Să aducem un strop de lumină copiilor grav bolnavi din spitalul Fundeni, în a doua zi de Paşte

Acum două săptămâni am fost la Spitalul Fundeni şi l-am vizitat pe Nicolae. Prietena mea Roxana Dumitru mi-a vorbit despre un băieţel de opt ani, blond şi singur. Un băiat cu ochii albaştri. Unii foarte trişti.

Am fost la Nicolae cu Alex şi cu doamna Vali, soţia părintelui Marian Tudor din Glodeanu. Blând şi cuminte, aşa e acest copil care poartă numele unui sfânt atât de drag mie. Pare mai degrabă un adult, într-un corp firav de copil. Nicolae are o formă avansată de leucemie. În ultimii doi a stat mai mult în spital. A fost doar câteva luni la şcoală, în clasa I. Acum "casa" lui Nicolae este un salon de la etajul şase al Spitalului Fundeni. Am văzut în acest copil genul acela de inteligenţă nativă. Şi o maturitate care te doare. Mi-a vorbit despre trombocite, analize, proceduri medicale ca un om mare. Nicolae a trecut prin mai multe intervenţii. A avut o fractură puternică la un picior iar în urma bolii i-a apărut un nodul la mandibulă. Dar el nu se plânge. Niciodată. Se întreabă doar, liniştit, de ce e câteodată, aşa de apatic încât nu are nici chef de joacă.

De atunci m-am tot gândit la el. Am vorbit de câteva ori la telefon. M-am gândit la Nicolae dar şi la colegii lui de salon. O fetiţă blondă, cu ochii senini, un băieţel desfigurat de o tumoră care-l chinuie, o fetiţă jucăuşă cu privire de veveriţă. Mi-au rămas în cap ochi, priviri, cuvinte. Şi imaginea unor părinţi livizi de durere.

Nicolae va pleca câteva zile acasă, la Focşani. Va primi cadoul de la iepuraş, trimis de doamna Vali când se va întoarce. A fost foarte sigur pe el când l-am întrebat ce-şi doreşte de la iepuraş. Un stilou.

Nicolae a fost cel care m-a făcut să mă tot gândesc zilele acestea la cei care rămân în spital în zi de sărbătoare. Nu le ştiu exact numărul dar mă gândeam că luni, în a doua zi de Paşte sunt liberă şi tare m-aş bucura să ştiu că putem deschide uşa unui salon şi că putem aduce un pic de bucurie, pentru cei care nu au putut pleca de sărbători, acasă. Sunt sigură că nu pleacă cei aflaţi în stare gravă. Copiii cu leucemii sau alte boli grele ce le chinuie copilăria.

Cam asta îmi doresc. Visez să mergem aşa, în vârful degetelor de la picioare, pe holuri, fără să deranjăm pe nimeni şi să ducem mici atenţii copilaşilor care au rămas internaţi în Spitalul Fundeni. Vor veni cu mine prietenele mele, Mirela Ghinea şi Mădălina Zlătan şi dacă va fi posibil şi părintele de la Glodeanu cu soţia, doamna Vali.

Două, trei dulciuri, un fruct, poate o cutie de creioane sau de carioci împachetate cu dragoste. Atât putem. Nu e mult. Dacă vom primi ajutor, vom duce mai mult. Ne-am propus să facem 30-40 de pachete cu dulciuri. Nu este o acţiune de amploare, doar o mică rază de lumină într-un loc cu suferinţă.

M-am gândit că în general chiar în zilele de sărbătoare, vizitele sunt mai rare. Oamenii stau în familie, alături de cei dragi. Sunt sigură că sufleţelele care stau în saloane vor primi cu bucurie vizita noastră. Eu cred că şi o îmbrăţişare contează. Fiecare secundă în care ai iubit, cum spunea un om mare.

Numărul de copii care se vor afla în acel moment în spital este destul de greu de estimat. Probabil spre vineri vom avea cât de cât o estimare. Mă gândeam câte mese întinse facem toţi de Paşte. Câtă alergătură la supermarket să umplem cărucioarele. Sunt sigură că putem să punem un cozonac de-o parte sau un kilogram de fructe şi pentru cei care stau în spital, de sărbători.

Timpul este foarte scurt. Sâmbătă facem cumpărăturile. Dacă doriţi să contribuiţi la aceste pachete, cu dulciuri (fără ciocolată şi cacao) sau în alt mod vă rog daţi-mi de veste: nicoletatintea@gmail.com