O zi. Dar nu ca oricare

Ieri. A fost o zi. Dar nu ca oricare, cum spunea cineva drag. O zi care a stat sub semnul nostalgiei, al despărțirii, al regretului.

Poate că empatizez mai mult cu oamenii atunci când sunt triști, și nu când sunt veseli. Nu știu, dar în astfel de momente le simt cel mai bine sufletul. Fără ca ei să-mi fost neapărat cei mai buni prieteni. Atunci simt puternic, regretul. Chiar dacă nu reușesc să găsesc cuvintele.

Știu că nu există sfârșit și că plecările nu înseamnă decât o nouă etapă...Doar timpul va arăta dacă mai rea sau mai bună. Dar înțeleg ce înseamnă să te smulgi dintr-un loc care ți-a fost ani de zile, cu urcușuri și coborâșuri, "familie".

Ieri a fost o zi. O zi în care am simțit că într-un fel totul e trecător. Și că valoarea nu e locul, ci omul. Că ne dăruim uneori muncii prea mult și că în urmă nu rămâne mai nimic. Poate doar amintirile și cu puțin noroc, oamenii pe care i-am privit în ochi, oamenii care ne-au simțit sufletul. În rest sunt sigură că uitarea înghite totul...

Deși suntem mari, puternici și părem căliți de viață în realitate suntem ca micile boabe de grâu aruncate pe ogor. În bătaia vântului. Căutăm, ne stresăm, nu dormim și nu mâncăm.

Și într-o zi realizăm că anii trec.

Că am muncit prea mult și ne-am ocupat de suflet prea puțin. Poate că sensul vieții nu e ăsta. Sau poate că uneori trebuie să pierdem direcția, ca să găsim DRUMUL.