții să fim mai înțelegători,  mai curați și să facem mai mult bine.

“Acum m‑am odihnit şi am aflat uşurare multă, că m‑am mutat din stricăciune şi m‑am dus la viaţă; Doamne, slavă Ţie.” 

Slujba înmormântării pruncilor