Ieri dimineaţă. Îmi simt capul greu de pe drum. Şi mi-e cald. Foarte cald. Nu e timp de moţăială. O femeie de 40 de ani s-a aruncat de la etaj. De la nouă. Ajung repede la filmare. Femeia zace cu capul zdrobit pe caldarâm. Nu vreau să văd. Dar deja am văzut. Câteva clipe de tăcere. Angajaţii IML ridică trupul neînsufleţit. Mi-e tot mai cald. Şi parcă ameţesc puţin.
Vecinele de vârsta a treia şuşotesc. Povesc că femeia asta a mai sărit o dată de la etaj acum şase ani. Atunci a scăpat. Dar şi-a rupt picioarele. A avut şi alte tentative de sinucidere. Se pare că era depresivă. Avea o fată studentă, plecată la mare.
Oamenii ies din bloc. O femeie îşi pune mâna la gură. E îngrozită. O vecină mi-l arată pe tatăl femeii. Îl numeşte nenorocit. Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc sau nu, cu bătrânul care se mişcă încoace şi încolo. Îmi fac curaj.
Bătrânul stă de vorbă cu vecină. Pare detaşat. "Era nebună, doamnă!" spune cu înverşunare. Era fata dumneavoastră, întreb? Nu era fata mea! Am înfiat-o. Se întoarce spre vecină şi îi spune: "Îţi dai seama ce pensie am pierdut acum!" (nr. femeia avea pensie de handicap). "Lasă, tu să fii sănătos", îi şopteşte vecina.
Nu îmi vine să cred. Înfiată sau nu, femeia aceea de pe caldarâm era totuşi fata lui. Iar bătrânul se gândea că nu va mai beneficia de banii de pensie pe care îi lua lunar, de pe urma ei.
Pot să înţeleg orice, când pierzi pe cineva drag. Tăcerea, râsul, plânsul, reacţiile necontrolate, urletul. Dar modul ăsta de a privi lucrurile, chiar mă depăşeşte.
2 comentarii:
Oamenii care se gandesc la bani nu au sentimente. Banii fiind pe primul loc, restul nu conteaza ! Ce spui tu, inseamna sa fi om in primul rand, dar nu era cazul acestui individ.
Zi şi tu. Să ai mortul în faţă, şi tu să te gândeşti la banii pe care îi luai de pe urma lui. Eu nici nu am ştiut cum să reactionez la faza asta. Am făcut feţe, feţe...
Trimiteți un comentariu