În faţa morţii...

"Trebuie să ştiţi că băieţelul este foarte grav şi este foarte posibil să moară. Într-un timp de, nu ştiu, câteva zile, o săptămână..."

Asta i-a spus un medic astăzi unei mame de faţă cu mine. O mamă care a fost iniţial suspectată că şi-ar fi lovit copilul. Eu una nu cred că l-a lovit. Cel puţin nu ea. Poate concubinul ei. Nu ştiu.

Dar verdictul mi s-a părut dur. Eu am văzut că familia era de faţă şi încercam să-l iau pe medic de acolo, pentru ca bunicii copilului şi mama acestuia să nu audă că moare.

Dar medicul a fost dur. I-a spus răspicat mamei că acel copil va muri. Eu aş fi vrut să intru în pământ în momentul ăla. Sau să devin o muscă. Să nu mai fiu prezentă acolo. Mi-a fost milă de fata aia.

Ea l-a întrebat pe medic dacă îşi poate duce copilul, undeva în străinătate. Nu, i-a răspuns el, nu are nicio şansă.

Niciodată nu am avut pe cineva drag, grav bolnav alături de mine. Nu am privit pe nimeni cum se stinge. Şi nici nu îmi doresc asta. Cei dragi din familia mea s-au dus repede. Şi eu nu am fost acolo. Aşa a fost să fie. Doar pe bunica din partea tatălui am văzut-o cu câteva săptămâni înainte, pe patul de moarte. Dar eu nu credeam atunci că va muri. Speram că va învinge boala. Îi era rău, dar avea aşa, o putere teribilă. Râdea, glumea şi îmi spunea că de abia aşteaptă să treacă iarna, zăpada, ca să urce pe munte.

Mi se pare îngrozitor să afli un verdict atât de dur în acest mod. Şi de faţa cu nişte străini. Nu ştiu, aşa cred eu. E drept că medicii se detaşează de problemele pacienţilor, aşa cum şi ziariştii se detaşează de multe ori de subiect. Dar cu toate acestea, cred că pentru o astfel de veste, cineva ar trebui să te pregătească dinainte.