Pesimiste

Viaţa e făcută din apropieri şi despărţiri.

Constat cu stupoare că unii au vocaţie de limbă ascuţită şi răutate chiar şi cu cei pe care îi numesc prieteni. În contextul acesta nu ştiu ce valoare mai are prietenia.

Trăim într-o lume autistă. Nu mai comunicăm şi nici nu ne mai comportăm ca oamenii. Ne exprimăm adesea prin limbaje diferite, al căror cod ceilalţi nu-l cunosc sau refuză să-l înţeleagă. Sau poate pur şi simplu suntem condamnaţi să trăim unul lângă celălalt, dar pe paliere diferite, în lumi diferite, aproape, dar departe în acelaşi timp.

Dăm tot mai rar grai cuvintelor.

Îmbrăcăm des haine care nu sunt ale noastre tocmai pentru că cei din haita noastră le poartă. Ne îmbrăcăm la fel, pentru a nu ne da de gol că credem altfel, simţim altfel, iubim altfel. NU. Preferăm bluza minciunii, rochia ipocriziei, fusta ignoranţei, ochii care acuză, mâna care loveşte, gura care spurcă...

Ne e teamă să simţim adierea prieteniei. Preferăm de multe ori să nu vedem şi să nu simţim cei doare pe ceilalţi.

Ne arătăm susţinerea doar dacă haita şi-o arată, ne place de un om la comandă, doar dacă avem încuviinţarea colectivă, şi tot pe omul ăla îl urâm brusc, aruncăm cu piatra dacă toţi aruncă şi avem vocaţia scuipatului...În celălalt.

Dar cel mai urât e că ne prefacem. În fiecare zi. În fiecare clipă.