O poveste adevărată

A fost odată ca niciodată. Că de n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit. Au fost niște copii într-un sătuc uitat de lume. Au crescut ani la rând mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați, mai mult desculți și mai mult flămânzi decât sătui. Au mers la școală și mulți dintre ei au încercat să ascundă de ceilalți stigmatul sub semnul căruia s-au născut - sărăcia.

foto: Ciprian Sterian, "Observatorul buzoian"

Au încercat să ascundă și să recupereze ce le lipsește, învățând bine. Citind cât mai multe povești, din cărțile împrumutate de la bibliotecă, pentru că la ei, Moșul nu reușea să ajungă prin troienele înalte de zăpadă. Au învățat singuri rugăciuni și au citit din scoarță în scoarță cărți religioase, încercând să găsească răspunsuri despre lume și viață.

O lume care lor li s-a arătat potrivnică, încă de la naștere. Și din când în când și-au permis să viseze cu ochii deschiși. Și-au pus dorințe pe care ei le-au crezut mari și irealizabile.

Și-au dorit penare și caiete cu coperți frumos colorate, cum au văzut că au alți copii.

A fost odată ca niciodată. Au fost niște copii care s-au născut în familii numeroase. Au fost copii cu frați mulți care au împărțit de multe ori două, trei perechi de pantofi, ca să poată merge, pe rând la școală. Au fost copiii care s-au născut în mizerie și care cred și acum că altceva nu mai există. Lumea este mizerie iar frumusețea le este străină.

A fost odată ca niciodată. Au fost două fetițe și un băiețel care au mâncat zile la rând doar pâine și apă și pentru care sărbătoare e ziua în care un coleg lipsește la școală, iar doamna le dă lor, cadou, cornul și laptele acestuia. Cel mai mult au suferit însă când mama lor a fost la un pas de moarte, în urma unui accident de circulație. Au trecut luni bune iar de atunci fetițele au o tristețe aparte în ochi, citesc mereu rugăciuni și speră că într-o zi, Dumnezeu și Sfântul Nectarie o vor ajuta pe mama lor să aibă iar mintea limpede, să vorbească și să le arate aceeași afecțiune ca atunci când le cumpăra pe datorie cărți și caiete.

Pentru acești copii și pentru rugăciunile lor Dumnezeu a trimis într-o zi, nu demult în sătucul uitat de lume, un preot. Un preot tânăr. Părintele a început să-i cunoască încet, încet pe copii.

Pe Jeny, fetița care știe zeci de povești pe de rost. Pe Loredana, fetița cu ochii triști și gri care nu ar spune nimănui cât de greu îi este dar care are ochii în lacrimi, ori de câte ori îi vorbești despre sărăcie, pentru că știe ce înseamnă. Pe Marian, copilul care a stat zile întregi în iarnă, fără curent și căldură într-o casă de chirpici.

Of, Doamne! Câtă suferință e în inima acestor copii. Pentru ei se luptă acum părintele. Pentru ei mă lupt și eu. Și tot pentru ei se luptă și oamenii care au venit alături de noi. Singuri nu putem lupta pentru ei. Bulgărele și mesajul trebuie să se rostogolească. Acești copii merită o șansă. Pentru că nu au nicio vină că s-au născut săraci. Nu au nicio vină că poate unii au părinți care ar fi putut să facă mai mult pentru ei. Nu au nicio vină că părinții lor sunt bolnavi. Nu au nicio vină că trăiesc cu picioarele în noroi și că au fost zile în care au mâncat mălai cu apă. Nu! Copiii aceștia nu au nicio vină. Dacă părinților le-am putea născoci o mie de reproșuri, pentru că așa suntem obișnuiți să dăm mai întâi cu piatra, pentru ei cu siguranță am putea face totul cu ochii închiși. Am putea ridica ca-n poveștile din copilărie, cu ochii minții, ca-n vremea în care totul era posibil, am putea ridica o căsuță de poveste, cu scăunele de pitici, cu măsuțe și cu farfurii îmbelșugate. O căsuță curată în care copiii ar putea mânca în fiecare zi, în care ar putea picta, desena, învăța, alături de educatori și dascăli. Ce ne împiedică oare?

De ce ne-am pune bariere și am găsi mereu scuze? De ce nu am deveni frați și surori mai mari pentru acești copii? Nu ne-a lăsat oare Dumnezeu pe toți legați unii de alții?

P.S. Numele din această poveste nu sunt imaginare. Nici situațiile descrise mai sus. Totul se referă la copii care există, care respiră și visează departe de lumea sclipitoare într-o comună din Buzău. Copiii din Glodeanu au nevoie de un centru social. De o cantină. Au nevoie de prieteni. De frați mai mari care să-i viziteze și să le explice că lumea este mai mare. Că lumea este minunată. Că omul își poate schimba destinul. Și că Dumnezeu le ascultă rugăciunile.