Nu am crezut că poate fi atât de greu să participi la o întâlnire de 10 de ani de la terminarea liceului. Nu am crezut că o astfel de întâlnire poate ridica probleme atât de grele de conştiinţă. Dileme pe viaţă şi pe moarte. "Nu pot să vin pentru că nu am cu ce să mă îmbrac" şi aşa mai departe.
Hello, fraţilor! Aţi uitat? Suntem doar noi. Tot ăia de acum zece ani, cei care înfundau câte o ţigară în beciul ăla umed de la Mişu, care umblau în blugi şi nu aveau nici o problemă că stropii de culoare le binecuvântau, aproape zi de zi, hainele.
Îmi pare sincer rău că într-adevăr sunt colegi pentru care o astfel de întâlnire presupune un efort material major. Am vorbit deja, reducem costurile, reducem tot, dar vă rog eu, veniţi să ne vedem. M-am întristat să aflu că unora le e greu. Dar avantajul e că au familii frumoase, deci la capitolul ăsta ne-au bătut pe toţi.
Îmi pare rău. Am auzit tot felul de pretexte zilele astea. Pe unele
mi-e ruşine să le împărtăşesc. Mi-e ruşine pentru că au venit din partea unor oameni cu care eu am împărţit mult. Foarte mult. Ore multe de lacrimi şi de zâmbete. Bucurie şi tristeţe. Vise şi speranţe. Ce naiba, unde ne-am pierdut cu toţii? Pe bune. Nu e întâlnirea mea! E a noastră, a tuturor celor de care eu mă simt încă legată.
Apoi am constatat cât de puţin am vorbit în tot acest timp. De unii nu mai pot da în nici un fel. Parcă au intrat în pământ. Li s-a şters urma. Sunt cei care nu au ţinut de fapt, în nici un fel legătura cu nimeni. Eu încă îi caut. Dacă voi îi găsiţi, mai e încă timp. Puţin timp. Trei zile. Suficient cât să ajungă la întâlnire.
Dincolo de supărările mele să ştiţi că de abia aştept să ne întâlnim. De abia aştept să vă văd pe toţi. Indiferent dacă veniţi îmbrăcaţi la costum sau în blugi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu