Întâlnirea de 10 ani

A fost. Întâlnirea de 10 ani. Şi a fost ... emoţionantă. Mi s-a tăiat respiraţia când am păşit în curtea liceului. Şi am privit din nou spre zidurile pictate. Nu de noi, de alţii care au trecut, după noi, pe acolo.

Şi în clasa noastră, la fel. Parcă era ceva mai mare, în liceu. Poate am crescut noi, nu ştiu. Sau poate acum zece ani percepeam dimensiunile, distanţele, altfel. Pe fundalul încăperii era pictată în mărime naturală, o altă generaţie. Bune idee, m-am gândit. Noi nu am lăsat nimic fizic, în urmă. Aveam să constat că am lăsat însă, o groază de amintiri în memoria profesorilor noştri, cei care ne-au fost alături un an sau chiar mai mult, patru sau cinci ani.

Pe un coleg nu l-am recunoscut. Mă gândeam al cui soţ o fi. Era însă colegul nostru.

Strigatul catalogului a început cu lacrimi. Parcă tensiunea era prea mare.

M-am văzut iar acum zece ani. Profesoara de română mi-a spus că am întrebat-o la sfârşitul unei ore de română la ce bun să lupţi dacă totul duce la nimicnicie. Uitasem episodul ăsta. Dar ştiu că eram mai profundă pe atunci, îmi puneam mai multe întrebări, căutam sensul vieţii şi al morţii.

Profesorul de matematică, acum director al liceului a adus zâmbetele de feţele tuturor. Ne-a citit povestea liceului, văzută prin ochii lui. Cu personaje pe care noi, le-am recunoscut în spatele unor nume fictive. Ne-am amintit despre unele dintre tensiunile pe care le-am resimţit şi noi. Sau

le-am aflat pe la colţuri, pe şoptite. Scrisă aşa, povestea liceului pare însă povestea lui Făt- Frumos din lacrimă, povestea copilului care creşte într-o zi câţi alţii în zece, sau povestea Cenuşeresei care reuşeşte să strălucească, înainte de miezul nopţii.

Ce am simţit. Că timpul trece repede. Că viaţa e totuşi scurtă. Că printr-o minune, cineva drag a putut fi alături de noi.

Ce am văzut. Colegii mei sunt realizaţi. Le-am simţit fericirea pe chip. Au familii împlinite. Unii au fost harnici - au deja patru copii. Alţii au început mai târziu, iar alţii deloc. Am simţit la unii mici tristeţi. Dar nu ştiu de ce, sunt sigură că vor trece peste încercările pe care le au.

Artişti au rămas puţini. Foarte puţini. Totuşi, destul de mulţi mai dau încă cu pensula, din când în când. Din păcate, eu nu mă număr printre ei.

Ce aş vrea acum. Să ne întâlnim mai des. Poate peste cinci ani, poate la vară. Să vorbim mai mult. Să dăm timpul înapoi. Să fim iar în liceu. Să visăm mai mult. Să credem iar că totul ni se cuvine. Că nimic nu e imposibil. Să credem din nou în steaua noastră. În şansa noastră. În talentul nostru.